Territorial Chamber of Commerce qualified as private-law entity entitled to reparation for abusive state takeover; lower court decisions quashed and case remanded

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Calitatea Camerei de Comerţ și Industrie teritoriale de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Calitatea de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri a Camerei de Comerţ și Industrie teritoriale.

Index alfabetic. Drept civil

- Imobil preluat în mod abuziv;

- Calitatea Camerei de Comerţ și Industrie teritoriale de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri .

Decretul-Lege nr.139/1990: art. 1 alin. (1), art. 9 alin.1

Legea nr. 10/2001: art.3

Potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1 din Decretul-lege nr.139/1990 „privind camerele de comerţ și industrie din România”, comercianţii, persoane juridice și persoane fizice, pot constitui, în reședinţele de judeţ și în municipiul București, camere de comerţ și industrie teritoriale, organizaţii autonome, destinate promovării intereselor membrilor lor, pentru dezvoltarea comerţului și industriei, corespunzător cerinţelor economiei de piaţă.

Împrejurarea că art.9 alin.1 al Decretului-lege nr.139/1990 atribuie doar organismului central, respectiv Camerei de Comerţ și Industrie a României, calitatea de organizaţie neguvernamentală de utilitate publică, nu poate duce la concluzia că aceasta face parte din categoria instituţiilor publice la care se referă art.3 alin.2 din Legea nr. 10/2001, cele două noţiuni (instituţie publică – utilitate publică) neputând fi confundate sau asimilate.

În consecinţă, Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură teritorială este îndreptăţită să solicite măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6031 din 20 iunie 2006.

Prin decizia nr.84 din 3 iunie 2003, Administraţia Naţională „Apele Române” a respins notificarea formulată de Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Bacău, prin care, în baza dispoziţiilor Legii nr.10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a unui imobilul situat în Bacău, cu motivarea că notificatoarea nu are calitate de persoană îndreptăţită, în accepţiunea art.3 alin.1 din lege.

Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Bacău a formulat contestaţie, solicitând instanţei, în contradictoriu cu Administraţia Naţională Apele Române, anularea deciziei și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.

Tribunalul Bacău, secţia civilă, prin sentinţa nr.479 din 17 septembrie 2003, și-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport cu dispoziţiile art.24 alin. (8) din Legea nr.10/2001.

Prin sentinţa nr.315 din 29 martie 2004, Tribunalul București, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând în esenţă, că în imobilul în litigiu este sediul pârâtei, unitate care desfășoară o activitate de interes public, fiind astfel incidente în speţă, dispoziţiile art.16 din Legea nr.10/2001.

Apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, prin decizia nr.1234/A din 4 noiembrie 2004, a Curţii de Apel București, secţia a III-a civilă, instanţa de control judiciar reţinând, în esenţă, că reclamanta, prin însăși legea sa de organizare face parte din categoria instituţiilor care, în raport cu dispoziţiile art.3 alin.2 din Legea nr.10/2001, nu pot avea calitatea de persoană îndreptăţită, în înţelesul art.3 alin.1 din același act normativ, întrucât este o instituite publică creată în vederea apărării și susţinerii intereselor comerţului și industriei, precum și a reprezentării lor în stat.

De altfel, se mai arată, în speţă sunt incidente dispoziţiile art.16 din Legea nr.10/2001, întrucât imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea, este sediul pârâtei.

În cauză, a declarat recurs Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Bacău, care susţine, în esenţă, că în mod greșit și în baza unui act normativ abrogat s-a apreciat asupra lipsei calităţii sale de persoană îndreptăţită, în condiţiile în care din ansamblul reglementărilor în vigoare, rezultă că este persoană juridică de drept privat, ce protejează interesele agenţilor economici și nicidecum una din instituţiile publice la care se referă art.3 alin. (2) din lege.

Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1 din Decretul-lege nr.139/1990 „privind camerele de comerţ și industrie din România”, comercianţii, persoane juridice și persoane fizice, pot constitui, în reședinţele de judeţ și în municipiul București, camere de comerţ și industrie teritoriale, organizaţii autonome, destinate promovării intereselor membrilor lor, pentru dezvoltarea comerţului și industriei, corespunzător cerinţelor economiei de piaţă.

Conform art.2 și art.6 din același act normativ, camerele de comerţ și industrie teritoriale se înfiinţează din iniţiativa comercianţilor iar sursele de finanţare se constituie din cotizaţiile membrilor, taxe, tarife, comisioane, donaţii, legate și orice alte venituri realizate din activitatea desfășurată, în condiţiile prevăzute de statut.

Caracterul autonom este prevăzut inclusiv pentru Camera de Comerţ și Industrie a României, organizaţie nonguvernamentală cu care, camerele teritoriale pot stabili raporturi de cooperare, asociere sau afiliere (a se vedea art.8 și 9 din același act normativ).

Din ansamblul acestor reglementări rezultă fără putinţă de tăgadă caracterul de organizaţii de drept privat al camerelor de comerţ și industrie din România, entităţi autonome, organizate în baza unui statut propriu și autofinanţate, aspecte ce exclud exerciţiul oricărei prerogative care implică autoritatea publică a statului.

Împrejurarea că art.9 alin.1 al Decretului-lege nr.139/1990 atribuie doar organismului central, respectiv Camerei de Comerţ și Industrie a României, calitatea de organizaţie neguvernamentală de utilitate publică, nu poate duce la concluzia că aceasta face parte din categoria instituţiilor publice la care se referă art.3 alin.2 din lege, cele două noţiuni (instituţie publică – utilitate publică) neputând fi confundate sau asimilate.

De altfel, distincţia este inutil a mai fi analizată, în contextul formulării cererii introductive de către o cameră de comerţ și industrie teritorială, a cărei funcţionare este, potrivit legii, autonomă faţă de Camera de Comerţ și Industrie a României.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus semnalate cât și împrejurarea că prin hotărâre judecătorească s-a constatat că reclamanta este una și aceeași persoană juridică cu cea desfiinţată prin Decretul nr.74/1949 (Camera de Comerţ și Industrie Bacău) se reţine că aceasta este îndreptăţită să solicite măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.

Rămase fără suport sunt și trimiterile instanţei la dispoziţiile art.16 alin. (1) din lege, în contextul modificării acestora prin Legea nr.247/2005.

Așa fiind, recursul a fost admis cu consecinţa casării ambelor hotărâri și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.