Judicial review of municipal property restitution orders under Law 10/2001 as civil management acts rather than administrative acts

Acţiune pentru anularea deciziei/dispoziţiei primarului. Acte emise de către acesta în exercitarea atribuţiilor decurgând din Legea nr. 10/2001.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Acţiune pentru anularea deciziei/dispoziţiei primarului. Actele emise de către acesta în exercitarea atribuţiilor decurgând din Legea nr. 10/2001.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- Acţiune pentru anularea deciziei/dispoziţiei primarului

- Acte emise de primar.

Legea nr. 10/2001.

Atunci când acţionează în temeiul obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii nr.10/2001, primarul nu întocmește, prin dispoziţiile pe care le emite, acte de autoritate, ci simple acte de gestiune, de drept civil, ale persoanei juridice pe care o reprezintă.

Dar, chiar și în situaţia în care sunt supuse cenzurii instanţei acte emise în exercitarea funcţiei executive, aceasta nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri, ci doar exercitarea competenţelor ce revin puterii judecătorești, având în vedere că este garantat prin Constituţie (art.126 alin.6) controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5996 din 19 iunie 2006.

La 28 noiembrie 2003 G.F. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Pașcani, anularea dispoziţiei nr.239 din 27 octombrie 2003 prin care i s-a respins notificarea privind restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil situat în Pașcani, judeţul Iași.

Prin sentinţa civilă nr.77 din 21 ianuarie 2005 Tribunalul Iași a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând în motivare că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și în acest fel, nu a făcut probat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art.3 din Legea nr.10/2001.

Înscrisurile privitoare la modalitatea de preluare a imobilului în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr.92/1950 au fost considerate că nu fac dovada dreptului de proprietate, întrucât nu menţionează și persoana de la care bunul a fost preluat. De asemenea, au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză întrucât ar fi identificat un alt imobil și nu cel solicitat de reclamantă.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a arătat că au fost interpretate greșit probele administrate în cauză, atunci când s-a concluzionat că nu a fost dovedit dreptul de proprietate, ignorându-se: astfel: procesul-verbal de evaluare din 11 aprilie 1962, în vederea exproprierii; faptul că str.Ștefan cel Mare a fost renumerotată; individualizarea imobilului a fost făcută prin indicarea încăperilor, anexelor, cât și a faptului că în prezent pe o parte din teren a fost construită o bancă.

Prin decizia nr.458 din 9 noiembrie 2005 Curtea de Apel Iași, Secţia civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa și în consecinţă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată și a obligat pe Primarul Municipiului Pașcani să restituie reclamantei în natură terenul situat în Municipiul Pașcani, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în suprafaţă de 61,09 m.p. De asemenea, a fost obligat intimatul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere și probele suplimentare administrate în faza apelului, reţinând că s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.

Împotriva deciziei a declarat recurs Primarul Municipiului Pașcani., care a în primul rând invocat aspecte de netemeinicie, legate de modalitatea, eronată, în care instanţa a apreciat probele administrate în cauză pentru a trage concluzia că s-a demonstrat dreptul de proprietate al reclamantei;

S-a mai susţinut că în mod nepermis și încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, instanţa a obligat Primarul să restituie reclamantei în natură terenul, deși dacă a considerat posibil acest lucru, instanţa însăși trebuia să dispună restituirea, nu să „ordone” și să reînvestească pe primar cu o obligaţie care revenea exclusiv instanţei de apel;

S-a mai arătat că terenul nu poate fi restituit în natură întrucât aparţine domeniului public de interes local și potrivit art.11 din Legea nr.213/1998, astfel de bunuri sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile;

În privinţa măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţia-demolată, stabilirea lor este eronată pentru că notificatoarea nu a dat o declaraţie autentificată din care să rezulte că nu a încasat despăgubiri, declaraţia în acest sens a avocatului neputând produce efecte juridice-, iar primarul nu poate aduce la îndeplinire dispozitivul deciziei în absenţa unei astfel de declaraţii;

Soluţia din punct de vedere procedural este greșită pentru că în astfel de pricini nu se pot aplica, prin asimilare, dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la casarea cu trimitere. Câtă vreme unitatea deţinătoare a emis dispoziţia, instanţa nu mai poate dispune retrimiterea cauzei acesteia, spre soluţionare;

Dispunând asupra unui alt imobil decât cel solicitat prin notificare, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, depășind atribuţiile puterii judecătorești;

În fine, în mod greșit s-a dispus obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta nu are patrimoniu, că este o autoritate a administraţiei publice locale, că nu este deţinătorul bunurilor imobile solicitate prin notificare și că pe rolul instanţei nu s-a aflat o cauză de drept comun, ci o contestaţie împotriva unui act administrativ – jurisdicţional.

S-au atașat motivelor de recurs: H.G. nr.1.354/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Iași și hotărârea Consiliului local al Municipiului Pașcani, privitoare la aprobarea domeniului public al municipiului.

Recursul este nefondat.

- Criticile de netemeinicie, legate de modalitatea în care instanţa de apel, apreciind probele administrate în cauză, a tras concluzia dovedirii dreptului de proprietate al reclamantei, sunt formulate cu nesocotirea dispoziţiilor art.304 Cod procedură civilă care reglementează, pentru calea extraordinară de atac a recursului numai anumite motive de nelegalitate.

Instanţa de recurs nu poate reevalua probatoriul pentru a se ajunge la o altă concluzie pe situaţia de fapt, astfel cum se pretinde prin intermediul motivului de recurs arătat.

- În ce privește obligarea primarului la restituirea în natură a terenului despre care s-a stabilit că este liber, măsura instanţei nu este o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, pentru a fi atrasă incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.4 Cod procedură civilă.

Pe de o parte, primarul a stat în proces ca reprezentant al unităţii deţinătoare și ca emitent al actului supus cenzurii instanţei, iar nu ca reprezentant al puterii executive.

Atunci când acţionează în temeiul obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii nr.10/2001, primarul nu întocmește, prin dispoziţiile pe care le emite, acte de autoritate, ci simple acte de gestiune, de drept civil, ale persoanei juridice pe care o reprezintă.

Dar, chiar și în situaţia în care sunt supuse cenzurii instanţei acte emise în exercitarea funcţiei executive, aceasta nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri, ci doar exercitarea competenţelor ce revin puterii judecătorești, având în vedere că este garantat prin Constituţie (art.126 alin.6) controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice.

Modalitatea de formulare a criticii denotă însă confuzia în care se află recurentul în legătură cu funcţiunea și rolul fiecărei puteri în stat.

Pe de altă parte, susţinerea că instanţa însăși trebuia să dispună restituirea imobilului și nu să impună o asemenea obligaţie primarului, nesocotește poziţia procesuală pe care acesta a avut-o în cadrul judecăţii, aceea de intimat-pârât.

Admiţându-se acţiunea, este evident că obligaţia care trebuie adusă la îndeplinire cade în sarcina pârâtului, hotărârea judecătorească având valoarea de titlu executoriu pentru ipoteza neîndeplinirii de bunăvoie a obligaţiei;

Pe de altă parte, susţinerea că terenul este nerestituibil în natură pentru că ar aparţine domeniului public de interes local și s-ar opune dispoziţiile Legii nr.213/1998, care reglementează prin art.11 regimul juridic al unor astfel de bunuri, nu poate fi primită.

Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 (la care face trimitere și art.2 lit.h din Legea nr.10/2001), pentru ca un bun să facă parte din domeniul public sau privat al statului, este necesar ca el să fi fost preluat în temeiul unui titlu valabil.

Or, preluarea unui imobil prin expropriere, în vederea satisfacerii unei cauze de utilitate publică, scop ce nu a fost realizat, lipsește de temei valabil titlul statului.

Situaţia juridică a imobilului (teren liber, neafectat de construcţii de utilitate publică), face să fie lipsită de cauză preluarea lui de către stat. Includerea imobilului într-o anexă a unei Hotărâri de Guvern sau a Consiliului local nu este în măsură să constituie prin ea însăși titlu de proprietate, câtă vreme preluarea bunului s-a făcut în mod nevalabil;

- Este nefondată și critica privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, care n-ar fi trebuit stabilite în absenţa unei declaraţii autentificate a notificantei referitoare la neîncasarea despăgubirilor.

O astfel de declaraţie, dată de către reclamantă în faţa notarului există depusă la dosar, iar dacă recurentul contesta realitatea celor consemnate trebuia să facă dovada contrară și să ceară ca restituirea imobilului să se realizeze condiţionat de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată, astfel cum prevede art.11 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Împrejurarea că în procesul-verbal din 1962 se procedează la o evaluare a imobilului limitează natura probatorie a înscrisului doar sub acest aspect, câtă vreme nu se consemnează și plata respectivelor sume de bani către cei expropriaţi.

Rezultă că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.11 alin.1 din Legea nr.10/2001, fără să condiţioneze restituirea în natură a imobilului de rambursarea unor despăgubiri, având în vedere că nu s-a făcut dovada încasării acestora.

- Susţinerea unei greșite rezolvări a cauzei sub aspect procedural, pentru că soluţia pronunţată ar echivala cu o casare cu trimitere la unitatea deţinătoare, este neîntemeiată.

Obligând la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, instanţa nu a pronunţat, astfel cum se susţine, o soluţie de casare cu trimitere.

Dimpotrivă, s-a dat rezolvare problemei de drept deduse judecăţii, făcându-se aplicarea textelor de lege incidente atunci când s-a stabilit calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită și faptul că pentru construcţia demolată i se cuvin măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr.247/2005.

Faptul că instanţa nu a stabilit în concret felul acestor măsuri se datorează noii proceduri pentru acordarea despăgubirilor reglementată de Cap.V al Titlului VII din legea menţionată anterior. Conform acesteia, entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor sunt cele ce alcătuiesc dosarele cu întreaga documentaţie, pe care le transmit apoi Comisiei Centrale, care întocmește raportul de evaluare final.

În consecinţă, și această critică de nelegalitate va fi respinsă.

Susţinerea potrivit căreia instanţa s-ar fi pronunţat asupra unui alt imobil decât cel solicitat (deci, extra petita, cu incidenţa art.304 pct.6 Cod procedură civilă), este de asemenea, nefondată.

Instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii atunci când a dispus restituirea imobilului din str. Ștefan cel Mare nr.47 (fost nr.5), identificat conform raportului de expertiză efectuat în cauză ca fiind cel care a aparţinut reclamantei și a făcut obiect al exproprierii.

Astfel cum în mod corect s-a reţinut în considerentele deciziei, împrejurarea că în notificare a fost indicat din eroare un alt număr de imobil (în condiţiile în care au fost anexate acte care să facă posibilă identificarea, suplimentate ulterior, în procedura judiciară), nu înseamnă că reclamanta nu și-ar fi justificat dreptul de proprietate asupra bunului a cărui restituire a cerut-o în realitate.

Inadvertenţa privitoare la numerele poștale a fost lămurită în faza probaţiunii, instanţa pronunţându-se în cadrul procesual fixat de parte, astfel încât motivul de recurs este neîntemeiat.

- În ce privește obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, aceasta s-a făcut în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă.

Ca parte căzută în pretenţii, pârâtul suportă cheltuielile ocazionate de proces, fiind în culpă pentru declanșarea procedurii judiciare, faţă de modalitatea în care a dat curs notificării în faza procedurii prealabile.

Argumentele invocate în legătură cu lipsa unui patrimoniu al recurentului, cu natura litigiului (deși este în eroare asupra acestuia atunci când susţine că a fost supus cenzurii un act administrativ – jurisdicţional, întrucât dispoziţia atacată nu are un astfel de caracter), nu sunt apte să înlăture aplicabilitatea dispoziţiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, text de lege care nu conţine distincţiile pe care le formulează recurentul.

Pentru considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate astfel încât recursul a fost respins.