Jurisdictional competence for annulment of real estate sale contracts under special reparation legislation: material jurisdiction of local courts versus tribunals

Acţiune pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995. Instanţa competentă să judece în primă instanţa cauza.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Acţiune pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995. Instanţa competentă să judece în primă instanţa cauza.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- Acţiune pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995

- Instanţa competentă.

C.pr.civ. art. 2

Legea nr. 10/2001. art. 46

Întrucât nici dispoziţiile art. 2 C.proc.civ., nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii speciale de reparaţie, competenţa judecării cauzei urmează să fie stabilită în funcţie de valoarea imobilului.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5540 din 7 iunie 2006.

Reclamanţii A.C. și A.R. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, SC „Conti” SA Ploiești, R.Ș.M. și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, solicitând Tribunalului Prahova, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 9438/2002, să constate nulitatea absolută a deciziilor prin care apartamentul nr. 7 din Ploiești a fost preluat de stat din patrimoniul lor în baza Decretului nr. 223/1974, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament între pârâţii SC „Conti” SA și Ricman Șerban Mihail și să dispună repunerea în situaţia anterioară.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 516/2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanţi, potrivit deciziei nr. 203/2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, secţia civilă.

Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut, în esenţă, următoarele:

Pentru a recupera imobilul ce le-a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 23/1974, reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare în anul 1998, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 1595/1999 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă și prin care s-a stabilit că apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu, iar reclamanţii pot beneficia numai de despăgubiri în condiţiile prevăzute de lege.

Trecerea imobilului cu titlu în patrimoniul statului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior, iar vânzarea încheiată între stat și chiriaș a fost făcută cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind făcută nici o dovadă că această convenţie ar fi fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamanţilor.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii A.C. și A.R.,

La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuţia părţilor, din oficiu, conform dispoziţiilor art. 306 alin. 2 C.proc.civ., cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., în sensul necompetenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei deduse judecăţii.

Temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată îl constituie dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul solicitând constatarea nulităţii deciziilor prin care imobilul compus din două camere și dependinţe a fost preluat de stat și constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 C. proc. civ., judecătoriile soluţionează în primă instanţă „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”.

Textul instituie regula jurisdicţiei de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenţei de atribuţiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativă. Normele de competenţă fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.

În prezenta cauză, nici dispoziţiile art. 2 C.proc.civ., nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii speciale de reparaţie.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001, (în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată) nu are semnificaţia juridică a unei norme de competenţă, derogatorie de la prevederile art. 1 C.proc.civ.

De asemenea, valoarea imobilului (apartament cu două camere și dependinţe), astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată și din evaluarea făcută de reclamanţi este cu mult inferioară celei prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., în reglementarea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât nici criteriul valoric al obiectului litigiului nu justifică competenţa tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Cum, potrivit dispoziţiilor art. 159 pct. 2 C.proc.civ. necompetenţa materială este de ordine publică, constatând incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., Curtea a admis recursul, a casat hotărârile pronunţate de instanţele anterioare și a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la judecătorie.