Non-retroactivity of patent law to 1974-era innovator certificates and prescription of monetary claims under prior legislation

Certificat de inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Cuprins pe materii. Dreptul proprietăţii intelectuale. Certificat de inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Index alfabetic. Dreptul proprietăţii intelectuale.

- Certificat de inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974.

- Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Legea nr. 62/1974

Legea nr. 64/1991: art. 31, art. 32, art. 70.

Decretul nr. 167/1958

Legea nr. 64/1991 conţine o serie de dispoziţii tranzitorii și finale prin care prevede în ce situaţii dispoziţiile sale se aplică și cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori invenţiilor brevetate anterior acestui moment.

Astfel, cu privire la drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.

Nu există dispoziţii similare în textul de lege menţionat referitoare la inovaţii.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5455 din 2 iunie 2006.

La 28 februarie 2002 G.M. a chemat în judecată S.C. ALRO S.A. – Slatina, solicitând instanţei să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 20 miliarde lei despăgubiri civile, ca urmare a aplicării în procesul de producţie a inovaţiei realizată de reclamant sub denumirea „Dispozitiv articulaţie ciocan”.

Prin sentinţa civilă nr. 941 din 29 octombrie 2002, Tribunalul Olt, secţia civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamant și a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că litigiul generat de recunoașterea aplicării unei inovaţii în procesul de producţie este de natură civilă și că reclamantul a refuzat să achite taxa de timbru datorată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Prin decizia civilă nr.36 din 3 martie 2003, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa Tribunalului Olt și a trimis cauza spre competentă soluţionare la același tribunal-secţia comercială. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că realizarea tehnică este un element al fondului de comerţ aparţinând societăţii comerciale care o utilizează, iar litigiul generat de neplata drepturilor cuvenite autorului este un litigiu comercial.

Prin decizia civilă nr. 2830 din 27 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie , secţia civilă a admis recursul declarat de S.C. ALRO S.A. Slatina împotriva deciziei civile nr. 36 din 3 martie 2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanţă pentru rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Decizia recurată a fost pronunţată fără a se analiza în prealabil legalitatea măsurii de anulare a acţiunii ca insuficient timbrată dispusă de către prima instanţă.

Obligativitatea analizării cu prioritate a acestui aspect are un deplin temei în dispoziţiile imperative și de ordine publică ale art. 20 alin. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997.

În acest cadru legal, instanţa de apel putea păși la analizarea celorlalte aspecte ale litigiului, inclusiv a naturii civile sau comerciale a acţiunii, numai în măsura în care ar fi ajuns la concluzia că măsura anulării cererii a fost nejustificată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova - secţia civilă care, prin decizia intermediară nr. 333 din 12 noiembrie 2003, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 941 din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Olt, a anulat sentinţa și a reţinut cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că potrivit art. 5 lit. b din Legea nr. 146/1997, cererile formulate în domeniul drepturilor de autor și de inventator se taxează cu o sumă fixă de 300.000 lei, astfel încât în mod greșit reclamantului i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 3 din același act normativ.

Prin încheierea nr. 3062 din 15 aprilie 2005, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – secţia civilă și de proprietate intelectuală a admis cererea formulată de pârâtă și a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Brașov, păstrând actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare.

Prin decizia civilă nr. 651/AP din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Brașov - secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă și, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:

Reclamantul este titularul certificatului de inovator nr. 2176 emis în data de 25 octombrie 1982 de Ministerul Industriei Chimice cu privire la inovaţia „Dispozitiv articulaţie ciocan”, înregistrată la data de 2 aprilie 1982 la Întreprinderea de Aluminiu Slatina, devenită ulterior S.C. ALRO S.A. SLATINA.

În temeiul art. 137 cod procedură civilă, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos cercetarea pricinii.

Este adevărat că prin încheierea de ședinţă din 10 decembrie 2003 Curtea de Apel Craiova s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei și că prin încheierea de strămutare s-au păstrat actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare.

Păstrarea actelor la care se referă încheierea de strămutare sunt dispoziţiile instanţei inserate în dispozitivul încheierii de ședinţă, dispozitiv ce reprezintă acea parte de încheiere care leagă judecătorii și care reprezintă rezultat deliberării membrilor completului de judecată.

Inserarea în preambulul încheierii de ședinţă a menţiunii „respinge excepţia, având în vedere că prin încheierea din 14 mai 2002 această excepţie a fost respinsă în mod corect” nu echivalează însă cu rezolvarea excepţiei, ci reprezintă doar o simplă trimitere la o încheiere de ședinţă pronunţată de Tribunalul Olt, care a fost anulată prin decizia civilă nr. 333/2003 a Curţii de Apel Craiova.

Analizând excepţia invocată, Curtea de Apel Brașov a constatat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

În cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 62/1974, sub imperiul căreia s-au născut raporturile juridice, ca efect al acordării certificatului de inovator.

Conform art. 68 din această lege, prin acordarea certificatului de inovator se recunoaște calitatea de autor al inovaţiei, care poate da dreptul la evidenţiere și promovare în muncă, la acordarea de ordine și medalii și alte distincţii. Din redactarea textului de lege, rezultă că drepturile mai sus enumerate puteau fi acordate, neexistând o obligaţie a unităţii pârâte de a le acorda în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens.

Art. 73 prevedea că pentru inovaţia care prezintă o importanţă economică sau socială cu totul deosebită, la propunerea organizaţiilor socialiste unde s-au aplicat, ministerele tutelare pot să aprobe, cu avizul instituţiilor centrale de cercetare, o premiere echivalentă cu cuantumul a cel mult trei retribuţii tarifare lunare ale inovatorului.

În continuare, art. 80 prevedea că recompensele pentru inovaţiile cu eficienţă economică se vor plăti din economiile efectiv realizate în urma aplicării lor calculate potrivit dispoziţiilor art. 37 și 38 din lege.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că inovaţia s-a aplicat în procesul de producţie, iar conducerea unităţii a făcut demersuri pentru acordarea drepturilor bănești sub formă de premii către reclamant.

Dacă reclamantul nu a primit respectivele sume de bani, dreptul de a promova o acţiune civilă pentru valorificarea acestora era supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Unitatea pârâtă a întocmit la data de 11 februarie 1985 un referat, prin care recunoștea experimentarea și generalizarea inovaţiei pârâtului și propunea premierea acestuia cu suma de 2.000 lei. Această adresă este cea mai recentă în raport de data introducerii acţiunii și are valoare de recunoaștere a datoriei făcută de cel în favoarea căreia curge prescripţia.

Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea cursului prescripţiei , astfel încât de la data de 11 februarie 1985 curge un nou termen de prescripţie care se încheie la data de 11 februarie 1988.

Nu poate fi primită apărarea reclamantului potrivit căreia în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 64/1991, întrucât raporturile juridice între părţi s-au născut și s-au consumat sub imperiul Legii nr. 62/1974, iar aplicarea Legii nr. 64/1991 ar conduce la încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care a susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa de apel, rejudecând cauza, a luat în discuţie legalitatea și temeinicia conţinutului încheierii din 10 decembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, printr-o interpretare originală a dispoziţiilor încheierii de strămutare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie care a menţinut actele efectuate anterior.

În acest fel, Curtea de Apel Brașov s-a transformat într-o veritabilă instanţă de recurs încălcând prevederile art. 292/2 alin. 1 raportat la art. 282 alin 2 cod procedură civilă.

2. În mod greșit instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care supune prescripţiei extinctive numai dreptul la acţiune având un obiect patrimonial.

Or, dreptul de inovator este un drept personal nepatrimonial, iar acţiunile în justiţie pentru apărarea unui astfel de drept se caracterizează prin imprescriptibilitate.

Mai mult decât atât, în cauza supusă judecăţii este vorba despre un drept la despăgubire cuantificabil anual, în funcţie de rezultate economice obţinute de unitate.

Cum aceste rezultate sunt determinabile periodic, dreptul ca despăgubirile să fie cerute se naște tot periodic, în acest sens fiind aplicabile dispoziţiile art. 12 și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, instanţa de apel a aplicat greșit dispoziţiile Legii art. 64/1991, reţinând că s-ar încălca flagrant principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Art. 32 din Legea nr. 64/1991 stabilește în mod explicit că durata valabilităţii unui brevet de invenţie (inovator) este de 20 de ani cu începere de la data constituirii depozitului naţional reglementar, iar în speţă acest termen nu a fost depășit.

Recurentul a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond sau, după caz, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs.

Recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

1.Prima critică formulată de recurent vizează împrejurarea că, deși excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fusese respinsă de instanţa de apel anterior strămutării, iar prin încheierea de strămutare acest act de procedură nu a fost desfiinţat, instanţa la care s-a strămutat judecata și care a soluţionat procesul a admis excepţia.

Practic, ceea ce i se reproșează instanţei de apel de către recurent este faptul că a cenzurat o încheiere interlocutorie, prin care respingând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa acceptase soluţionarea pe fond a cauzei.

Trebuie observat că, de fapt, Curtea de Apel Brașov nu s-a comportat ca o instanţă de control judiciar faţă de încheierea Curţii de Apel Craiova, deoarece nu a dispus casarea ori modificarea acesteia.

Critica recurentului privește, de fapt, încălcarea art. 268 alin. 3 C. pr. civ., conform căruia judecătorii sunt legaţi de acele încheieri care, fără a hotărî în totul asupra pricinii, pregătesc dezlegarea ei și se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 c. pr. civ.

Într-adevăr, prin încheierea din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune invocată de pârâtă.

Judecătorii care au admis ulterior excepţia, după strămutarea pricinii, nu s-au considerat legaţi de această încheiere, deoarece soluţia dată asupra excepţiei nu este motivată.

Dacă s-ar fi considerat legaţi de această încheiere, ar fi trebuit să argumenteze ei înșiși soluţia în cuprinsul deciziei, ceea ce ar fi presupus că și-o însușesc, ca fiind temeinică și legală.

Judecătorii aflaţi într-o atare situaţie au, așadar, de optat între a respecta dispoziţiile art. 268 alin. 3 C. pr. civ. și a păstra soluţia dată excepţiei, indiferent dacă ei înșiși o consideră sau nu corectă sau de a reveni asupra măsurii dispuse prin încheierea interlocutorie, pentru a nu risca să pronunţe o soluţie greșită soluţionând fondul cauzei.

În speţă, instanţa de apel a optat pentru cea de a doua variantă, iar soluţia va fi păstrată, deoarece, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, dreptul la acţiune al reclamantului este, într-adevăr, prescris.

Soluţia pentru care a optat instanţa de apel este cu atât mai justificată cu cât, fiind vorba despre o excepţie de ordine publică, ar fi putut fi ridicată inclusiv în faţa instanţei de recurs.

Chiar dacă, respectând încheierea interlocutorie, instanţa ar fi soluţionat cauza pe fond, reiterarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în recurs ar fi avut același rezultat, al admiterii excepţiei.

2. Referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:

2.1 Recurentul-reclamant susţine, că acţiunea sa este imprescriptibilă, deoarece are ca obiect un drept de proprietate intelectuală, care nu este supus prescripţiei, iar aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 1 din Decr. nr. 167/1958 atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Această critică este nefondată.

Recurentul invocă în motivarea cererii de chemare în judecată calitatea sa de autor al unei creaţii intelectuale, dar o astfel de calitate dă naștere atât unor drepturi morale, cât și unor drepturi patrimoniale în favoarea autorului.

Prin cererea adresată instanţei, reclamantul nu se plânge de încălcarea vreunui drept moral, ci de încălcarea de către pârâtă a dreptului patrimonial de utilizare a inovaţiei, pentru care reclamantului i s-a atestat calitatea de autor și solicită obligarea pârâtei la despăgubiri bănești.

Prin urmare, cererea sa are un obiect patrimonial și este supusă prescripţiei, cum corect a sesizat instanţa de apel, făcând aplicarea art. 1 din Decr. nr. 167/1958.

2.2 În ceea ce privește dreptul substanţial, corect a stabilit că, certificatul de inovator a fost obţinut de reclamant în anul 1982, sub imperiul Legii nr. 62/1974 și că, pentru drepturile recunoscute inovatorului de acel act normativ, dreptul la acţiune s-a prescris.

Astfel, art. 73 din Legea nr. 62/1974 prevedea - pentru inovaţiile de o importanţă economică deosebită - posibilitatea unei recompense în bani, echivalentă cu trei retribuţii lunare.

Dreptul la o astfel de recompensă a fost recunoscut reclamantului de către pârâtă la data de 11 februarie 1985 și, conform art. 16 lit. a din Decr. nr. 167/1958, de la acea dată curge termenul de prescripţie de trei ani, termen care s-a împlinit la 11 februarie 1988.

2.3 Recurentul susţine că dreptul său la despăgubiri bănești pentru utilizarea inovaţiei își are temeiul în Legea nr. 64/1991 și că acţiunea sa a fost formulată în termenul de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar, prevăzut de art. 31 din lege.

Și această critică este nefondată.

În primul rând, recurentul confundă durata de protecţie a unei invenţii, care este intervalul de timp în care autorului invenţiei îi sunt recunoscute drepturile patrimoniale, cu termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru încălcarea acestor drepturi.

Astfel, în interiorul duratei de protecţie a invenţiei, pentru fiecare încălcare a unui drept patrimonial curge un termen de prescripţie distinct, după regulile prevăzute de Decr. nr. 167/1958.

În al doilea rând, termenul de 20 de ani este prevăzut de art. 31 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 - care a abrogat și a înlocuit Legea nr. 62/1974 - ca durată de protecţie a brevetului de invenţie, or în speţă reclamantul este autor al unei inovaţii, iar dispoziţiile art. 31 nu pot fi extinse prin analogie.

În al treilea rând, trebuie observat că Legea nr. 64/1991 conţine o serie de dispoziţii tranzitorii și finale prin care prevede în ce situaţii dispoziţiile sale se aplică și cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori invenţiilor brevetate anterior acestui moment.

Astfel, cu privire la drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.

Nu există dispoziţii similare în textul de lege menţionat referitoare la inovaţii.

Dacă totuși reclamantul se consideră îndreptăţit la astfel de despăgubiri în temeiul legii noi, acţiunea în valorificarea pretenţiilor trebuia introdusă în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a acesteia.

Și din această perspectivă, acţiunea introdusă abia la data de 28 februarie 2002 apare ca fiind prescrisă.

Cum toate aceste critici, sunt nefondate, Înalta Curte a menţinut decizia instanţei de apel și a respins recursul ca nefondat.