Jurisdiction for enforcement suspension in labor disputes belongs to the Court of Appeal, not the supreme court

Contestaţie la executare. Conflict de competenţă.

Index alfabetic. Drept procesual civil. Executarea silită Contestaţie la executare. Conflict de competenţă.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil.

- Contestaţie la executare;

- Conflict de competenţă

C.pr.civ. art. 2, art. 3, art. 399, art. 400.

Din coroborarea dispoziţiilor art.2 lit.c C.p.c. cu cele cuprinse la art.3 pct.3 Cod procedură civilă și cele ale art.80 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, rezultă că hotărârile pronunţate de tribunale având ca obiect conflicte de muncă pot fi atacate cu recurs a cărui competenţă de soluţionare aparţine curţilor de apel.

Având în vedere că asupra fondului cauzei se pronunţă irevocabil curtea de apel, urmează ca și soluţionarea cererii de suspendare a executării silite într-o astfel de speţă să se facă în ultimă instanţă tot de către curtea de apel. Dacă s-ar permite o interpretare contrară, s-ar ajunge la soluţia bizară și contradictorie ca litigiul privind conflictul de muncă să se finalizeze printr-o hotărâre a curţii de apel, în timp ce cererea accesorie de suspendare a executării hotărârii să poată fi finalizată de o instanţă ierarhic superioară curţii de apel.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4098 din 26 aprilie 2006.

La 17 iunie 2003 Uniunea Generală a Industriașilor din România – UGIR 1903 a formulat contestaţie la executare prin care a solicitat anularea executării silite materializată prin înfiinţarea popririi asupra conturilor deschise la SC Bancpost SA și suspendarea executării silite a deciziei nr.68 R din 18 ianuarie 2002 a Tribunalului București, Secţia a IV-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr.6595 din 27 octombrie 2003, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepţia necompetenţei materiale și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, reţinând că dosarul care are ca obiect încuviinţarea executării silite împotriva căruia s-a formulat contestaţia se află pe rolul acestei din urmă instanţe.

Judecătoria sectorului 5 București prin sentinţa civilă nr.5734 din 27 noiembrie 2003 a admis excepţia necompetenţei materiale și a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului București, secţia a IV-a civilă. S-a reţinut că potrivit art.400 alin.2 Cod procedură civilă, competenţa soluţionării contestaţiei la titlu prin care se solicită lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu revine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Prin sentinţa nr.144 din 12 februarie 2004, Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia autorităţii lucrului judecat și a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea Uniunea Generală a Industriașilor din România – U.G.I.R. 1903 în contradictoriu cu intimaţii SC BANC POST SA și B.M.M.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel contestatoarea, iar Curtea de Apel București, Secţia a VII-a civilă și litigii de muncă, prin decizia nr.185/A din 11 mai 2004, calificând drept recurs calea de atac exercitată, a declinat competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Curţii Supreme de Justiţie. S-a reţinut că potrivit art.402 Cod procedură civilă, calea de atac este recursul, iar conform dispoziţiilor art.299 alin.2 din cod, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.58/2003, competenţa soluţionării acestuia aparţine instanţei supreme.

Împotriva deciziei pronunţată de curtea de apel de declinare a competenţei soluţionării cauzei a declarat recurs B.M.M.

În aplicarea dispoziţiilor art.II din Legea nr.195/2004, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre soluţionare Curţii de Apel București.

Prin încheierea din 14 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel București, secţia a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr.4074/CIV/2004 s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei privind cererea de recurs formulată de B.M.M. împotriva deciziei nr.185 A din 11 mai 2004 pronunţată de Curtea de Apel București, secţia a VII-a civilă și litigii de muncă și înaintarea la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie pentru soluţionarea recursului.

Se reţine că aparţine Curţii de Apel București competenţa soluţionării cauzei pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin decizia nr.68 R din 18 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă, a cărei suspendare a executării s-a solicitat, s-au soluţionat recursurile având ca obiect un litigiu de muncă.

Potrivit art.2 lit.c Cod procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale cu cele cuprinse la art.3 pct.3 Cod procedură civilă și cele ale art.80 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, rezultă că hotărârile pronunţate de tribunale având ca obiect conflicte de muncă pot fi atacate cu recurs a cărui competenţă de soluţionare aparţine curţilor de apel.

Având în vedere că asupra fondului cauzei se pronunţă irevocabil curtea de apel, urmează ca și soluţionarea cererii de suspendare a executării silite într-o astfel de speţă să se facă în ultimă instanţă tot de către curtea de apel. Dacă s-ar permite o interpretare contrară, s-ar ajunge la soluţia bizară și contradictorie ca litigiul privind conflictul de muncă să se finalizeze printr-o hotărâre a curţii de apel, în timp ce cererea accesorie de suspendare a executării hotărârii să poată fi finalizată de o instanţă ierarhic superioară curţii de apel.

Se reţine totodată că stabilirea competenţei soluţionării de către Curtea de Apel București a recursului declarat împotriva deciziei civile nr.185/A din 11 mai 2004 a fost dispusă administrativ de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă, în baza art.II din Legea nr.195/2004.

În aplicarea art.22 Cod procedură civilă, atât în jurisprudenţă cât și în doctrină s-a pus problema dacă poate exista conflict negativ de competenţă între instanţa supremă a ţării și o altă instanţă judecătorească. Jurisprudenţa noastră, atât cea mai veche, cât și cea mai recentă a înclinat spre soluţia inadmisibilităţii unui conflict de competenţă, motivat de împrejurarea că soluţionarea unui asemenea conflict este oferită chiar prin hotărârea instanţei supreme. Cea mai mare parte a doctrinei a achiesat și ea la această soluţie jurisprudenţială, subliniindu-se, deopotrivă, că în împrejurarea analizată hotărârea instanţei supreme are o dublă funcţie: hotărâre declinatorie de competenţă și regulator de competenţă.

Cu toate că hotărârea de trimitere a recursului spre soluţionare la Curtea de Apel București nu a reprezentat o decizie ori o sentinţă, ci o încheiere dată pe cale administrativă, în lumina normelor legale și a principiilor de drept enunţate mai sus, ea este obligatorie pentru instanţa de trimitere, deoarece, pe de o parte, hotărârea de trimitere s-a luat în forma fixată sau prescrisă chiar de lege, iar pe de altă parte, a îndeplinit și funcţia de regulator de competenţă.

Faţă de cele ce preced, cauza a fost scoasă de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a fost trimisă spre soluţionare la Curtea de Apel.