Infringement of exclusive license for translation and publication of derived work

Drept de autor. Operă derivată. Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea dreptului de autor acordat prin contract de licenţă exclusivă acordat unei alte edituri.

Cuprins pe materii. Dreptul proprietăţii intelectuale. Operă derivată. Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea dreptului de autor acordat prin contract de licenţă exclusivă acordat unei alte edituri

Index alfabetic. Dreptul proprietăţii intelectuale.

- Operă derivată.

- Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea dreptului de autor acordat prin contract de licenţă exclusivă acordat unei alte edituri

Legea nr. 8/1996: art. 7 și art. 8

Potrivit art. 7 și art. 8 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, constituie obiect al dreptului de autor, atât operele originale de creaţie intelectuală cât și operele derivate, cum sunt traducerile.

Utilizarea operei de creaţie intelectuală, înţelegând prin aceasta și dreptul de a realiza o operă derivată și de a o edita în condiţiile art. 48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei căreia i-a fost transmis dreptul de autor.

Totodată, beneficiază de protecţia Legii nr. 8/1996 și operele realizate anterior intrării sale în vigoare ( art. 149 ).

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3362 din 30 martie 2006.

La 14 ianuarie 2002 reclamanta S.C. H. S.A. București a chemat în judecată pe pârâta S.C. G. SRL Cluj, cerând să se constate că este titulara exclusivă a dreptului de traducere, reproducere și difuzare a operei literare „Sein und zeit” („Fire și timp”) având ca autor pe Martin Heidegger și că pârâta a încălcat aceste drepturi.

Ca atare, solicită ca pârâta să fie obligată să înceteze, de îndată, tipărirea și comercializarea acestei opere, să retragă de pe piaţă toate exemplarele lucrării pe care le-a tipărit sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 milioane de lei/zi de întârziere precum și să fie obligată să îi predea, în vederea distrugerii, toate exemplarele tipărite.

Totodată, reclamanta a cerut să se încuviinţeze publicarea hotărârii judecătorești de admitere a cererii pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea cererii reclamanta arată că a încheiat la data de 11 ianuarie 1995 cu societatea germană M.N.V.G. & Co.KG un contract prin care i s-a acordat o licenţă exclusivă de publicare în limba română a lucrării, pe o perioadă de 48 de luni prelungite cu încă doi ani, convenţie în baza căreia a încheiat un contract de traducere a lucrării cu domnul G.L..

Arată reclamanta că în cursul anului 2001 a constatat apariţia în librăriile din întreaga ţară a lucrării, tradusă și distribuită în limba română, fără a avea un asemenea drept, de S.C. E.G. SRL Cluj, sens în care în raport de dispoziţiile art.139 din Legea nr.8/1996 se impune admiterea cererii deduse judecăţii.

Pârâta nu și-a formulat apărări.

Prin sentinţa civilă nr.83 din 11 februarie 2002 Tribunalul București, secţia a V-a civilă și de contencios administrativ a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanta este titulara exclusivă a dreptului de traducere, reproducere și difuzare în limba română a operei „Sein und zeit” de Martin Heidegger, iar pârâta i-a încălcat acest drept, caz în care, în temeiul art.139 alin.2 raportat la art.48 și urm. din Legea nr.8/1996 se impune admiterea acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, invocând necompetenţa teritorială a Tribunalului București de a soluţiona cauza, iar pe fondul procesului nelegalitatea hotărârii, susţinând că numai printr-o interpretare eronată a clauzelor contractuale, prima instanţă a reţinut că reclamanta ar avea exclusivitate cât privește dreptul de a traduce, reproduce și difuza opera în litigiu, prin contractul invocat aceasta dobândind doar „licenţa exclusivă pentru publicarea lucrării”.

Susţine pârâta că a procedat la publicarea operei în baza acordului dat de Editura V.C., care a publicat opera completă a autorului și are drepturi asupra acesteia, caz în care, în mod eronat s-a reţinut că ar fi încălcat dreptul dobândit de reclamantă cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr.27 din 24 ianuarie 2003 Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reţinut că excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului București nu poate fi primită întrucât nu a fost invocată în termenul și condiţiile prevăzute de art.118 și art.136 Cod procedură civilă, anume în faţa primei instanţei și până la prima zi de înfăţișare.

Cât privește fondul procesului, instanţa a reţinut că apelanta, prin probatoriul administrat nu a dovedit că ar fi avut acordul titularului dreptului de autor pentru traducerea, reproducerea și difuzarea lucrării, respectiv că Editura V.C. ar fi titulara unui astfel de drept pe care i l-ar fi transmis în mod valabil, caz în care sentinţa primei instanţe este legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidenţa art.304 pct.9 și 10 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului pârâtul reiterează apărarea privind greșita interpretare de către instanţele de fond a clauzelor contractului în baza căruia reclamanta pretinde că a dobândit un drept de exclusivitate cu privire la opera în litigiu și afirmă că atâta timp cât a avut acordul domnului Hermann Heidegger, fapt dovedit cu înscrisurile depuse era îndreptăţită să traducă și să publice lucrarea.

Recurenta a mai susţinut că opera în litigiu, fiind publicată în anul 1990, nu beneficiază de protecţia prevăzută de Legea nr. 8/1996 pentru ca, în finalul recursului, să afirme, în contradicţie cu prima parte a recursului că în speţă erau incidente dispoziţiile art.147 din Legea nr.8/1996.

Analizând criticile recurentei Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Opera de creaţie intelectuală este recunoscută și protejată, potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.8/1994 iar, potrivit art.7 și art.8 din lege constituie obiect al dreptului de autor, atât operele originale de creaţie intelectuală cât și operele derivate, cum sunt traducerile.

Utilizarea operei de creaţie intelectuală, îţelegând prin aceasta și dreptul de a realiza o operă derivată și de a o edita în condiţiile art. 48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei căreia i-a fost transmis, în condiţiile legii, dreptul de autor.

Or, în speţă, titularul dreptului de autor asupra operei „Sein und zeit” este Herman Heidegger, administrator al moștenirii autorului acesteia Martin Heidegger aspect necontestat de către părţile litigante.

Potrivit memorandumului privind contractul încheiat la 11 ianuarie 1995 Max Niemeyer, Verlog GmbH & Co. KG, Tubingen, societate care are consimţământul proprietarului operei, a acordat reclamantei „licenţă exclusivă pentru publicarea în copertă și/sau pe hârtie, în limba română a lucrării intitulate – Martin Heidegger– Sein und Zeit” pe o durată de timp, în condiţiile patrimoniale prevăzute în contract în baza căruia editura românească a încheiat , la data de 20 februarie 1996, contract de editare-traducere a lucrării cu autorul G.L.

În baza contractului menţionat, proprietarul operei a cedat reclamantei, adică a editorului și dreptul de a autoriza traducerea și adaptarea operei, în sensul art. 49 din lege, stipulându-se, în mod expres că „traducerea lucrării va fi efectuată cu bună credinţă și acurateţe.........”. Așa fiind, cum reclamanta a dobândit un drept protejat de Legea nr. 8/1996, anume drept exclusiv de a publica, în România, lucrarea tradusă în limba română și, cum pârâta a tradus și distribuit pe piaţă lucrarea fără a avea un asemenea drept, în mod just, instanţele de fond au reţinut că reclamanta justifica interes în promovarea cererii deduse judecăţii, sub acest aspect fiind irelevant faptul că proprietarul operei, la rândul său, nu a înţeles să o acţioneze în judecată pentru despăgubiri.

În baza contractului menţionat, proprietarul operei a cedat reclamantei, adică editorului și dreptul de a autoriza traducerea și adaptarea operei, în sensul art. 49 din lege, stipulându-se, în mod expres, că „traducerea lucrării va fi efectuată cu bună credinţă și acurateţe......”. Așa fiind, cum reclamanta a dobândit un drept protejat de Legea nr. 8/1996, anume dreptul exclusiv de a publica, în România, lucrarea tradusă în limba română și, cum pârâta a tradus și distribuit pe piaţă lucrarea fără a a vea acest drept, în mod just, instanţele de fond au reţinut că reclamanta justifica interes în promovarea cererii deduse judecăţii, sub acest aspect, fiind irelevant faptul că proprietarul operei, la rândul său, nu a înţeles să o acţioneze în judecată pentru despăgubiri.

Apărarea pârâtei, reinterată prin recurs, în sensul că, ar fi dobândit dreptul de traducere și de publicare asupra operei în litigiu, de la titularul drepturilor de autor, Martin Heidegger nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

Prin înscrisurile depuse la dosar rezultă că, într-adevăr, pârâta a purtat o corespondenţă cu Herman Heidegger, fără însă ca, din cuprinsul înscrisurilor invocate prin recurs să rezulte că acesta și-ar fin dat acordul privind traducerea și publicarea de către aceasta a operei.

Dimpotrivă, în cuprinsul corespondenţei relevante în cauză, Hermann Heidegger, arată că „ceea ce a negociat editura mea germană Niemeyer a avut întotdeauna deplinul meu acord” și că editura sa Niemeyer, precum și alte edituri, trebuie să respecte contractele încheiate între ele și nu înţelege să intervină în conflictul ivit între editurile românești

Așa fiind, cum însuși proprietarul recunoscut al operei își manifestă acordul pentru contractul încheiat de Editura sa Niemeyer cu Editura Humanitas București și cum pârâta nu poate prezenta un contract valabil încheiat cu acesta sau cu o altă editură căruia proprietarul să-i fi conferit dreptul de a utiliza opera, în mod corect instanţele de fond au reţinut că aceasta se face vinovată de încălcarea dreptului dobândit de reclamantă, cu consecinţa obligării la plata de despăgubiri.

Pentru considerentele de fapt și de drept arătate, recursul dedus judecăţii este nefondat și a fost respins ca atare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 149 alin. 2 din lege, beneficiază de protecţia acestei legi și operele realizate anterior intrării sale în vigoare, în condiţiile prevăzute de alin. 1, iar dispoziţia art. 147, invocată în recurs, nu se aplică raportului dedus judecăţii în prezenta cauză.