Restitution of illegally seized real estate: applicability of abusive seizure rules to properties held by cooperatives following invalid public auctions.

Imobil preluat în mod ilegal de stat și intrat prin licitaţie publică în patrimoniul unei organizaţii cooperatiste. Cerere de restituire în natură. Admisibilitate.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat de stat și intrat prin licitaţie publică în patrimoniul unei organizaţii cooperatiste. Cerere de restituire.

Index alfabetic. Drept civil.

- Imobil preluat în mod ilegal de stat (aflat în patrimoniul unei organizaţii cooperatiste);

- Cerere de restituire în natură.

Legea nr. 10/2001: art.2 lit d

În aplicarea dispoziţiilor art.2 lit d din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv, și trebuie restituite persoanei îndreptăţite, chiar dacă erau deţinute, la data intrării în vigoare a legii de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3067 din 23 martie 2006.

F.I și alţii, au contestat în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 1 din 17 august 2001, emisă de Cooperativa de Consum „Consumcoop” Baia, judeţul Tulcea.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin decizia menţionată s-a respins notificarea prin care reclamantele au solicitat să le fie retrocedat imobilul situat în comuna Baia, ce a aparţinut autorului lor A.D., fiind preluat ilegal de stat și vândut la licitaţie publică pârâtei.

La 9 ianuarie 2002, reclamantele și-au precizat cererea, arătând că solicită restituirea în natură a unui corp de casă și a suprafeţei de teren de 4000 m.p., precum și acordarea de despăgubiri în cuantum de 800 milioane lei pentru partea din clădire demolată.

Pe parcursul judecăţii, s-a depus la dosar decizia nr. 1 din 29 ianuarie 2002, emisă de Cooperativa de consum „Consumcoop” Baia, care a anulat decizia nr. 1/2001 și a trimis notificarea reclamantelor la Consiliul Local Baia pentru stabilirea de măsuri reparatorii.

Tribunalul Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 1672 din 26 septembrie 2002, a admis acţiunea formulată de reclamante și a dispus restituirea în natură a imobilului, reţinând, în esenţă, că titlul statului nu poate fi considerat valabil în condiţiile în care pentru pretinsa neplată a impozitelor a fost urmărită casa de locuit, iar rechiziţia anterioară nu a operat transferul proprietăţii.

Pe de altă parte, s-a arătat că există dovezi în sensul că impozitele erau achitate la zi de către autorul reclamanţilor, ceea ce evidenţiază caracterul abuziv al executării silite și al dobândirii bunului de către stat.

Prin decizia civilă nr. 134 din 12 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reţinând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel încât vânzarea la licitaţie a fost nelegală, iar deciziile anterioare ale Curţii de Apel Constanţa nu au autoritate de lucru judecat în această cauză, întrucât s-au pronunţat asupra unor acţiuni având alte temeiuri juridice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 4722 din 13 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, care a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În considerentele deciziei menţionate, instanţa supremă a reţinut că instanţele s-au ocupat de problema caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, fără să examineze apărarea pârâtei, în sensul că a dobândit bunul la licitaţie publică, adjudecându-l cu bună-credinţă, iar titlul său nu a fost desfiinţat.

S-a considerat că, deși prin decizia irevocabilă nr. 82/1997 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa s-a constatat că autorul reclamantelor nu datora impozite restante și, deci, executarea silită a fost nelegală, nu înseamnă ipso facto, că și titlul pârâtei este lovit de nulitate. S-a stabilit că trebuie analizate efectele bunei-credinţe invocate de pârâtă ca și posibilitatea anulării actului de adjudecare din 1960.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, prin decizia de casare a reţinut că instanţele au răspuns într-un mod sumar excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 794/1997 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată într-o cauză având alt temei juridic.

După trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 1507 din 15 iulie 2004, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat și a admis acţiunea, dispunând anularea deciziilor emise de pârâtă, cu consecinţa restituirii în natură a imobilului situat în comuna Baia, judeţul Tulcea, compus din clădire cu 7 camere, hol și teren aferent de 1200 m.p., astfel cum a fost individualizat în expertiza efectuată de expert.

Prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut la licitaţie în mod nelegal, fapt cunoscut de pârâtă, întrucât aceasta era chiriașa imobilului adjudecat, iar, potrivit normelor în vigoare la acea dată, respectiv art. 28 din HCM nr. 1509/1953 și art. 43 din Decretul nr. 78/1952, din chiria pe care era obligată să o achite lunar, se reţinea o cotă de impozit de 70% în sarcina proprietarului, calculată la suma rămasă după scăderea impozitului pe clădiri.

S-a avut în vedere că titlul invocat de pârâtă nu este valabil, fiind desfiinţat prin decizia nr. 82/A/1997 a Tribunalului Ialomiţa, iar buna-credinţă a acesteia nu poate fi reţinută.

În ceea ce privește excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a considerat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin decizia civilă nr. 794/1997 s-a soluţionat o acţiune în revendicare, iar prin decizia civilă nr. 388/1998 s-a soluţionat contestaţia în anulare la decizia civilă nr. 794, pe când obiectul prezentului litigiu îl reprezintă o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel Cooperativa de Consum Baia, criticând-o pentru nereţinerea calităţii sale de dobânditor de bună-credinţă al imobilului în litigiu, adjudecat la licitaţie publică, în condiţiile în care reclamantele nu au atacat pe căile legale procedura licitaţiei, dreptul acestora fiind prescris.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 64/c din 19 ianuarie 2005, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinând că Tribunalul Ialomiţa, prin decizia civilă nr. 82/A/1997 a respins acţiunea Secţiei financiare și cererea de încuviinţare a vânzării silite a bunului, întrucât proprietarul nu datora statului nici o sumă de bani, motiv pentru care s-a apreciat că imobilul proprietatea autorului reclamantelor a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut la licitaţie în mod nelegal.

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar excepţia autorităţii de lucru judecat a fost corect respinsă de prima instanţă, nefiind întrunite cerinţele art. 1201 Cod civil, lipsind identitatea de obiect.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta Cooperativa de Consum Baia, susţinând, în esenţă, că ambele hotărâri pornesc de la premisa greșită că imobilul în litigiu a fost preluat ilegal de stat, deși acesta a fost scos la vânzare prin licitaţie, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (3) și nu ale art. 2 lit. d din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că împrejurarea că procedura licitaţiei ar fi fost viciată nu schimbă situaţia modului în care Cooperativa de Consum Baia a intrat în proprietatea imobilului, participând la o licitaţie publică, fără a avea posibilitatea să cunoască neregularităţile comise de reprezentanţii statului cu prilejul executării silite, astfel că ar fi trebuit să se reţină buna sa credinţă.

Cea de a doua critică privește greșita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 794 din 17 noiembrie 1997 a Secţiei civile a Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost respinsă irevocabil acţiunea în revendicare formulată de reclamante, cererea de restituire din ambele acţiuni demonstrând identitatea de cauză, iar identitatea de obiect fiind dată de faptul că se tinde la lăsarea în deplină proprietate a imobilului, chiar dacă se invocă un temei juridic diferit.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta-recurentă a invocat nepronunţarea instanţei de apel asupra apărării sale constante în sensul că în cauză a operat prescripţia prevăzută de art. 520 .p.c., aspect esenţial pentru dezlegarea pricinii, astfel cum s-a reţinut și prin îndrumările deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la criticile invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente:

Conform deciziei de casare, prima instanţă trebuia să analizeze valabilitatea titlului pârâtei, buna-credinţă invocată de aceasta în ceea ce privește dobândirea imobilului în litigiu și existenţa sau inexistenţa autorităţii de lucru judecat.

Instanţele de fond și apel au analizat, prin hotărârile pronunţate toate aspectele invocate. Astfel, s-a reţinut în mod corect că imobilul în litigiu a fost preluat ilegal de stat, susţinerea recurentei în sensul că „imobilul nu a fost preluat în nici un mod de stat” și că acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. d din Legea nr. 10/2001 fiind neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate (art. 2 lit. d în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005), sunt imobile preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Ulterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, textul menţionat enumeră în categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Raportat la modalitatea de preluare și vânzarea la licitaţie către recurentă (care cunoștea situaţia juridică a imobilului pe care îl ocupa în calitate de chiriaș), situaţia imobilului în litigiu se circumscrie cazului de restituire prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. d din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevede în mod expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a legii de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură.

Este nefondată critica potrivit căreia nu s-a avut în vedere că bunul litigios a fost dobândit cu bună-credinţă, și nu este imputabil recurentei faptul că procedura licitaţiei ar fi fost viciată.

Anterior dobândirii imobilului prin licitaţie, recurenta avea calitatea de chiriaș, cu obligaţia expres prevăzută de dispoziţiile legale de la acea dată (art. 28 din HCM nr. 1509/1953 și art. 43 din Decretul nr.78/1952) de a plăti taxele și impozitele către stat.

Așa cum rezultă și din adresa nr. 330818/1955 emisă de Ministerul Finanţelor, pentru spaţiile închiriate cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, plata impozitelor incumbă chiriașului.

Chiar în cuprinsul contractului de închiriere încheiat în anul 1959 între autorul intimatelor și recurentă se menţionează (în ultimul paragraf) că prevederile acestuia se completează cu dispoziţiile Decretului nr. 78/1952 și ale HCM nr. 1509/1953.

Recurenta invocă buna sa credinţă, omiţând că neplata impozitului nu era imputabilă proprietarului, ci ei însăși, astfel că nu se poate considera că și-a adjudecat imobilul cu destinaţia de spaţiu comercial (restaurant), fără a cunoaște situaţia juridică a acestuia.

Cu toate acestea, deși impozitul era achitat la zi de către autorul intimatelor, în mod abuziv s-a dispus scoaterea imobilului la licitaţie publică, recalculându-se retroactiv o majorare a impozitului, neadusă la cunoștinţa proprietarului, de 13.165 lei, în condiţiile în care chiriașul era acela care trebuia să scadă impozitul din chiria stabilită prin contract, astfel cum rezultă și din motivarea deciziei nr. 82/1997 a Tribunalului Ialomiţa.

Faptul că impozitul era achitat la zi rezultă din certificatele fiscale 3181/1955, 675/1956 și 1948/1957 eliberate de Administraţia Financiară, care atestă că autorul intimatelor nu figura cu datorii fiscale, fiind astfel evident caracterul abuziv al preluării de vreme ce neplata s-a datorat unor motive independente de voinţa contribuabilului.

Astfel titlul recurentei, respectiv sentinţa civilă nr. 220 din 5 martie 1960 a Tribunalului Popular Babadag prin care s-a dispus vânzarea la licitaţie publică a imobilului (publicaţia de vânzare și procesul-verbal de adjudecare fiind emise înainte de expirarea termenului de recurs) nu este valabil și a fost desfiinţat irevocabil prin Decizia nr. 82/A/1997 a Tribunalului Ialomiţa.

Critica formulată prin cel de al doilea motiv de recurs, referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat este, de asemenea, neîntemeiată.

Recurenta omite faptul că litigiul de faţă se desfășoară în cadrul procesual circumscris dispoziţiilor unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, care prevede în art. 48, că hotărârile judecătorești anterioare nu constituie un impediment de solicitare a măsurilor reparatorii conform procedurii speciale prevăzute de lege.

Ca atare, nu poate exista identitate de cauză, obiect și părţi, întrucât temeiul prezentei cereri îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 și nu dreptul comun.

Neîntemeiată este și critica formulată prin motivele de recurs, referitoare la valabilitatea titlului recurentei, întrucât nu a fost atacat în condiţiile impuse de art. 520 c.p.c.

Așa cum s-a menţionat, sentinţa civilă nr. 220 din 5 martie 1960 a Tribunalului Popular Babadag, prin care s-a dispus vânzarea la licitaţie a imobilului a fost casată, iar actul de adjudecare emis în baza „hotărârii casate”, în speţă procesul-verbal de vânzare la licitaţie, este un act de executare desfiinţat de drept, care, potrivit art. 311 al. 1 și 2 C.pc.., nu mai poate produce efecte juridice.

De altfel, Curtea va reţine că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu era necesară o invalidare a titlului recurentei, deposedarea abuzivă fiind dovedită și cu celelalte probe aflate la dosar.

Pentru toate aceste considerente recursul a fost respins.