State requisition of immovable property: Heir’s in-kind restitution claim allowed after state title invalidated for lacking definitive ownership transfer.

Imobil rechiziţionat de stat. Cerere de restituire în natură a imobilului. Admisibilitate.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil rechiziţionat de stat. Cerere de restituire în natură a imobilului.

Index alfabetic. Drept civil.

- Imobil rechiziţionat;

- Cerere de restituire în natură.

Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate în proprietatea sa prin ordin de rechiziţie, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 și Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechiziţiona decât în folosinţă, iar rechiziţionarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor normative mai sus menţionate, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006.

La 13 februarie 2001, reclamantul T.N. a chemat în judecată Serviciul Român de Informaţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, pentru a se dispune obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Șoseaua București – Ploiești, (fost Șoseaua Regina Maria) compus din teren în suprafaţă de 13.800 m.p. și construcţiile aflate pe acesta, precum și în subsidiar evacuarea din acest imobil a pârâtului Serviciul Român de Informaţii.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale, T.E., al cărei unic moștenitor este și a fost preluat abuziv de stat prin Ordinul de rechiziţie nr. 8559 din 31 octombrie 1947, în prezent aflându-se în administrarea Serviciului Român de Informaţii.

Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul București – Secţia a V – a civilă și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 215 din 27 martie 2001, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând în esenţă că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în speţă.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București – Secţia a IV – a civilă care, prin decizia nr. 568 din 21 noiembrie 2001, a anulat sentinţa și a reţinut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din codul civil, a fost promovată de reclamant la 13 februarie 2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ale cărei dispoziţii nu pot retroactiva și ca atare nu sunt aplicabile cererilor de restituire formulate anterior intrării sale în vigoare.

Recursul declarat de Serviciul Român de Informaţii împotriva acestei hotărâri intermediare a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 3601 din 22 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia civilă.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București – Secţia a IV – a civilă, prin decizia nr. 850 din 12 mai 2004, a respins acţiunea ca nefondată reţinând că terenul ce a aparţinut autoarei reclamantului, care se află, în cea mai mare parte, în administrarea Serviciului Român de Informaţii, face parte din domeniul public al statului și, ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi restituit în natură, moștenitorul fostului proprietar având posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent, potrivit prevederilor acestei legi speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.N. care critică hotărârea dată în apel după cum urmează:

- instanţa a ignorat dispoziţiile Legii nr. 139/1940 și ale Legii nr. 439/1945, potrivit cărora rechiziţionarea de către stat a imobilelor nu se putea face decât cu titlu de folosinţă și nu putea conduce la o schimbare a titularului dreptului de proprietate.

- titlul de preluare a imobilului nu îl reprezintă legea (Decretul nr. 218/1960) așa cum în mod greșit s-a reţinut, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat și preluat de către stat.

- Decretul nr. 218/1960 invocat ca temei legal al dobândirii imobilului de către stat, încălca flagrant prevederile constituţionale și tratatele internaţionale la care România era parte.

Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Probele administrate în cauză atestă, fără putinţă de tăgadă, faptul că autoarea reclamantului, E.T., a fost proprietara imobilului revendicat, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7368 din 17 iunie 1941.

S-a făcut de asemenea dovada că prin Ordinul nr.8559 din 31 octombrie 1947 al Primăriei Municipiului București – Serviciul Central de Rechiziţii și Cartiruiri, imobilul a fost rechiziţionat, în baza Legii nr. 439/1945 .

Împrejurarea – care este de esenţa litigiului – dacă acest ordin de rechiziţie și respectiv Decretul nr. 218/1960 – invocat ca temei al preluării – constituie sau nu titlu valabil al statului, presupune luarea în considerare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, care condiţionează validitatea titlului statului de respectarea, la data preluării, a Constituţiei, legilor în vigoare și respectiv tratatelor internaţionale la care România era parte.

Or, chiar actele normative în vigoare la acea dată, care reglementau condiţiile rechiziţiei și cartiruirii de persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă” – art. 6 teza finală – Legea nr. 139/1940 – și respectiv că rechiziţionarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat – Legea nr. 439/1945. Ca atare, potrivit acestor acte normative, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat.

În consecinţă, bunul rechiziţionat a rămas tot timpul în proprietatea E.T., și cum Statul Român era un detentor precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 și respectiv al Decretului nr. 712/1966, acte normative de altfel, profund neconstituţionale și care contraveneau flagrant art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România în decembrie 1955.

Cum titlul opus de stat în ce privește imobilul litigios nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare, în înţelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că autoarea reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care s-a transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală.

Tot astfel, în considerarea acelorași dispoziţii legale, imobilul în litigiu nu a aparţinut niciodată domeniului public al statului, putând fi revendicat de moștenitorii proprietarului originar.

Fără suport, în condiţiile în care acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, sunt și trimiterile instanţei la prevederile art. 16 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, text care de altfel a primit o nouă redactare, urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, potrivit căreia foștilor proprietari li se pot restitui în natură și imobilele ocupate de instituţii publice, cu condiţia menţinerii afectaţiunii, pe o perioadă determinată.

Așa fiind, recursul a fost admis cu consecinţa modificării deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.