Jurisdiction for third-party challenge to restitution order under Law No. 10/2001: district court competence for civil actions versus tribunal

Acţiune pentru anularea deciziei/dispoziţiei primarului formulată de terţe persoane. Competenţa de soluţionare a cauzei.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Acţiune pentru anularea deciziei/dispoziţiei primarului formulată de terţe persoane. Competenţa de soluţionare a cauzei.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- Acţiune pentru anularea deciziei/dispoziţiei primarului formulată de terţe persoane.

- Competenţa de soluţionare a cauzei.

C.pr.civ.: art. 1, art. 2

Legea nr. 10/2001:art. 23

Conform dispoziţiilor art.1 alin.1 Cod procedură civilă, judecătoriile soluţionează în primă instanţă „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”. Normele de competenţă fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.

În speţă, nici dispoziţiile art.2 Cod procedură civil și, nici dispoziţiile Legii nr.10/2001, nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor directe formulate de terţe persoane împotriva dispoziţiei de restituire în natură, examinată conform art.23 din Legea nr.10/2001 ca și titlu de proprietate, împrejurare în raport de care s-a constatat că, în temeiul dispoziţiilor art.1 Cod procedură civilă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1073 din 1 februarie 2006

Reclamanţii B.G., B.I., O.A. și C.E. au solicitat, anularea dispoziţiei de restituire în natură nr.1408/2004 emisă de pârâta Primăria Municipiului Caransebeș în favoarea pârâtei V.M. cu privire la imobilul evidenţiat în C.F. 13094 Caransebeș, nr.topo 1447/I și obligarea primei pârâte la încheierea contractelor de închiriere conform OUG nr.8/2004.

Tribunalul Caraș Severin, prin sentinţa civilă nr.2439/2004, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale „active” a Primăriei Municipiului Caransebeș pentru petitul privind prelungirea contractelor de închiriere în baza cărora reclamanţii deţin imobilul restituit în natură pârâtei V.M. și a respins ca neîntemeiată „acţiunea în contencios administrativ” privind anularea dispoziţiei de restituire.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanţi, prin decizia civilă nr.36 din 12 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Timișoara, secţia civilă.

Pentru a adopta această soluţie instanţele au reţinut, în esenţă, că, potrivit actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar (producătoare de efecte juridice, în măsura în care nu au fost anulate în instanţă), pârâta V.M. este succesoare în linie directă a proprietarelor tabulare ale imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și, astfel, are calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii B.G. și B.I., susţinând că intimata V.M., contrar menţiunilor din certificatul de calitate de moștenitor nr.123/2004 emis de BNP „R.L.A.”, nu este moștenitoarea legală a proprietarilor naţionalizaţi în baza Decretului nr.92/1950, fapt care rezultă cu certitudine din actele de stare civilă depuse la dosar – incorect analizate de instanţele anterioare -, precum și din împrejurarea că și Prefectura judeţului Caraș-Severin a solicitat revocarea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului.

Curtea a pus în discuţia părţilor, din oficiu, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată și, implicit, competenţa materială pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

În interpretarea sistematică a Legii nr.10/2001, practica judiciară a conturat soluţia potrivit căreia terţele persoane nu au calea contestaţiei îndreptate împotriva dispoziţiei sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art.24 din legea specială de reparaţie.

Această interpretare este cu atât mai mult justificată, în raport cu actuala reglementare a art.24 alin.31 (introdus prin Legea nr.247/2005), conform căruia numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziţia de respingere a notificării la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.

Reclamanţii, care își justifică în prezenta cauză calitatea procesuală și interesul prin invocarea unor drepturi locative asupra imobilului restituit pârâtei persoană fizică, nu au calea procedurii speciale în justiţie, prevăzută de art.24 din Legea 10/2001.

În același timp însă, acestora nu li se poate îngrădi accesul liber la justiţie consacrat de art.21 din Constituţie, prin negarea dreptului de a ataca în justiţie dispoziţia de restituire în natură care, conform prevederilor art.23 din Legea nr.10/2001 constituie titlu de proprietate cu „forţa probantă a unui înscris autentic”.

În acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispoziţiilor art.84 Cod procedură civilă, instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în speţă cererea reprezentând o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art.109 alin.1 și 112 Cod procedură civilă.

Conform dispoziţiilor art.1 alin.1 Cod procedură civilă, judecătoriile soluţionează în primă instanţă „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”.

Textul instituie regula jurisdicţiei de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenţei judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativă.

Normele de competenţă fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsură în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.

În prezenta cauză, nici dispoziţiile art.2 Cod procedură civilă, și nici dispoziţiile Legii nr.10/2001, nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor directe formulate de terţe persoane împotriva dispoziţiei de restituire în natură, examinată conform art.23 din Legea nr.10/2001 ca și titlu de proprietate, împrejurare în raport cu care Curtea constată că, în temeiul dispoziţiilor art.1 Cod procedură civilă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Pentru considerentele prezentate, Curtea a admis recursul în limita motivului de ordine publică invocat din oficiu conform dispoziţiilor art.306 alin.2 Cod procedură civilă, a casat hotărârile judecătorești pronunţate de instanţele anterioare și a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la judecătorie.