Invalidity of State title to property nationalized under Decree 92/1950 and restitution in kind despite public service use

Imobil preluat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și aflat în administrarea S.R.I. Nevalabilitatea titlului statului și greșita apreciere în raport de dispoziţiile art.6 din Legea nr.213/1998.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și aflat în administrarea S.R.I. Nevalabilitatea titlului statului și greșita apreciere în raport de dispoziţiile art.6 din Legea nr.213/1998

Index alfabetic. Drept civil.

- Imobil preluat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950

- Nevalabilitatea titlului statului.

Legea nr. 10/2001: art.5, art. 16, art.46

Legea nr.213/1998: art.6 alin.1

Potrivit dispoziţiilor art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului, bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Așadar, simpla afectaţiune a bunului sau apartenenţa acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la consecinţa unui titlu valabil pentru stat.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1607 din 21 februarie 2007

Prin sentinţa nr.269 din 2 aprilie 2004 Tribunalul București, Secţia a V a Civilă a respins contestaţia formulată de A.T.L. și A.K.H. împotriva deciziei emise de Serviciul Român de Informaţii prin care a fost respinsă notificarea de restituire în natură a unui imobil situat în comuna Moneasa, judeţ Arad.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, nedepunând înscrisurile în condiţiile prevăzute de H.G. nr.498/2003; că, nu au făcut dovada identităţii între imobilul solicitat și cel preluat de la autorii lor și nici dovada calităţii de reprezentant a avocatului care a transmis notificarea în numele lor.

În același timp, s-a constatat că preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950 este nevalabilă, dar aspectul este lipsit de relevanţă, având în vedere nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită.

Apelul declarat împotriva sentinţei de către reclamanţi a fost admis prin decizia nr.164 din 28 ianuarie 2005 a Curţii de Apel București, Secţia a IV a Civilă, conform căreia a fost schimbată în tot sentinţa, admisă contestaţia și drept urmare, anulată decizia atacată, dispunându-se restituirea în natură și în deplină proprietate a imobilului compus din teren de 2.160 m.p. și construcţie, situat în localitatea Moneasa, înscris în cartea funciară a acestei localităţi la nr.55, sub nr.topografic 174.175.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, depunând prin mandatar avocat, împuternicit de aceștia, notificare în condiţiile Legii nr.10/2001.

Imobilul în litigiu a fost construit de A.K. și moștenit de A.L., reclamanţii fiind succesorii acestora din urmă (transmisiuni succesorale dovedite prin certificatele de moștenitor depuse la dosar).

S-a reţinut totodată, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului, nefiindu-le aplicabile – așa cum în mod greșit a apreciat instanţa fondului – dispoziţiile art.5 din Legea nr.10/2001, câtă vreme aceștia au dat declaraţii pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri.

Greșit a fost găsit și considerentul primei instanţe, în sensul imposibilităţii restituirii bunului pentru că nu s-ar fi cerut anularea în prealabil a titlului statului în condiţiile art.46 din Legea nr.10/2001, întrucât textul menţionat vizează situaţia înstrăinării de imobile de către stat, iar imobilul nu a făcut obiectul unei astfel de înstrăinări către S.R.I., fiind dat în administrare acestuia.

Împotriva deciziei a declarat recurs intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii, recurs admis potrivit deciziei nr.6661 din 12 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, prin care hotărârea atacată a fost modificată în parte, în sensul că asupra imobilului – teren, reclamanţii vor dobândi doar un drept de folosinţă temporar.

În acest sens, s-a reţinut că hotărârea este nelegală, întrucât a acordat mai mult decât s-a cerut, reclamanţii fiind cetăţeni străini solicitând ca în privinţa terenului să li se recunoască doar un drept de folosinţă și nu unul de proprietate, așa cum a dispus instanţa de apel, în afara limitelor învestirii.

Recurentul a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, întemeiată pe dispoziţiile art.318 teza a II a Cod procedură civilă, pretinzând că instanţa a omis să analizeze critici de nelegalitate, ceea ce impune retractarea hotărârii.

Potrivit deciziei nr.6137 din 22 iunie 2006, contestaţia a fost admisă și anulată decizia atacată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că printre motivele de nelegalitate invocate pe calea recursului au fost și cele privitoare la nevalabilitatea titlului statului și greșita apreciere în raport de dispoziţiile art.6 din Legea nr.213/1998 (cu consecinţa greșitei interpretări și aplicări a Legii nr.10/2001 referitoare la natura măsurilor reparatorii ce puteau fi acordate intimaţilor reclamanţi).

S-a reţinut totodată, că instanţa nu a răspuns motivului referitor la lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului intimaţilor-pârâţi.

Reluând judecata recursului în limitele stabilite urmare a admiterii contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al respectivelor critici de nelegalitate.

Astfel, cu privire la caracterul valabil al titlului statului, s-a susţinut că, potrivit Legii nr.213/1998, imobilele în care își desfășoară activitatea serviciile publice de informaţii constituie bunuri proprietate publică, neputând fi restituite în natură.

În același timp, conform art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001, sunt excluse de la restituire, iar reparaţia se realizează numai prin echivalent, imobilele ocupate de instituţii publice, necesare continuării activităţilor de interes public.

Pretinzând pe aceste considerente, legalitatea titlului statului, recurentul ignoră dispoziţiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul public sau privat al statului, bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Așadar, simpla afectaţiune a bunului sau apartenenţa acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la consecinţa unui titlu valabil pentru stat.

Analiza pe care o impun dispoziţiile legale menţionate anterior, a fost realizată de către instanţa de apel, care a concluzionat în mod corect, că naţionalizarea imobilului în temeiul Decretului nr.92/1950 a contravenit prevederilor constituţionale în vigoare la acel moment (care erau limitative în a permite naţionalizarea anumitor bunuri, din care nu făceau parte și cele cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă- situaţia imobilului aflat în litigiu).

De asemenea, dispoziţiile invocate ale art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma existentă la data judecăţii recursului nu permiteau considerarea ca nelegală a soluţiei de restituire în natură.

Dimpotrivă, textul menţionat, urmare a modificărilor aduse, reglementează în mod expres posibilitatea restituirii imobilelor „necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităţilor de interes public”.

- Referitor la dovada calităţii de reprezentant a avocatului reclamanţilor, deși acest aspect este indicat în motivele recursului ca fiind unul care ar atrage nelegalitatea soluţiei, recurentul nu dezvoltă argumentele și nu indică în ce ar consta aprecierea greșită a instanţei de apel.

Or, potrivit considerentelor deciziei atacate, s-a stabilit în mod corect, că notificarea a fost transmisă de către reclamanţi prin mandatar avocat H.Z., că această împuternicire a fost dată la 12 iulie 2001, anterior depunerii notificării, ce a avut loc la 6 noiembrie 2001.

Ca atare, persoana care a acţionat în numele reclamanţilor a făcut dovada că a fost mandatată de către aceștia în demersul de recuperare a imobilului.

Rezultă că aceste două critici considerate de instanţă, în cadrul contestaţiei în anulare, că nu au făcut obiect de analiză în recurs, au caracter nefondat.

Celelalte motive de nelegalitate invocate au fost cercetate cu ocazia judecăţii anterioare a recursului, dezlegarea dată de instanţă intrând în puterea lucrului judecat și nemaiputând face obiect de examinare.

În egală măsură și pentru același considerent – al dobândirii atributului puterii de lucru judecat – se va păstra soluţia dată de instanţa de recurs (în considerarea motivului de ordine publică, ce a condus la modificarea deciziei atacate), în sensul recunoașterii în favoarea reclamanţilor, doar a unui drept de folosinţă specială asupra terenului.

Așadar, judecând în cadrul fixat prin admiterea contestaţiei în anulare, instanţa a constatat că cele două motive de recurs rămase neexaminate nu pot atrage nelegalitatea deciziei și în consecinţă, soluţia de admitere a recursului a fost menţinută în limitele stabilite prin judecata anterioară.