Obligatoriness of cassation guidance on legal interpretation and mandatory evidence administration in property restitution cases

Casare. Nerespectarea de către instanţa de trimitere a îndrumărilor date de instanţa de casare. Consecinţe.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul. Judecarea recursului și efectele casării.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- Casare.

- Nerespectarea de către instanţa de trimitere a îndrumărilor date de instanţa de casare.

C.pr.civ.: art. 129 alin. 6, art. 315

Potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenţi și se supun numai legii.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1444 din 15 februarie 2007.

Prin notificarea nr. 174 din 11 februarie 2002 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și adresată S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva, S.S.-O., S.M.M. și S.A.-C. au solicitat restituirea în natură a cotei de 6/10 din imobilul înscris în CF nr. 1656 Abrud, top 742, 743 sub B 2 și 3, fostă proprietatea defuncţilor fraţi S.O. junior și S.E., bun naţionalizat în baza Decretului nr. 134/1949.

Prin adresa nr. 200 din 27 februarie 2002 S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva a răspuns notificanţilor că trebuie să se adreseze Autorităţii pentru Privatizare și Administrarea Participaţiilor Statului, conform art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece persoana juridică notificată s-a privatizat, devenind o societate cu capital integral privat.

La data de 3 aprilie 2002 reclamanţii au chemat în judecată pe pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să li se acorde „măsuri reparatorii în valoare de 2 miliarde lei, contravaloarea bunului revendicat, destinaţia spaţiului fiind aceea de farmacie, prin acordarea de acţiuni la valoarea menţionată”.

S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva a chemat în garanţie Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participaţiilor Statului pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în situaţia în care pârâta va cădea în pretenţii, chemata în garanţie să fie obligată la măsurile reparatorii prevăzute de lege.

În motivarea cererii s-a arătat că imobilul ce face obiectul acţiunii a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, fiind evidenţiat în patrimoniul pârâtei care s-a privatizat cu respectarea dispoziţiilor legale. Statul Român, reprezentat de fostul Fond al Proprietăţii de Stat, a vândut pachetul majoritar deţinut de societate, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. AR 51 din 13 octombrie 2000, situaţie faţă de care reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.

Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Hunedoara – secţia civilă, prin sentinţa nr. 1868 din 7 noiembrie 2002, a admis acţiunea reclamanţilor și a dispus restituirea către aceștia a cotei de 6/10 din imobil, preluată de Statul Român în temeiul Decretului nr. 134/1949.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva împotriva Autorităţii pentru Privatizare și Administrarea Participaţiilor Statului – Sucursala Regională Vest Timișoara, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 312/A din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia civilă.

Recursul declarat de pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia civilă și de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 5471 din 21 iunie 2005, a casat hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia și a trimis cauza aceleiași instanţe pentru rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, instanţa de casare a reţinut și motivat că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva la despăgubiri, respectiv, la măsuri reparatorii în valoare de 2 miliarde lei, constând în acţiuni la valoarea menţionată, invocând în drept prevederile art. 9 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Întrucât prin sentinţa pronunţată, soluţie menţinută în apel, instanţa de fond a dispus restituirea către reclamanţi, în natură, a cotei de 6/10 din imobil, preluată de Statul Român în temeiul Decretului nr. 134/1949, deși în considerentele sentinţei se reţine că persoanele îndreptăţite au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de lege, instanţa de casare a constatat că pricina a fost soluţionată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, deoarece s-a acordat reclamanţilor ceea ce nu s-a cerut.

Or, instanţele trebuiau să se pronunţe în raport de obiectul acţiunii reclamanţilor și temeiul de drept invocat de aceștia, ce nu au fost modificate după data introducerii acţiunii, până la judecata în fond a cauzei, când reclamanţii au solicitat admiterea acţiunii așa cum a fost formulată, concluzii consemnate ca atare în încheierea de dezbateri.

S-au dat îndrumări instanţei de trimitere, ca în rejudecare, să dispună efectuarea unei expertize tehnice de specialitate având ca obiectiv stabilirea valorii corespunzătoare a imobilului, în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent și, de asemenea, instanţa de trimitere va avea în vedere dispoziţiile art. 2.1 A din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că imobilele ce cad sub incidenţa unor acte normative de naţionalizare, printre care și Decretul nr. 134/1949, sunt considerate ca luate cu titlu, în măsura în care s-au respectat condiţiile, stabilite de acestea.

În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia civilă, prin decizia nr. 90/A din 17 martie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva împotriva sentinţei nr. 1868 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat următoarele: procedând la rejudecarea apelului s-au luat în considerare dispoziţiile art. 3151 Cod procedură civilă, numai în măsura în care acestea se corelează în speţă cu modificările și completările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005; prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond, reclamanţii au solicitat în principal restituirea în natură a cotei de 6/10 părţi ce le revine din imobil, precizând că doar în subsidiar ar accepta despăgubiri bănești; pârâta nu s-a opus modificării obiectului iniţial al acţiunii, neinvocând nici un aspect ce ar putea viza neregularitatea acestei modificări; având în vedere principiul disponibilităţii și că prin notificare reclamanţii au cerut restituirea în natură a cotei de 6/10 din imobil, sunt de aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 care proclamă prioritatea restituirii în natură; considerând că „nu încalcă dispoziţiile art. 3151 Cod procedură civilă, care limitează obligativitatea hotărârii instanţei de recurs doar în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe”, instanţa de trimitere a considerat că „proba cu expertiză tehnică la care a făcut referire instanţa de recurs apare ca fiind inutilă din perspectiva noilor dispoziţii ale Legii nr. 247/2005”; întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, el face obiect al restituirii în natură; prin contractul de vânzare-cumpărare nr. AR 51 din 3 octombrie 2000 încheiat între fostul Fond al Proprietăţii de Stat și pârâtă, aceasta din urmă a cumpărat acţiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului), astfel că instanţa de trimitere a considerat că respectivul contract „nu prezintă nici o relevanţă în cauză”; nici în cartea funciară nu apare vreo menţiune cu privire la transferul dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, a declarat recurs pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva, care a invocat următoarele motive de casare: în rejudecare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 Cod procedură civilă, nesocotind dezlegările de drept câștigate cauzei; instanţa de recurs a stabilit că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil și că reclamanţii pot beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent, sens în care trebuia să se facă o expertiză prin care să se stabilească cuantumul acestor despăgubiri; instanţa de apel a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, întrucât pârâta este o societate privatizată integral, anterior apariţiei legii; reclamanţii nu au înţeles să atace actul de privatizare a societăţii.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:

Potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Regula enunţată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care la face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenţi și se supun numai legii. Pe drept cuvânt s-a apreciat în doctrină că, la speţa respectivă, hotărârea instanţei judecătorești asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar și, oricum, legea este aceea care prevede regula ce impune a fi aplicată.

Este adevărat că prevederile textului citat conduc și la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor de fapt instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluţie decât aceea pronunţată anterior, sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare.

Cu toate acestea, nu trebuie să le înţeleagă că în privinţa stării de fapt libertatea instanţei de rejudecare este una absolută și discreţionară, neexistând în acest sens nici o obligaţie de a se conforma dispoziţiilor adoptate de instanţa de recurs.

Astfel, în speţă, Curtea de Apel Alba Iulia, ca instanţă de trimitere, în rejudecare, nu a administrat nici o altă probă, așa încât, chiar și în urma intervenţiei unei modificări legislative, nu putea reţine și stabili altă situaţie de fapt decât aceea existentă la data pronunţării deciziei de casare. În același timp, instanţa de trimitere, constatând că nu au fost nesocotite dispoziţiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă și apreciind că expertiza tehnică de specialitate, dispusă în recurs, reprezintă o probă inutilă și pe cale de consecinţă, nu a dat curs administrării ei, a contrazis flagrant, absolut și discreţionar decizia instanţei superioare și, încălcând prevederile art. 315 Cod procedură civilă, a nerespectat îndrumările date de instanţa de casare atât cu privire la problema de drept dezlegată (art. 129 alin. 6 din același cod), cât și cu privire la necesitatea administrării unei probe (expertiză tehnică de evaluare a bunului). Rezultatul nerespectării acestor îndrumări îl reprezintă nulitatea hotărârii dată în rejudecare.

De asemenea, constatarea instanţei de trimitere potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare nr. AR 51 din 3 octombrie 2000 „nu reprezintă nici o relevanţă în cauză”, este greșită. În primul rând, contractul a fost încheiat înainte de adoptarea legii de reparaţiune, iar, în al doilea rând, reclamanţii nu au atacat actul juridic și nu au invocat nici un motiv de nelegalitate a acestuia.

Potrivit art. 45 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării”.

Din dispoziţia legală citată rezultă că admiterea acţiunii în restituire imobiliară fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este condiţionată de admiterea cererii în constatarea nulităţii actului de înstrăinare, inclusiv a celui făcut în cadrul procesului de privatizare. În adevăr, din economia reglementărilor cuprinse în dispoziţiile art. 45 și 46 din Legea nr. 10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor, care cad sub incidenţa acestei legi, constituie o chestiune prejudicială a cărei soluţie poate avea o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus procedurii administrative, iar, ulterior, judiciare, de restituire în natură a unor bunuri, nulitatea putând fi invocată numai pe cale de acţiune.

Faţă de cele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de pârâtă și urmare a casării deciziei dată de Curtea de Apel Alba Iulia, se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanţă, cerându-i-se, pentru a doua oară, să se conformeze îndrumărilor obligatorii date prin decizia nr. 5471 din 21 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.