State appeal rejected: special judicial-error regime bars tort claim until magistrate liability is established

Acţiune privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune morale pentru imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești.

Cuprins pe materii. Drept civil. Acţiune privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune morale pentru imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești.

Index alfabetic. Drept civil.

- daune morale

- titlu executoriu

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie, pornind de la fapta organelor persoanei juridice

Or, în speţă, reclamantul invocă prejudiciul decurgând din insolvabilitatea debitorului său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor (caz în care răspunderea statului este exclusă), insolvabilitate care însă, în lanţul cauzal, potrivit susţinerilor aceluiași reclamant, ar putea fi determinată și de inacţiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii care i-ar fi asigurat realizarea creanţei la momentul obţinem titlului executoriu.

În acest context, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului spedalia gneralihts chvgant,.

Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituţional, și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3027 din 14 mai 2010.

Prin cererea înregistrată sub nr. 3175/3/2009 pe rolul Tribunalului București Secţia a V-a Civilă, la data de 29.01.2009, reclamantul O.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel București, devenită titlu executoriu, pârâtul H.O. a fost obligat să îi plătească suma de 2.000.000 euro, însă această hotărâre nu a putut fi pusă în executare, întrucât la momentul la care hotărârea a devenit executorie, în patrimoniul lui O.H. nu au mai fost găsite bunuri ce ar fi putut fi valorificate, acesta fiind insolvabil, iar dosarul de executare silită a fost închis.

Prin sentinţa civilă nr. 682 din 15 mai 2009, Tribunalul București Secţia a V-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanţelor și, în consecinţă, a respins cererea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâtul a arătat, în esenţă, că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor și celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor și organizaţiilor economice de stat dacă sunt persoane juridice; or, în speţă, reclamantul a susţinut că Ministerul Public și Ministerul Justiţiei sunt persoanele juridice care și-au îndeplinit în mod defectuos activitatea, acestea fiind cele care, prin fapta lor, au adus prejudicii reclamantului.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale analizate, prima instanţă a reţinut că reclamantul justifică formularea cererii sale împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor, în considerarea faptului că debitorul său, H.O., nu a putut fi executat silit, întrucât la momentul solicitării punerii în executare a titlului executoriu, acesta era insolvabil, insolvabilitate ce a fost posibilă, urmare lipsei de diligentă a autorităţilor statului în indisponibilizarea patrimoniului debitorului.

Tribunalul a constatat că raportul juridic obligaţional născut din sentinţa penală nr. 122/13.06.2007, a stabilit în favoarea reclamantului un drept de creanţa împotriva numitului H.O., iar nu împotriva Statului prin Ministerul Finanţelor, apreciindu-se că în cauză nu există identitate între persoana chemată în judecată și cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudicii.

Pe de altă parte, nu s-ar putea reţine nici că ar exista vreo obligaţie a pârâtului de a-l garanta pe reclamant pentru prejudiciul creat, reclamantul arătând persoanele care, în opinia sa, se fac vinovate de imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor care au comis fapta cauzatoare de prejudicii, astfel că, Statul nu poate răspunde pentru fapta comisă de o altă persoană.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, a susţinut că, potrivit art. 48 din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar contenciosul constituţional, prin Decizia nr. 45/1998, a stabilit principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale, principiu ce trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

De asemenea, apelantul a invocat și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care s-a pronunţat în sensul că statul răspunde pentru erorile judiciare și are apoi dreptul la regres împotriva acelora găsiţi vinovaţi, conform Protocolului VII la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 14 din Convenţie.

Apelantul a mai arătat că în cazul de faţă, refuzul agenţilor statului de a institui măsurile asigurătorii asupra bunurilor învinuitului, este situaţia ce i-a permis lui H.O. înstrăinarea averii sale, astfel că, statului îi revine răspunderea patrimonială pentru imposibilitatea punerii în executare de către partea vătămată, a titlului executoriu rezultând din procesul penal.

Prin decizia civilă nr. 505 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant; a desfiinţat sentinţa și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanţe pentru soluţionarea fondului.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamant a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune, invocând dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, referitoare Ia răspunderea civilă delictuală și arătând că a suferit un prejudiciu ca urmare a faptului că nu a fost posibilă punerea în executare a sentinţei penale nr. 122 din 13 iunie .2007 a Curţii de Apel București, Secţia I-a Penală, definitivă și irevocabilă, întrucât nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru conservarea bunurilor și banilor inculpatului H.O.

Instanţa de apel a reţinut că din petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că apelantul reclamant a invocat răspunderea civilă delictuală a Statului Român în temeiul prevederilor art. 998-999 Cod civil, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta delictuală ce aparţine prepușilor statului, prejudiciul care i-a fost cauzat, culpa prepușilor statului și legătura de cauzalitate dintre faptele evocate și prejudiciu.

Instanţa de apel a apreciat că admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prima instanţă a ignorat prevederile art. 48 din Constituţia României, din care rezultă că Statul prin Ministerul Finanţelor răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, iar în speţă, s-a invocat răspunderea civilă delictuală a statului, în calitatea sa de comitent ce răspunde pentru prepușii săi.

Curtea de apel a reţinut, totodată, că în cauza de faţă nu au fost invocate dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală și în mod greșit tribunalul a apreciat în sensul lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituţia României, întrucât prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece, potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu poate fi antrenată răspunderea instituţiilor statului, respectiv a Ministerului Justiţiei și Libertăţilor Cetăţenești.

Prin urmare, tribunalul avea obligaţia de a analiza cauza, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. (1) Cod procedură civilă, apelul reclamantului a fost admis, sentinţa atacată fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, la prima instanţă; s-a stabilit că în rejudecare, tribunalul va analiza temeiul juridic al acţiunii formulate și îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, temei juridic ce nu a fost analizat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul susţine că motivarea instanţei de apel este lipsită de temei juridic deoarece textele la care s-a făcut referire nu mai sunt în vigoare, iar pe de altă parte, s-a făcut trimitere la norme care nu au legătură cu obiectul cererii deduse judecăţii.

Invocarea dispoziţiilor art. 48 din Constituţia României, referitoare la problema familiei, iar nu la răspunderea statului pentru erori judiciare, este neavenită, întrucât un atare raport juridic nu a fost dedus judecăţii.

Chestiunea răspunderii Statului pentru erori judiciare este reglementată în art. 52 din Constituţie, conform renumerotării legii fundamentale de după revizuirea Constituţiei, aprobate prin Legea 429/2003.

Astfel, art. 52 alin. (1) din Constituţie prevede: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii și nu înlătură răspunderea magistraţilor care și-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă".

Pe de altă parte, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare prevede că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecăţii procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară."

Faţă de textele anterior redate, recurentul susţine că răspunderea specială a Statului (care exclude răspunderea instituţiilor sale), poate fi antrenată în condiţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, numai în cazul unor erori judiciare, nu și în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Așadar, răspunderea Statului poate fi antrenată în condiţiile prevăzute de art. 504 Cod de procedură penală sau în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă și dacă această faptă a fost de natură să determine o eroare judiciară.

Cum în cauza dedusă judecăţii nu se verifică niciuna dintre ipotezele anterior expuse, și cum temeiul juridic invocat de reclamant îl constituie dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, concluzia instanţei de apel în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea dispoziţiilor "art. 48 din Constituţia României" care prevăd că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare, este eronată și lipsită de fundament.

Recurentul mai învederează că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că în speţă nu există o obligaţie de garanţie a pârâtului faţă de prejudiciul ce i-a fost creat cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul a arătat persoanele care se fac vinovate imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor care, în accepţiunea sa, au comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil care instituie răspunderea pentru fapta proprie, instanţa de fond în mod corect a analizat dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu, așa încât, într-o astfel de cerere nu pot fi analizate condiţiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, așa cum greșit a reţinut instanţa de apel.

Fără a mai lua în considerare faptul că statul are o răspundere specială numai în ceea ce privește erorile judiciare, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului poate fi atrasă numai în condiţiile prevăzute art. 1000 alin. (3) Cod civil, iar în astfel de acţiuni este necesar să se verifice dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 Cod civil, precum și condiţiile speciale privind existenţa raportului de prepușenie și a săvârșirii faptei în funcţiile încredinţate. Or, în speţa de faţă nici nu ar putea fi analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie a prepusului, câtă vreme acesta nu a fost atras în judecată.

Recurentul mai învederează că instanţa de apel apreciază în mod contradictoriu, pe de o parte, că instanţa fondului nu a analizat speţa în raport de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil (ceea ce impune rejudecarea cauzei), iar pe de altă parte, se impută aceleiași instanţe faptul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituţia României; în plus; s-a mai reţinut că și dacă nu au fost invocate în mod expres dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală, se putea proceda la stabilirea temeiului de drept în funcţie de motivarea în fapt a acţiunii.

În aceste condiţii, indicaţiile stabilite prin decizia recurată pentru instanţa de rejudecare, sunt imposibil de urmat, întrucât răspunderea specială a statului prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţia României poate fi analizată numai în condiţiile în care se invocă eroarea judiciară, nu și în cazurile în care se solicită repararea unui prejudiciu în condiţiile dreptului comun, reprezentat de reglementările art. 998-999 Cod civil.

În baza art. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, înalta Curte apreciază că aceste critici sunt susceptibile de încadrare în ipoteza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă

Recurentul mai susţine că în doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, referitor la răspunderea în materie a statului sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc o delegaţie de suveranitate, deoarece aceștia, în ce privește modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Practic, ceea ce se afirmă în doctrină este în concordanţă cu dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât faţă de persoana juridică, cât și faţă de cel al treilea."

Contrar afirmaţiilor intimatului-reclamant, statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale, chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertăţile cetăţenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separaţiei și echilibrului puterilor sale - legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat în art. 52 alin. (3) din Constituţie, iar aceasta poate fi stabilită numai condiţiile legii, iar în cauza dedusă judecăţii nu se verifică o astfel de situaţie pentru a deveni aplicabile normele de excepţie invocate anterior.

Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte probe dintre cele permise de dispoziţiile art. 305 Cod procedură civilă.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a confirmat excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, stabilind, în esenţă, că prima instanţă nu a analizat cererea de chemare în judecată în raport de temeiul juridic invocat - art. 998, art. 999 Cod civil, admiţând în mod greșit excepţia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 48 din Constituţia României (în realitate, referirea vizând prevederile art. 52 din legea fundamentală, urmare a renumerotării textelor, după revizuirea aprobată prin Legea 429/2003, cum corect susţine recurentul) și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr.31/1954.

Este real că prin cererea de chemare în judecată reclamantul, solicitând obligarea Statului Român la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune, a invocat ca temei juridic al cererii prevederile art. 998 -999 Cod Civil, după cum prin concluziile scrise s-a prevalat de dispoziţiile art. 48 din Constituţie, precizarea anterioară cu privire la textul corect fiind, din nou, aplicabilă.

Așa cum au reţinut instanţele de fond, cererea reclamantului a fost generată de imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I-a Penală, investită cu formulă executorie, hotărâre prin care, pe latură civilă, inculpatul H.O. a fost obligat la 2.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către intimatul reclamant O.O.; s-a susţinut că nerealizarea creanţei sale se datorează insolvabilităţii debitorului, stare creată ca urmare a inacţiunii organelor judiciare în dispunerea sau dispunerea cu întârziere a unor măsuri asigurătorii adecvate în timpul procesului penal, care ar fi putut preîntâmpina această situaţie.

Ca atare, intimatul reclamant se consideră îndrituit să se îndrepte cu acţiune în pretenţii împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere având un temei delictual - art. 998, 999 Cod civil.

Mecanismul antrenării răspunderii Statului în baza unei răspunderi civile delictuale pentru faptă proprie este însă insuficient explicitat de reclamant, iar instanţele de fond nu au identificat în mod neechivoc normele de drept aplicabile și nici nu au pretins părţii acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecăţii, deși art. 129 alin.(4) Cod procedură civilă prevede: „Cu privire la situaţia de fapt și motivare în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare."

Se constată că răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, în dreptul român, este reglementată de dispoziţiile art. 35 alin.(2) și alin. (3) din Decretul nr.31/1954 care prevăd:

„Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Faptele licite sau ilicite săvârșite de organe sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor."

Prin urmare, conform normelor citate, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispoziţiile legale anterioare nu exclud din sfera lor de reglementare nici statul, fie că este vorba despre ipostaza sa de subiect de drept public, fie de cea de subiect de drept privat, putându-se conchide că normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (ce interesează în speţă) a persoanelor juridice, deci, și a statului.

Pe de altă parte, în contextul regimului juridic al răspunderii Statului pentru faptă proprie, trebuie menţionată excepţia stabilită prin dispoziţiile art. 37 alin. (1) din același act normativ (așa cum corect a observat prima instanţă), potrivit cărora Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor de stat..., dacă ele sunt persoane juridice.

Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecţie pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însăși, ceea ce, în concepţia Decretului nr. 31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau persoanelor fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice. Acestea au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care funcţionează atât faţă de persoana juridică, precum și faţă de victima prejudiciului, sens în care dispune art. 35 aliniatul final din Decret.

Dat fiind acest din urmă text, reiese că victima prejudiciului este cea care are alegerea chemării în judecată fie a persoanei juridice, fie a acesteia, în solidar cu persoanele fizice care, acţionând ca organe ale persoanei juridice, au săvârșit fapta ilicită, fie doar a acestor persoane fizice.

În cazul în care persoana juridică achită despăgubirile celui prejudiciat, ea are dreptul să se întoarcă printr-o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor sale de conducere, pe temeiul art. 1108 pct. 3 Cod civil.

Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru faptă proprie, reiese că ea constituie în realitate o ficţiune juridică, întrucât este, în cele din urma, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noţiune, un concept juridic, prin urmare, o abstracţie fără voinţă proprie care să genereze fapte proprii, licite sau ilicite.

Potrivit celor anterior redate, se constată că pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.

Or, așa cum a fost concepută cererea de chemare în judecată, reiese că reclamantul invocă prejudiciul decurgând din insolvabilitatea debitorului său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor (caz în care răspunderea statului este exclusă), insolvabilitate care însă, în lanţul cauzal, potrivit susţinerilor aceluiași reclamant, ar putea fi determinată și de inacţiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii care i-ar fi asigurat realizarea creanţei la momentul obţinem titlului executoriu.

În acest context, contrar celor reţinute de instanţa de apel, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului spedalia gneralihts chvgant, cum corect susţine recurentul.

Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituţional, și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Art. 52 din Constituţie consacră tocmai „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică", iar alin. (3) (care interesează cauza) dispune că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii și nu înlătură răspunderea magistraţilor care și-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituţionale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din Legea 303/2004.

Prin urmare, instanţa de rejudecare va trebui să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispoziţiilor anterior menţionate, dispoziţiile dreptului comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condiţiile generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu conţine prevederi derogatorii.

Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004) sau în alte procese decât cele penale (alin. (4) din același text), în cel din urmă caz, textul prevăzând o condiţie suplimentară, anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Totodată, vor trebui observate și celelalte cerinţe stipulate de textul indicat.

În plus, în completarea condiţiilor din norma specială, trebuie menţionat că reclamantul este ţinut să probeze celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul vătămător și vinovăţia autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăţia ce ar fi stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului nu acoperă necesităţile de probaţiune ale cauzei sub acest aspect).

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat, instanţa de rejudecare urmând a avea în vedere dezlegările stabilite prin prezenta decizie, întrucât deși întemeiate criticile formulate de recurent în baza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, astfel cum au fost recalificate, ele nu sunt susceptibile de a infirma legalitatea soluţiei, astfel că aceasta nu se impune a fi modificată, ci au condus doar la înlăturarea contradicţiilor din considerentele instanţei de apel.