Liability of patent holder versus user entity for unpaid inventor compensation under Law No. 64/1991

Brevet de invenţie. Drepturile bănești acordate inventatorilor.

Cuprins pe materii. Brevet de invenţie. Drepturile bănești acordate inventatorilor.

Index alfabetic. Brevet de invenţie.

- brevet

- drepturi bănești

- inventatori

Legea nr. 64/1991: art. 66 alin.(2)

H.G. nr.152/1992

Articolul 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr.152/1992, a prevăzut în mod clar și fără echivoc că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori și unitatea care a aplicat invenţia.

Unitatea care a aplicat invenţia putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a aplicat invenţia cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este raţiunea pentru care în regula 53 din H.G. nr.152/1992 se face referire la „unităţile titulare de brevet” și la „alte unităţi care au aplicat invenţia”, premisa aplicării invenţiei de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînţeleasă.

În situaţia în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat invenţia, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod expres în art. 66 alin. (2) că se negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenţia.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2154 din 26 martie 2010.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Municipiului București, Secţia a IV-a civilă, reclamantul N.N.M. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. Institutul de Metale Neferoase și Rare – I.M.N.R. și S.C. BICAPA S.A., solicitând ca instanţa să dispună obligarea pârâtelor la: plata drepturilor bănești, reprezentând obligaţia fixă de plată conform Regulii nr. 53, partea I-a din H.G. 152/1992, Anexa 1, cu indexarea și dobânda aferentă până la efectuarea plăţii; încheierea cu reclamantul a notei de negociere prevăzute în partea a II-a, Anexa I, regula 53 din HG 152/1992, aceste drepturi cuvenindu-se reclamantului în calitate de autor al invenţiei pentru care s-a emis Brevetul de Invenţie nr. 52193, „Procedeu și instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii".

Reclamantul a susţinut că titularul brevetului de invenţie este pârâtul I.N.M.R., iar invenţia a fost aplicată de către pârâta SC BICAPA SA, aceasta obţinând avantaje economice de aproximativ 5,7 miliarde lei în perioada de aplicare, 1980-1990.

A mai precizat reclamantul că nu a primit, până în prezent, nicio recompensă, deși a formulat numeroase solicitări în acest sens.

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 22 februarie 1996 a Tribunalului București, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 21 A din 29 ianuarie 1997 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă s-a fost admis apelul decalrat de reclamant, în sensul desfiinţării sentinţei apelate și trimiteri cauzei spre soluţionare la același tribunal.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, prin art. 66 din Legea 64/1991, autorii de invenţii au fost repuși în termenul de a exercita dreptul la acţiune pentru pretenţiile bănești referitoare la aplicarea invenţiilor, iar reclamantul a formulat acţiunea pendinte înăuntrul perioadei de 3 ani de la da intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 3983 din 26 noiembrie 1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-a menţinut hotărârea curţii de apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că, prima instanţă s-a pronunţat numai pe excepţie, astfel cum era procedural, fără să mai analizeze probele administrate și să se pronunţe pe fond.

Pentru acest motiv instanţa de apel, găsind întemeiat apelul reclamantului privind prescripţia, a desfiinţat sentinţa și a dispus trimiterea cauzei pentru judecarea fondului. Indiferent de faptul că reclamantul a pus concluzii și pe fond, pe lângă cele privitoare la excepţie, important este ceea ce a reţinut instanţa și motivul pentru care s-a respins acţiunea.

Cu privire la recursul pârâtei, s-a reţinut netemeinicia acestuia în raport de împrejurarea că, faţă de obiectul acţiunii, operează legea specială - Legea nr. 64/1991 - care a intrat în vigoare în ianuarie 1992 și a repus în termen persoanele care sunt îndreptăţite să formuleze asemenea pretenţii. Este greșită susţinerea potrivit căreia prin Legea nr. 64/1991 s-ar fi modificat termenul general de prescripţie de 3 ani, stabilit prin Decretul nr. 167/1958, pentru că legea menţionată a operat numai o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenţii. Nu poate fi vorba de aplicarea art. 19 din Decretul nr.167/1958, pentru că repunerea în termen nu a fost solicitată de parte, ci este acordată de lege fără nicio condiţie.

Prin sentinţa civilă nr.688 din 23 septembrie 1998 Tribunalul București, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantului, dispunându-se obligarea pârâtei S.C. BICAPA S.A. la plata către reclamant a sumei de 6.185.312.470 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni să negocieze cu reclamantul drepturile bănești cuvenite acestuia pentru invenţia aplicată de pârâtă.

A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea împotriva pârâtei S.C. I.N.M.R. S.A. București.

A fost obligată pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni la 100.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit certificatului de inventator nr. 52193 din 12 iulie 1969, reclamantul este autorul invenţiei „Procedeu și instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", iar beneficiară a acestei invenţii este pârâta S.C. BICAPA S.A. Această pârâtă este, în sensul prevederilor art. 66 din Legea nr. 64/1998, cea obligată la plata drepturilor bănești care se cuvin reclamantului, în calitate de inventator, pentru perioada 1 octombrie 1995-1 iunie 1998.

Pentru perioada ulterioară datei de 1 iulie 1998, drepturile bănești cuvenite reclamantului pentru aplicarea în continuare a invenţiei de către pârâtă, s-a reţinut, în baza art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligaţia acesteia din urmă de a negocia cu reclamantul drepturile bănești care i se cuvin.

Pentru că din probatoriul administrat nu a rezultat că invenţia a fost aplicată și de pârâta S.C. I.M.N.R. S.A., acţiunea îndreptată împotriva acestei pârâte a fost apreciată neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 83 din 21 februarie 2000 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, dispunându-se schimbarea sentinţei apelate, în sensul înlăturării menţiunii privind obligarea pârâtei la negocierea drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru aplicarea invenţiei; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că:

Odată stabilită de către instanţă obligaţia fixă de plată a unor drepturi bănești cuvenite inventatorului pentru aplicarea invenţiei sale, se exclude posibilitatea unor negocieri pentru aceeași perioadă. În privinţa unei perioade următoare, aceste negocieri sunt condiţionate de aplicarea invenţiei de către unitatea pârâtă. În plus, reclamantul a arătat că solicită drepturile bănești ce i se cuvin pentru perioada 1980-1990 de aplicare a invenţiei.

Cu privire la problema prescripţiei dreptului la acţiune, s-a reţinut că aceasta a fost soluţionată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 3983/1997 a Curţii Supreme de Justiţie.

În privinţa apelului formulat de către reclamant, s-a reţinut ca nu este întemeiat, pentru că prima instanţă nu a respins cererea îndreptată împotriva pârâtei S.C. I.N.M.R. S.A. pentru lipsa calităţii procesuale pasive, ci pe fond, ca neîntemeiată, ceea ce înseamnă că instanţa a recunoscut acestei pârâte calitatea procesuală.

Prin raportare la prevederile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligaţia de a negocia și de a plăti drepturile bănești cuvenite inventatorului, pentru invenţiile aplicate parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a legii, revine unităţii care a aplicat invenţia. Regula 53 din HG nr. 152/1992 nu modifică, sub aspect procesual - și nici nu o putea face , având în vedere raportul între cele două categorii de acte normative - cuprinsul art. 66 alin. (2) din legea menţionată.

Prin decizia civilă nr. 1602 din 14 martie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-au admis recursurile declarate în cauză, dispunându-se casarea deciziei recurate și a sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că prin Legea nr. 64/1991 a fost instituită o procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată, respectiv o procedură care presupune existenţa unor negocieri între părţile interesate. Numai în ipoteza în care un astfel de demers eșuează, cel considerat vătămat în drepturile sale legitime urmează a se adresa instanţei de judecată.

În cauză, reclamantul nu a probat iniţierea negocierilor cu unitatea beneficiară a invenţiei.

Pe de altă parte, s-a reţinut că potrivit prevederilor Decretului nr. 884/1967, în vigoare la data înregistrării invenţiei în discuţie - durata protecţiei invenţiei pentru care s-a eliberat brevetul era de 15 ani, care au început să curgă de la data constituirii depozitului reglementar. Același termen este confirmat și prin art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Totodată, a reţinut instanţa de recurs că reclamantul-recurent a susţinut constant că obligaţia de a fi despăgubit pentru invenţia aplicată de S.C. BICAPA S.A. Târnăveni revenea în solidar și titularei de brevet S.C. I.N.M.R. S.A. București, corespunzător prevederilor din Regula 53 din HG nr. 152/1992, iar această apărare nu a fost examinată de instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a exercitat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.

Contestaţia astfel formulată a fost respinsă prin decizia civilă nr. 2366 din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, reţinându-se că motivele invocate de către reclamantul contestator nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

Prin sentinţa civilă nr. 180 din 17 februarie 2003, Tribunalul București, secţia a III-a civilă a admis excepţia prematurităţii cererii, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind prematur introdusă.

Prin încheierea pronunţată la data de 7 aprilie 2003 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamant, reţinând instanţa că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2821 C.pr.civ. Litigiul a fost soluţionat pe calea excepţiei de prematuritate, situaţie în care - potrivit art. 137 C.pr.civ.- a devenit de prisos cercetarea fondului pricinii.

Prin decizia civilă nr. 417 din 15 septembrie 2003, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă a respins apelurile declarate de reclamant împotriva sentinţei și încheierii, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 4597 din 17 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererilor de apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că:

Instanţa de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 70 din Legea nr. 64/1991 și H.G. nr. 152/1992 și nu a cercetat toate criticile formulate de către apelantul-reclamant.

Excepţia prematurităţii introducerii acţiunii a fost invocată de către tribunal care, potrivit indicaţiilor date prin decizia de casare, trebuia să verifice îndeplinirea procedurii negocierii pentru a stabili dacă reclamantul justifică promovarea acţiunii. Faptul invocării și admiterii excepţiei după administrarea probei cu expertiză tehnică și acordarea unui termen pentru discutarea obiecţiunilor nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C.pr.civ.

Condiţia negocierii era prevăzută, la data pronunţării sentinţei civile nr. 180/2003, de art. 70 din Legea nr. 64/1991 republicată, iar modul în care trebuia făcută negocierea drepturilor cuvenite inventatorilor pentru invenţiile aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, era stabilit prin Regula 53 din HG. nr. 152/1992.

Potrivit art. 70 din legea menţionată, drepturile bănești se negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenţia, astfel că, în speţă, dreptul reclamantului putea fi afectat de condiţia negocierii doar în raporturile sale cu pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, nu și în cele cu pârâta S.C. I.M.N.R. S.A. - unitatea titulară a brevetului de invenţie.

Potrivit Regulii 53 din H.G. nr. 152/1992, obligat să declanșeze procedura de negociere cu S.C. BICAPA S.A. era reclamantul, însă prin această regulă erau stabilite obligaţii în sarcina fiecărui partener de negociere, iar actele invocate de către reclamant atestă faptul că anterior introducerii acţiunii acesta s-a adresat pârâtei cu cererea nr. 565, prin care solicita să fie recompensat. În această cerere nu a fost indicată suma pretinsă și nu a fost completată nota de calcul, conform prevederilor Regulii 53 din HG nr. 152/1992, dar îi era anexată adresa în care erau înscrise economiile nete pe 5 ani. Pârâta nu a răspuns solicitării reclamantului, iar în cursul procesului a susţinut că dreptul acestuia la acţiune este prescris.

A mai reţinut instanţa de recurs că, la data soluţionării apelului, îndeplinirea procedurii negocierii prealabile nu mai constituia o condiţie pentru exercitarea acţiunii pentru că H.G. nr. 152/1992 a fost abrogată prin H.G. nr. 499 din 11 aprilie 2003; acest din urmă act normativ nu reglementează procedura negocierii drepturilor prevăzute la art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, normă care conţine prevederile ce au constituit art. 66 alin. (2) din forma legii anterioară modificării și republicării.

Cauza a fost trimisă la Curtea de Apel București

Prin încheierea de ședinţă pronunţată de instanţa de apel la data de 9 iunie 2005 a fost respinsă cererea apelantului reclamant, prin care solicita îndreptarea omisiunilor din încheierea de ședinţă din data de 19 aprilie 2005 și s-a acordat termen pentru ca părţile să poată lua cunoștinţă de raportul de expertiză efectuat în această etapă procesuală.

La data de 28 iunie 2005, apelantul a atacat cu recurs încheierea de ședinţă, arătând că a formulat și cerere de rectificare care a fost mod nelegal respinsă.

Prin decizia civilă nr. 9680 din 23 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie (ICCJ), a fost respins recursul astfel formulat, ca inadmisibil, reţinându-se în esenţă că încheierea atacată este una cu caracter preparatoriu și, potrivit cu prevederile art. 299 C.pr.civ., poate fi atacată numai odată cu hotărârea ce se va pronunţa de către instanţa de apel.

Împotriva acestei decizii a instanţei de recurs, apelantul-recurent a exercitat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, aceasta fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 7389 din 22 septembrie 2006 a instanţei supreme. Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că nu se pune problema ca instanţa de recurs să fi omis din greșeala a analiza vreun motiv de recurs în condiţiile în care, constatând că nu este admisibilă potrivit legii aceasta cale de atac, nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs. De asemenea, s-a reţinut că prin exercitarea repetată a unor căi de atac inadmisibile, recurentul-contestator determină tergiversarea judecării cauzei pe fond.

La data de 6 octombrie 2006, apelantul N.M. a exercitat calea de atac extraordinară a revizuirii împotriva deciziei civile nr. 7389/2006 pronunţată de ÎCCJ.

Prin decizia civilă nr. 1880 din 27 februarie 2007 a Î.C.C.J. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire astfel formulată, reţinându-se în esenţă că atâta vreme cât căile extraordinare de atac exercitate de revizuient au fost respinse pe cale de excepţie, nu este îndeplinită condiţia legală de admisibilitate, respectiv aceea ca hotărârea atacată cu revizuire să evoce fondul cauzei.

În același dosar, revizuientul a formulat, cerere de rectificare a deciziei civile nr. 1880/2007, invocând drept temei legal prevederile art. 281 ind. 1 alin. 2 din C.pr.civ.

Prin decizia civilă nr. 481 din 29 ianuarie 2008 a Î.C.C.J. a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de rectificare astfel formulată.

Pe parcursul procesului, s-a luat act de transmisiunea calităţii procesuale de la intimata-pârâtă S.C. Institutul de Metale Neferoase și Rare S.A. către succesorul său de drept Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale Neferoase și Rare și s-a învederat instanţei faptul că la data de 20 iulie 2007 a survenit decesul apelantului-reclamant.

Prin încheierea din data de 8 mai 2008, s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 243 pct. 1 C.pr.civ., până la depunerea dovezii referitoare la moștenitorii - succesori în drepturi - ai reclamantului.

La data de 14 ianuarie 2009, au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei moștenitorii reclamantului N.O., N.M. și N.D., anexat cererii fiind depus certificatul de moștenitor .

Prin decizia civilă nr.73 A din 26 martie 2009, Curtea De Apel București, Secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca inadmisibilă cererea de acordare de daune morale formulată direct în apel, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.M.N.R., a admis apelurile declarate de reclamant și continuate de moștenitori împotriva sentinţei civile nr.180/2003 și a încheierii din 17 aprilie 2003 pronunţate de Tribunalul București – secţia a III-a civilă, a anulat sentinţa și încheierea și, evocând fondul, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâta S.C. BICAPA S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 1 484 680 lei reprezentând recompense și cheltuieli cu invenţia ce face obiectul brevetului de invenţie 52193/12 iulie 1969, precum și actualizarea acestor drepturi până la data de 3 iunie 2005; a respins ca neîntemeiată acţiunea faţă de pârâtul I.N.M.R.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Sesizarea instanţei cu soluţionarea apelurilor pendinte a avut loc în urma casării, de către instanţa de recurs, a deciziei anterioare prin care au fost soluţionate aceste apeluri.

Prin decizia de casare, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ., s-a stabilit că greșelile din precedenta judecată a cauzei în apel au constat în faptul că nu s-a constatat îndeplinită condiţia ca dreptul reclamantului la acţiune să fie actual și nu s-a făcut aplicarea prevederilor art. 297 C.pr.civ.

La data la care a fost pronunţată decizia de casare, cât și la data la care cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei de apel spre rejudecare, prevederile art. 297 C.pr.civ. aveau următorul conţinut „în cazul în care prima instanţă a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă''.

Astfel, în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cauza pe cale de excepţie -aceea a prematurităţii formulării acţiunii - este neechivoc faptul că instanţa de recurs a trimis cauza instanţei de apel pentru a evoca fondul, corespunzător dezlegărilor date prin decizia de casare și competenţelor stabilite prin norma procedurală menţionată.

Pe de altă parte, prin hotărârea pronunţată în luna ianuarie 2006 de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în cauza Nicolau împotriva României, s-a constatat că procedura de judecată a cauzei pendinte a avut o durată excesivă și, astfel, au fost încălcate exigenţele art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăţilor Fundamentale.

În aceste condiţii, deși prevederile art. 297 alin. (1) din C.pr.civ. au în prezent (la data soluţionării apelului) un conţinut diferit de cel de la data sesizării instanţei de apel) - în sensul că evocarea fondului ar trebui să se facă de către prima instanţă, care a soluţionat pricina fără a intra în cercetarea fondului - Curtea apreciază că, în lumina exigenţelor art. 6 alin. (1) din Convenţia menţionată, cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României se impune a se proceda la evocarea fondului de către instanţa de apel, care a și apreciat și încuviinţat asupra administrării probatoriului util unei astfel de judecăţi în considerarea cadrului legislativ existent la data la care au fost luate aceste măsuri procedurale.

Pronunţarea, la acest moment, a unei soluţii de desfiinţare a sentinţei apelate - care se impune ca și consecinţă a concluziei reţinute prin decizia de casare în sensul că este îndeplinită condiţia ca dreptul la acţiune al reclamantului să fie actual - cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă nu ar face altceva decât să prelungească durata procesului, prin reluarea procedurilor de judecată în fond și pronunţarea unei soluţii supuse căilor de atac ale apelului și respectiv recursului, ceea ce ar însemna practic ignorarea hotărârii instanţei europene care a constatat, încă de la începutul anului 2006, caracterul excesiv al duratei procesului pendinte.

Având în vedere considerentele expuse și exigenţele art. 315 alin. (1) C.pr.civ., curtea a dat eficienţă celor stabilite prin decizia de casare și, făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C.pr.civ. raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăţilor Fundamentale, a admis apelul și a dispus anularea sentinţei și încheierii aferente și, evocând fondul, a reţinut următoarele:

În mod necontestat, reclamantul este autorul invenţiei „Procedeu și instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", brevetul de invenţie pentru aceasta fiind însă eliberat antecesorului pârâtului I.M.N.R., potrivit cu legislaţia în vigoare la data înregistrării invenţiei, respectiv potrivit Decretului nr. 884/1967.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Decretul menţionat, reclamantul - în calitate de inventator - avea dreptul de a primi recompense patrimoniale, același drept fiind reglementat în favoarea inventatorului și prin art. 37 alin. (1) din Legea nr. 62/1974, prin acest act normativ fiind abrogat Decretul nr. 884/1967.

Prin art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - devenit în prezent art. 71 alin. (3) în urma modificărilor succesive și republicării acestui act normativ - s-a stabilit dreptul inventatorilor de a solicita și primi drepturile bănești corespunzătoare acestei calităţi, care nu au fost integral recompensate potrivit legislaţiei anterioare, adică potrivit cu Legea nr. 62/1974 și Decretul nr. 884/1967.

Aceeași dispoziţie legală în vigoare la data iniţierii procedurii pendinte stabilește în mod neechivoc faptul că obligaţia corelativă menţionatului drept al inventatorului, respectiv aceea de plată a drepturilor bănești corespunzătoare invenţiei înregistrate potrivit legislaţiei anterioare, incumbă unităţii care a aplicat invenţia.

Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţia României „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a ţării, iar conform art. 107 alin. (1) și alin. (2) din aceeași lege fundamentală „Guvernul adoptă hotărâri și ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor."

Regula 53 din H.G. nr. 152/1992, edictată în vederea aplicării art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, nu numai că nu are forţa juridică necesară modificării ori completării legii, potrivit competenţelor instituţionale stabilite prin reglementările enunţate, dar nici nu conţine prevederi cu o astfel de semnificaţie.

În alin. (1), prin care se subliniază caracterul restant al obligaţiilor de a se plăti inventatorilor recompense pentru invenţiile realizate și înregistrate pe numele unităţilor la care aceștia erau angajaţi, se face vorbire de faptul că „aceste obligaţii sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unităţile titulare de brevet și prin alte unităţi care au aplicat invenţiile,, referirea la acestea fiind în mod evident făcută prin prisma calităţii de reprezentante ale statului ce era obligat sa facă asemenea plăţi, și nicidecum de stabilirea unei obligaţii actuale în sarcina unităţii titulare de brevet de a executa obligaţiile restante în contextul legii în vigoare.

Potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, „drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenţia".

Așa fiind, în contextul legislativ actual, pârâtului I.M.N.R. nu îi incumbă vreo obligaţie de plată a drepturilor materiale pretinse de către reclamant în cauza pendinte, o asemenea obligaţie fiind stabilită de către legiuitor exclusiv în sarcina unităţii care a aplicat invenţia.

Prevederile art. 46 din H.CM. nr.2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr.884/1967, invocate de către reclamant în argumentarea susţinerii potrivit căreia și unitatea titulară de brevet ar avea obligaţia de plată drepturilor bănești cuvenite inventatorului, nu își pot găsi aplicare în speţă, în condiţiile în care respectiva reglementare nu este una în vigoare, ea fiind abrogată din anul 1974, odată cu Decretul menţionat.

Probatoriul administrat în cauză atestă împrejurarea că fostul Combinat Chimic Târnăveni -antecesor al pârâtei S.C. BICAPA S.A. - este unitatea care a aplicat, în perioada 1980-1990, invenţia al cărei autor este reclamantul, acest aspect fiind de altfel confirmat și prin apărările pârâţilor.

Invenţia realizată de către reclamant a fost înregistrată la data de 12 iulie 1969 - dată la care au fost eliberate brevetul de invenţie și certificatul de inventator cu nr. 52193 - sub imperiul Decretului nr.884/1967, depozitul reglementar pentru aceasta fiind constituit la data de 9 octombrie 1968.

Prin art. 66 alin. 1 din Legea nr.64/1991, în redactarea avută la data intrării în vigoare a legii, s-a stabilit în mod expres că „brevetele de invenţie acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au durata de valabilitate prevăzută de legea aplicabilă la data eliberării lor".

Potrivit art. 17 alin. 1 din Decretul aplicabil la data înregistrării invenţiei „durata protecţiei unei invenţii pentru care s-a acordat brevet de invenţie este de 15 ani și începe să curgă de la data constituirii depozitului reglementar al cererii".

Aceeași durată de protecţie, de 15 ani, a fost reglementată și prin Legea ulterioară nr.62/1974, art. 24.

Potrivit principiului general de drept tempus regit actum și reglementărilor menţionate, brevetul de invenţie și certificatul de inventator nr. 51293 eliberate la 12 iulie 1969 au beneficiat de protecţie în intervalul de timp 9 octombrie 1968 – 9 octombrie 1983, la această din urmă dată încetând valabilitatea respectivelor acte juridice.

În consecinţă, pretenţiile reclamantului sunt întemeiate numai pentru perioada 1 ianuarie 1980 – 9 octombrie 1983, ulterior acestei date el nemaifiind îndreptăţit să primească recompense pentru invenţia realizată.

Modificările aduse art. 66 alin. (1) din Legea nr.64/1991 prin Legea nr.203/2002, în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecţie acordate brevetelor de invenţie anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privinţa drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în mod neechivoc la „brevetele de invenţie ...acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi și valide pe teritoriul României", iar nu și la cele care își încetaseră valabilitatea la momentul intrării în vigoare a Legii nr.64/1991.

În privinţa modalităţii în care au fost calculate-prin expertiză-drepturile bănești cuvenite reclamantului, curtea a constatat următoarele:

Din raportul de expertiză și din completările ulterior aduse acestuia de către expertul desemnat de instanţe, reiese că elementele avute în vedere pentru determinarea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului sunt cele care, potrivit cu anexa 1 a H.G. nr.152/1992, se impunea a fi valorificate de părţi în procedura negocierii - în măsura în care aceasta ar fi fost finalizată printr-o înţelegere.

Reţinerea de către instanţă a majorării cu un procent de 50% a recompensei ce s-ar fi cuvenit inventatorului la epoca aplicării invenţiei, potrivit cu calculul făcut de expert în acest sens, este justificată de împrejurarea că respectiva invenţie a fost aplicată nu numai în ţară, ci și în străinătate, o atare împrejurare fiind de natură evidenţia importanţa ei tehnică deosebită , conform cu prevederile art. 36 din H.C.M. nr. 2250/1967 - normă care a devenit aplicabilă potrivit cu prevederile pct. 5 din „Nota de calcul" din anexa 1 la H.G. nr. 152/1992 coroborate cu prevederile alin. (1) din Regula 53 din aceeași H.G. - care fac referire la drepturile materiale cuvenite inventatorilor potrivit legilor anterioare, ca parte componentă a drepturilor bănești la care se referă art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Actualizarea recompensei pentru perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit plătită și aceea la care are loc judecata asupra acestor drepturi cuvenite inventatorului - criticată de către intimaţii-pârâţi în cadrul obiecţiunilor la expertiză - este pe deplin justificată în condiţiile în care, prin pct. 3 din „Nota de negociere" (partea a 2-a a anexei 1 din H.G. nr.152/1992), se stabilea dreptul inventatorului de a pretinde un adaos constând în dobânda la creanţele pe care le are - prin efectul art. 66 alin. 2 din Legea nr.64/1991 - împotriva unităţii care a aplicat invenţia.

Deși H.G. nr.152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 era abrogată la data pronunţării deciziei recurate, curtea a avut în vedere conţinutul Regulii nr. 53 și al anexei 1 din aceasta, pentru că pretenţiile reclamantului au fost fundamentate pe respectivele dispoziţii normative - ele fiind în vigoare la data promovării acţiunii - iar regulamentul actual de aplicare a aceluiași act normativ, aprobat prin H.G. nr. 547/2008, nu conţine dispoziţii referitoare la procedura de valorificare a drepturilor bănești cuvenite pentru invenţiile parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991. Menţionatele dispoziţii au fost utilizate în aprecierea asupra pretenţiilor reclamantului ca reprezentând criterii obiective de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite inventatorului. Din economia prevederilor art. 71 alin. (3) din Legea nr.64/1991 republicată rezultă că drepturile recunoscute prin aceasta inventatorilor au natura juridică a unor despăgubiri, fiind vorba de recompense care trebuia să fie plătite cu mult timp în urmă, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acel vreme și, cu toate acestea, unităţile de stat ce datorau respectivele recompense au rămas în pasivitate în mod nejustificat.

Reţinând că prin prezenta hotărâre se stabilește - corespunzător cu prevederile art. 71 alin. (3) coroborat cu art. 63 din Legea nr. 64/1991 - cuantumul drepturilor bănești cuvenite inventatorului N.M. pentru aplicarea invenţiei „Procedeu și instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii” în perioada ianuarie 1980 - octombrie 1983, fiind astfel valorificat dreptul inventatorului de a primi despăgubiri pentru aplicarea invenţiei menţionate de către S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, nu mai există temei pentru a fi obligată această din urmă unitate la încheierea unei note de negociere pentru aceleași drepturi.

Pe cale de consecinţă, cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată este apreciat ca neîntemeiat.

Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanţii N.O., N.M. și N.D., în calitate de moștenitori ai reclamantului decedat N.M., cât și pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni.

1.Recurenţii reclamanţi și-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii arată că:

Prin acţiunea introdusă de autorul lor în anul 1995, acesta a înţeles să cheme în judecată în solidar, atât unitatea care a aplicat efectiv brevetul, cât și unitatea care era titulara brevetului potrivit legislaţiei în vigoare la data emiterii acesteia.

Baza legală a acestei chemări în judecată în solidar a reprezentat-o Regula 53 din HG nr. 152/1992 privind regulamentul de aplicare al Legii nr.64/1991 care prevede că:

„În înţelesul art.66 alin. (2) din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invenţiile nerecompensate sau parţial compensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei aplicate în economia naţională.

Aceste obligaţii bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unităţile titulare de brevet de invenţie și prin alte unităţi care au aplicat invenţiile, a obligaţiilor legale și contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare al brevetului”.

Cu toate acestea, curtea de apel a recunoscut acestui act normativ doar o valoare declarativă, considerând că nu există vreo obligaţie de plată și în sarcina unităţilor titulare de brevet, acestea fiind doar reprezentante ale statului, care nu este obligat la plata despăgubirilor.

S-a mai invocat faptul că hotărârile de guvern sunt emise pentru executarea legii, astfel încât nu se poate completa sau modifica o lege pe această cale.

Or, corelarea Regulii 53 cu prevederile art. 66 alin. (2) din lege se poate face numai printr-o interpretare teologică a acestor texte, pentru a se descoperi voinţa legiuitorului la momentul adoptării lor.

Este de necontestat faptul că legiuitorul a dorit să instituie o serie de măsuri cu caracter reparatoriu pentru inventatorii cărora nu li s-au acordat recompense pentru brevetele aplicate în economia naţională, care au produs beneficii și avantaje.

Sistemul imaginat de legiuitor a avut la bază executarea respectivelor obligaţii restante de către stat, iar art. 66 alin. (2) din lege prevede doar o parte a respectivului sistem, respectiv soluţionarea pe cale amiabilă, prin negociere, a pretenţiilor autorului de brevete, negociere care se putea purta cu unitatea care a aplicat invenţia și care a beneficiat de avantajele acestei aplicări.

Pentru cazul în care stadiul negocierii nu mai este aplicabil ca în speţa de faţă, există calea prevăzută de art. 61 din lege, versiunea iniţială, care prevedea competenţa instanţei de judecată pentru soluţionarea litigiilor izvorâtă din aplicarea brevetelor.

Obligaţia de compensare incumbă statului care este reprezentat în acest scop de unităţile titulare de brevet și de unităţile care au aplicat brevetul.

Aceasta reprezintă o obligaţie solidară legală în sensul art. 1041 Cod civil.

Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacat în sensul obligării și pârâtului I.M.N.R. în solidar la plata sumei de 1.484.680 lei, cu titlu de despăgubiri.

2.Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă,invocând în cerere următoarele:

Prin încheierea nr. 478 din 13 februarie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a dispus faţă de recurentă deschiderea procedurii a insolvenţei prin faliment.

Conform acestei hotărâri, lichidatorul judiciar a notificat pe toţi creditorii societăţii falite, urmând ca aceștia, până la data de 13 martie 2009, să-și înregistreze cererea de admitere a creanţelor asupra averii debitoare.

Figurând în evidenţele contabile ale societăţii, reclamanţii din cauza de faţă au fost notificaţi și au depus în termen la dosarul cauzei declaraţia de creanţă, formulând și contestaţie împotriva tabelului preliminar de creanţă.

În atare situaţie, au devenit aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr.85/2006 care prevăd că:

De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Această dispoziţie legală este o normă imperativă, de ordine publică, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului sindic, desemnat în procedura insolvenţei conform art. 6 din Legea nr. 85/2006. Principiul celerităţii procedurii insolvenţei enunţat în art. 5 alin. (2) oferă dispensă de adaptare a conduitei uzuale, în sensul de a aștepta pronunţarea hotărârii finale de către instanţa învestită și devenită incompetentă.

În baza art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 73 din 26 martie 2009.

Recurenta a atașat la dosar un set de acte care atestă situaţia juridică învederată în motivarea recursului.

Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârâtă cu motivarea că, aceasta a dat dovadă de rea-credinţă pe tot parcursul procesului, neinformând nicio instanţă despre deschiderea procedurii insolvenţei pe o perioadă mai mare de 2 ani, de unde se poate deduce că a renunţat la beneficiul acordat de prevederile art. 6 din legea insolvenţei.

Recurenta pârâtă își invocă astfel propria turpitudine, iar, pe de altă parte, nu este singura pârâtă din această cauză, astfel încât, nu se justifică suspendarea judecăţii.

Prin cererea de suspendare a judecăţii, pârâta nu poate „sabota cadrul procesual” cu atât mai mult cu cât continuarea judecăţii și soluţionarea cauzei în contradictoriu cu toate părţile nu ar avea nicio repercusiune negativă asupra averii debitoarei, deoarece orice încercare de executare silită ar fi paralizată de invocarea prevederilor legii insolvenţei.

Ambele recursuri sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

1.Critica de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ. este nefondată.

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991 – actualmente art. 71 alin. (3) din legea modificată și republicată – „drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invenţiile brevetate, aplicate, nerecompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenţia”.

În Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 s-a prevăzut că:

„În înţelesul art.66 alin. (2) din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invenţiile recompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei, aplicate în economia naţională.

Aceste obligaţii bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unităţile titulare de brevet de invenţie și prin alte unităţi care au aplicat invenţiile, a obligaţiilor legale și contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare a brevetului.”

Textul redat anterior nu poate fi interpretat, așa cum susţin recurenţii, în sensul că s-a instituit o obligaţie solidară de plată a despăgubirilor între unitatea titulară de brevet de invenţie și unităţile care au aplicat invenţia.

Această regulă, care nu face decât să expliciteze textul de lege, arată care a fost raţiunea pentru care, în noua lege a brevetelor de invenţie, s-a prevăzut ca o măsură cu caracter reparator, posibilitatea acordării unor drepturi bănești inventatorilor care și-au cedat dreptul de eliberare a brevetului și ale căror invenţii s-au aplicat în economia naţională sub regimul unor acte normative anterioare abrogate.

Raţiunea constă în aceea că statul – reprezentat în timpul regimului comunist prin unităţile economice de stat – a beneficiat de aplicarea unor invenţii și a obţinut avantaje economice, fără a recompensa în mod corespunzător pe inventatori, în lipsa activităţii inventive a cărora aceste avantaje nu s-ar fi obţinut.

Articolul 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr.152/1992, a prevăzut în mod clar și fără echivoc că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori și unitatea care a aplicat invenţia.

Unitatea care a aplicat invenţia putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a aplicat invenţia cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este raţiunea pentru care în regula 53 din H.G. nr.152/1992 se face referire la „unităţile titulare de brevet” și la „alte unităţi care au aplicat invenţia”, premisa aplicării invenţiei de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînţeleasă.

În situaţia în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat invenţia, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod expres în art.66 alin.2 că se negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenţia.

Cum în speţă s-a reţinut că pârâtul I.M.N.R., titular de brevet, nu a aplicat invenţia, în mod legal nu a fost obligat la plata de despăgubiri, acestea fiind stabilite exclusiv în sarcina pârâtei S.C. BICAPA S.A. în legătură cu care s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că a fost unitatea care a aplicat-o.

2.Nici critica de nelegalitate formulată de pârâta S.C. BICAPA S.A. în temeiul art.304 pct.3 C.pr.civ. nu poate fi primită.

Deși se invocă dispoziţiile art.304 pct.3 C.pr.civ., nu se contestă competenţa Curţii de Apel București – secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală de a judeca apelul și nici nu se susţine că judecătorul sindic ar fi putut judeca această cale de atac în litigiul de proprietate intelectuală de faţă.

Ceea ce se critică, de fapt, este greșita continuare a judecăţii în locul suspendării acesteia, ceea ce face posibilă încadrarea criticii în dispoziţiile art.304 pct.5 C.pr.civ.

În realitate, chiar dacă împotriva pârâtei s-a deschis procedura insolvenţei, nu se impunea suspendarea judecăţii apelului conform art. 36 din Legea nr.85/2006.

Recurenta susţine că reclamanţii, după declanșarea procedurii insolvenţei la data de 12 octombrie 2007, aveau ca singură posibilitate permisă de lege înregistrarea cererii de admitere a creanţei asupra averii sale.

Această susţinere nu poate fi primită deoarece, anterior soluţionării apelului reclamanţii nu puteau pretinde că au o creanţă certă, lichidă și exigibilă pe care să urmărească a o realiza împotriva averii debitoarei.

Abia cu ocazia soluţionării definitive a litigiului de faţă urma să se stabilească dacă pârâta S.C. BICAPA S.A. are calitatea de unitate care a aplicat invenţia, dacă are această calitate singură sau alături de pârâtul I.M.N.R. și, prin urmare, dacă poate fi obligată la despăgubiri și în ce cuantum.

Faptul că, între timp, reclamanţii și-ar fi înscris creanţa constatată prin decizia curţii de apel la masa credală reprezintă o problemă de executare și nu poate constitui motiv de casare sau modificare a deciziei.

Prin urmare, în mod corect curtea de apel a continuat judecata, distinct de faptul că cea care ar fi avut interesul să aducă la cunoștinţa instanţei împrejurarea declanșării procedurii insolvenţei ar fi fost însăși pârâta recurentă, care nu a procedat astfel, susţinând fără niciun temei că această sarcina incumba reclamanţilor.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art.304 pct.9 și nici dispoziţiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a menţinut decizia și a respins ambele recursuri ca nefondate.