Recognition ruling quashed and remanded; challenge misclassified as appeal instead of final appeal requiring three-judge panel.

Hotărâre de divorț pronunțată de o instanță a unui stat membru al Uniunii Europene. Procedura recunoașterii efectelor hotărârii în materie matrimonială pe teritoriul României.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : recurs

- exequator

Cod procedură civilă, art.304 pct. 1

Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003

O.U.G. nr. 119/2006, art. I3

Hotărârea judecătorească pronunțată într-o cauză în care s-a solicitat recunoașterea pe teritoriul României, a efectelor deciziei de divorț pronunţată de o instanță dintr-un stat membru al Uniunii Europene, poate fi atacată numai cu recurs, potrivit art. I3 din OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 8039 din 11 noiembrie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 986 din 09.06.2010, Tribunalul București, Secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de către reclamantul M.H., în contradictoriu cu pârâta M.A.A. și, în consecinţă, a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor judecătorești ale deciziei din 24.03.2009 pronunţate în dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorţul părţilor.

În motivarea sentinţei, s-a constatat că prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Amsterdam, în faza de recurs, s-a confirmat cu caracter definitiv divorţul părţilor pronunţat printr-o decizie anterioară de tribunal, respingându-se cererea având ca obiect partajul bunurilor comune și amânându-se pronunţarea cu privire la problema încredinţării minorului pentru care Curtea a solicitat verificări din partea autorităţii tutelare.

Susţinerile pârâtei în sensul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat normele de ordine publică privind jurisdicţia română, întrucât nu era competentă să soluţioneze litigiul dintre părţi, aceștia având ambii domiciliul în România, iar pârâta este cetăţean român, au fost înlăturate de tribunal ca nefondate, atâta timp cât nu a fost făcută dovada domiciliului reclamantului în România la data introducerii acţiunii de divorţ în Olanda.

Prima instanţă a înlăturat ca nefondată și susţinerea în sensul că hotărârea străină este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată de acea instanţă, deoarece, conform actelor depuse la dosar, cererea de divorţ înregistrată sub nr. 14645/4/2006 la Judecătoria sectorului 4 București, formulată de pârâta din prezenta cauză la data de 20.11.2006, a fost soluţionată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 497/R/2010 a Tribunalului București, Secţia a III-a civilă, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă generală a instanţei române, în raport de dispoziţiile art. 3 și art.17 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că hotărârea instanţei străine este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în faţa acestei instanţe, cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul acestei hotărâri, se face vorbire în capitolul „Competenţa juridică” despre sentinţa Judecătoriei sectorului 4, stabilindu-se ca îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea competenţei judecătorului olandez în soluţionarea cererii de divorţ.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâta și numiţii B.M. și V.A.M., prin ocrotitor legal M.A.A., M.M. și M.V., persoane faţă de care Curtea a apreciat, pe parcursul judecăţii în apel, că nu au calitate procesuală.

La data de 4.10.2010, apelanta, în calitate de ocrotitor legal, a formulat cerere de intervenţie pentru B.M. și V.A.M., reiterată la data de 06.10.2010, însă la termenul de judecată din 7.03.2011, apelanta a învederat că nu înţelege să susţină cererea de intervenţie în interes propriu formulată de minorii părţilor din

prezenta cauză ca pe o cerere de sine – stătătoare, ci ca pe o apărare pe fondul cauzei.

Prin decizia nr. 270 din 14.03.2011, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind că prima instanţă a aplicat și interpretat corect atât dispoziţiile Legii nr. 105/1992, cât și ale Regulamentului C.E. nr. 2201/2003, dispunând recunoașterea pe teritoriul României a efectelor matrimoniale pe care le generează decizia nr. 24/2009 pronunţată de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ceea ce privește divorţul părţilor.

Instanţa din Olanda a fost competentă să soluţioneze divorţul, în însăși hotărârea a cărei recunoaștere se solicită făcându-se menţiune despre sentinţa civilă nr.1105/2008 prin care Judecătoria sectorului 4 București și-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea jurisdicţiei olandeze, în condiţiile art.607 C.proc.civ.

S-a constatat că cererea de intervenţie în interesul apelantei, formulată de către apelanta pârâtă în numele copiilor minori, este inadmisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 49 C.proc.civ., deoarece prin această cerere se tinde la soluţionarea pe fond a unor cereri care nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze și care se află încă pe rolul instanţelor din Olanda, având ca obiect încredinţarea minorilor.

Au fost înlăturate susţinerile apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, care îndeplinește condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 112 C.proc.civ., care se coroborează cu cele ale art. 67 C.proc.civ. și ale Legii nr. 51/1995 și Statutului profesiei de avocat.

Cererea privind verificarea de scripte nu a mai fost susţinută cu ocazia dezbaterilor pe fond, iar cererea formulată la 11.03.2011, prin care apelanta pârâtă solicita repunerea pe rol a cauzei, este neîntemeiată, în conformitate cu dispoziţiile art. 151 C.proc.civ., în beneficiul apelantei pârâte fiind acordate mai multe termene de judecată pentru ca aceasta să beneficieze de un drept la apărare efectiv și în vederea calificării juridice a multitudinii cererilor formulate pe parcursul judecăţii.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ. și susţinând că au fost încălcate prevederile art. 261 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că instanţa din Olanda a fost competentă să soluţioneze cererea de divorţ a părţilor și pentru care a înlăturat susţinerile și apărările pârâtei în legătură cu neîndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoașterea efectelor hotărârii străine, precum și probele indicate de către pârâtă pe aspectul fraudei la lege.

La termenul de judecată din 11.11.2011, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, nelegalitatea căii de atac soluţionate de Curtea de Apel într-un complet format din doi judecători, deși calea de atac era recursul și trebuia judecată în complet de trei judecători, reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.

Analizând motivul invocat din oficiu, Înalta Curte a constatat următoarele:

Motivul de ordine publică decurge din dispoziţiile art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în condiţiile în care, urmare a calificării greșite a căii de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Curtea de Apel ca fiind apelul și nu recursul, completul ce a judecat pricina a fost nelegal alcătuit, respectiv din 2, în loc de 3 judecători.

Astfel, instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu solicitarea de recunoaștere, pe teritoriul României, a efectelor deciziei din 24.03.2009 pronunţate în dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce privește divorţul reclamantului M.H. și al pârâtei M.A.A.

În considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, s-a arătat, în mod corect, în cuprinsul deciziei recurate, că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003 privind competenţa, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, în condiţiile în care acest act comunitar vizează și cererile de divorţ soluţionate într-un stat membru al Uniunii Europene, astfel cum rezultă din dispoziţiile sale cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. a.

Incidenţa regulamentului comunitar derivă și din faptul că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită în cauză a fost pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene după data aderării României la Uniunea Europeană, dată de la care regulamentul face parte din dreptul intern.

Potrivit art. I3 din OUG nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată cu modificări prin Legea nr. 191/2007, cererile pentru recunoașterea pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003, sunt de competenţa tribunalului (art. 1 alin. 1), iar hotărârea pronunţată de această din urmă instanţă poate fi atacată numai cu recurs (art. 1 alin. 2).

Pe acest temei, se constată, în aceste condiţii, că sentinţa civilă nr. 986/2010 pronunţată în prezenta cauză de către Tribunalul București era supusă doar recursului.

În acest context, în mod greșit, Curtea de Apel a considerat că este învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului și s-a pronunţat ca atare, într-un complet format din doi judecători, cu toate că respectiva cale de atac ar fi trebuit soluţionată într-un complet compus din trei judecători, în conformitate cu prevederile art. 54 alin.(3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În consecinţă, este incident cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., invocat ca motiv de ordine publică din oficiu, deoarece completul de judecată ce a pronunţat decizia recurată nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale, temei pentru care, văzând și dispoziţiile art. 312 alin.(3) și art.313 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanţă, pentru rejudecarea cauzei, ca instanţă de recurs.