Limitation of land restitution under special reparative laws supersedes civil vindication claims for state-abused agricultural property

Teren cu destinație agricolă preluat abuziv de către Stat. Reconstituirea dreptului de proprietate în limitele prevăzute de Legea nr. 18/1991. Respingerea acțiunii în revendicare formulată pentru diferența de teren nerestituită.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : teren preluat abuziv de stat

- fond funciar

- drept de proprietate

Legea nr. 18/1991

Legea nr. 1/2000

Legea nr. 247/2005

Cod civil, art. 480, art. 481

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței)

În materia fondului funciar, condiţiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv, au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile de drept comun din Codul civil.

Prin legislaţia reparatorie menţionată, Statul român a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole și forestiere. Opţiunea legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că partea reclamantă nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 7729 din 2 noiembrie 2011

Reclamantul M.N., în calitate de moștenitor al defuncţilor M.D. și M.E., a revendicat, în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului, 318 ha– teren arabil, 5,70 ha – fânaţ, 30 ha – izlaz fânaţ, 5 ha – grădini ce au aparţinut def. M.D.; 275 ha – teren arabil, 6 ha – fânaţ, 51 – hectare izlaz fânaţ, 10 ha – grădini, ce au aparţinut defunctului M.E.

Reclamantul a susţinut că în anul 1945, terenurile autorilor săi au fost preluate abuziv și fără titlu valabil de către statul comunist și că legile speciale privind retrocedarea terenurilor agricole limitează dreptul la restituire în ceea ce privește întinderea suprafeţelor de teren retrocedate. În drept, și-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C.civ., art. 6 și art. 13 din Convenţia Europeană și art. 21 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr. 2035/2007 a Tribunalului Iași, s-a respins acţiunea, reținându-se că reclamantul nu poate beneficia de restituire în temeiul art. 480 și art. 481 C.civ., deoarece pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă există legi speciale aplicabile prioritar.

Apelul formulat de reclamant a fost admis prin decizia civilă nr. 155/2008 a Curţii de Apel Iași, care a schimbat în tot sentinţa apelată și a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.

Curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în revendicare, pe calea dreptului comun. A mai reţinut că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra terenurilor revendicate.

Susţinerea apelantului referitoare la faptul că modalitatea de probare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist este reglementată prin art. 6 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 18/1991 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, reţinându-se că prevederile legale menţionate se aplică în cadrul procedurilor speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de Statul român și nu în cadrul procedurilor angajate pe calea dreptului comun. Instanţa a mai constatat că, în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 95 ha teren pe teritoriul comunei Strunga, însă aceasta nu însemnă că pârâta-intimată i-ar fi recunoscut dreptul de proprietate și pentru terenul revendicat, pe calea dreptului comun, câtă vreme terenul ce formează obiectul revendicării nu a putut fi individualizat și nu s-a stabilit modalitatea de dobândire.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Iași a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 7916/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul și s-a casat decizia recurată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe.

S-a constatat că, instanţa de fond, respingând acţiunea în revendicare ca nefondată, a analizat anterior aspectele legate de calitatea procesuală activă și pasivă a părţilor, reţinând că reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă în cadrul procesului de faţă. Deși reclamantul a fost cel care a declarat apelul, calea de atac a fost admisă, iar hotărârea instanţei de fond s-a schimbat în tot, în sensul că acţiunea în revendicare respinsă iniţial ca nefondată, a fost respinsă de această dată pentru lipsa calităţii procesuale active.

Procedând astfel, instanţa de apel a îngreunat situaţia reclamantului în propria sa cale de atac, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a declarat apel, astfel încât, instanţa a îndeplinit un act de procedură cu nerespectarea normelor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin.(2) C.pr.civ. Aceasta cauzează o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii recurate.

S-a stabilit prin decizia de casare ca, în rejudecare, instanţa să aibă în vedere în primul rând soluţionarea eventualelor excepţii incidente în cauză și să administreze probe prin care să fie tranșată problema titlului de proprietate, în raport de imobilul revendicat.

În rejudecarea apelului, prin decizia nr.48 din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iași, Secţia civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Iași.

S-a reţinut, în raport de natura acţiunii și faţă de probele administrate, că imobilul, fosta proprietate a autorilor reclamantului, menţionat în Cartea de hotărnicie, intitulată „Moșia Strunga-Crivești”, are o suprafaţă totală de 3.283,21 ha și se întinde în cea mai mare parte pe teritoriul administrativ al Comunei Strunga, precum și pe teritoriile administrative ale Comunelor Heleșteni, Costești și Ion Neculce, din judeţul Iași.

Terenurile aflate în posesia Agenţiei Domeniilor Statului, care fac parte din terenul revendicat de reclamant, au fost în cea mai mare parte predate, prin protocoale de predare-primire, comisiilor locale din comunele Strunga, Costești, Ion Neculce, Al. I. Cuza și Heleșteni, pentru a se pune în posesie titularii înscriși în anexele 32 și 36, precum și alte categorii de proprietari îndreptăţiţi să primească teren în baza legilor fondului funciar.

În cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 95 ha teren pe teritoriul Comunei Strunga, judeţul Iași.

Susţinerile apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană, care garantează dreptul la un proces echitabil, nu au fost primite. Instanţa a reţinut că „dreptul la un tribunal” nu este absolut, ci este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

S-a mai reţinut că, pentru reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor cu destinaţie agricolă există legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1990, în baza căreia de altfel, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o parte din suprafeţele de teren revendicate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Recurentul a susţinut că instanţa a ignorat dispoziţiile legale care garantează și ocrotesc dreptul de proprietate: art. 44, art. 53, art. 136 alin.(5) din Constituţia României, art. 480, art. 481 C.civ., art. 18 din Convenţia Europeană și art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie și nu s-a pronunţat „la speţă” asupra încălcării dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 raportat la jurisprudenţa CEDO.

În cadrul acestei critici recurentul susţine că a făcut dovada existenţei unui drept de proprietate valabil și viabil în patrimoniul său (invocând în acest sens considerentele Deciziei nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale). Pârâta deţine terenurile revendicate, fără a putea justifica un mod valabil de dobândire, situaţie în care sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii în revendicare, atât cele din dreptul intern, dar și din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Instanţa a interpretat greșit dispoziţiile Convenţiei Europene cu privire la dreptul de acces la instanţe

și a nesocotit prevederile art. 1 alin.(5), art. 11, art. 15, art. 20 și art. 21 din Constituţia României și art. 3 C.civ.

În susţinerea acestei critici se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenţie, recurentul susţinând că, în lipsa unei analize concrete a dreptului de proprietate, i-a fost afectată însăși substanţa dreptului de acces la justiţie. Instanţa a refuzat să se pronunţe

asupra temeiniciei acţiunii în revendicare motivând că există o lege specială cu privire la terenurile agricole.

Procedura în faţa celor două instanţe nu a implicat o apreciere directă și completă asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, ceea ce a afectat chiar substanţa dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit și mijlocul procedural ales.

Instanţa a încălcat garanţiile instituite de art. 6 din Convenţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece instanţa de apel s-a pronunţat pe considerente de inadmisibilitate, deși prin încheierea din 03.10.2007 Tribunalul Iași a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, această soluţie devenind irevocabilă ca urmare a faptului că pârâta nu a declarat apel, iar excepţia nu a mai fost ridicată și discutată în rejudecare după casarea cu trimitere.

Instanţa a interpretat greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie. În speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare, astfel cum s-a statuat prin această decizie în interesul legii, deoarece reclamantul a revendicat doar terenurile libere, care au fost identificate prin raportul de expertiză, fără a se aduce atingere vreunui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor civile.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece se bazează pe considerente de inadmisibilitate, deși instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza unei asemenea excepţii.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurentul susţine că preluarea de către stat a suprafeţelor de teren revendicate a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate al autorilor săi nu s-a stins niciodată, fiind transmis pe cale succesorală în patrimoniul său.

Această susţinere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condiţiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile de drept comun din Codul civil.

Prin legislaţia reparatorie menţionată, Statul român a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole și forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafeţe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile și de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinaţie de pășuni și fâneţe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 247/2005 și nr. 193/2007).

Pe cale succesorală, reclamantul a dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile legale speciale, drept pe care l-a valorificat, obţinând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa totală de 95 ha teren.

Opţiunea legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita suprafeţei de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor speciale de reparaţie.

Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în cauza Atanasiu împotriva României, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept

de a i se restitui terenurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra întregului imobil nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.

În consecinţă, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedește existenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, așa încât instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, a pronunţat decizia recurată cu respectarea dispoziţiilor din dreptul intern și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Înalta Curte găsește neîntemeiată și critica referitoare la încălcarea dreptului de acces efectiv la justiţie, prin neanalizarea în mod concret și complet a dreptului de proprietate invocat prin acţiune.

Menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, cu motivarea că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele stabilite prin legile speciale de reparaţie și că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii, instanţa de apel a analizat pretinsul drept de proprietate invocat cu privire la diferenţa de suprafaţă de teren solicitată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, stabilind că acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.

Art. 1 din Protocolul 1 conţine trei norme distincte: prima are caracter general și enunţă principiul respectării proprietăţii, a doua se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiţii, iar a treia recunoaște statelor competenţa de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul deţine un „bun” care să poată fi supus protecţiei, dacă există o privare de proprietate și dacă această ingerinţă este sau nu în acord cu condiţiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiţii fiind și necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăși substanţei dreptului de proprietate, condiţii pe care recurentul susţine că instanţa de apel nu le-a examinat).

În speţă, se constată însă inexistenţa unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, în sensul primei norme conţinute de art. 1 din Protocolul 1, situaţie în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de proprietate și respectarea condiţiilor în care ingerinţa asupra dreptul de proprietate este permisă de norma europeană.

În ceea ce privește criticile raportate la considerentele deciziei, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut argumente de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, deși excepţia inadmisibilităţii fusese respinsă de prima instanţă și nu mai făcuse obiectul dezbaterilor în apel, Înalta Curte constată că în realitate instanţa de apel a analizat pe fond criticile din apel și a menţinut sentinţa primei instanţe reţinând că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente de fond și nu de inadmisibilitate.

Pentru aceleași considerente este nefondată și ultima critică a recurentului referitoare la motivarea străină de natura pricinii (critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ.).

În privinţa criticii modului de interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Înalta Curte reţine că această decizie pronunţată în interesul legii a dezlegat o problemă de drept care nu are legătură cu prezenta cauză, respectiv s-a tranșat problema acţiunilor în revendicare formulate cu privire la imobile supuse prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenţia europeană a drepturilor omului.

În speţă, terenurile revendicate, nu au format obiectul Legii nr. 10/2001, ci au fost supuse dispoziţiilor legilor în materia fondului funciar. În consecinţă, decizia în interesul legii invocată de recurent nu este aplicabilă în cauză. Împrejurarea că în considerentele deciziei recurate instanţa de apel face referire la dispozitivul acestei decizii în interesul legii nu este de natură să atragă modificarea deciziei recurate, aceasta fiind corectă prin prisma celorlalte argumente reţinute de instanţă.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat.