Obligation of a mandatary to account to heirs for funds withdrawn under a bank signature mandate after the mandant's death

Contract de mandat. Obligația mandatarului de a preda moștenitorilor mandantului bunurile primite în puterea mandatului.

Cuprins pe materii : Drept civil. Contracte. Contract de mandat

Index alfabetic : contract de mandat

- moștenitori

- mandatar

- mandant

Cod civil, art. 1541, art. 1552, art. 1539

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței)

Caracterul intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la moartea uneia dintre părţi. Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului nu înlătură însă orice obligaţie a părţilor.

Obligaţia de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C.civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după decesul mandantului, această obligaţie se execută faţă de moștenitori.

Dacă mandatara a ridicat sumele de bani din contul defunctei mandante, pe baza specimenului de semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de bani din contul mandantului și în lipsa vreunui alt mandat care să-i confere mandatarei împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligaţia să justifice modul în care a utilizat sumele respective.

Cum mandatara nu a făcut dovada desocotirii faţă de mandantă în timpul vieţii acesteia în ceea ce privește suma de bani ridicată din contul defunctei, obligaţia de a da socoteală se execută faţă de moștenitorii mandantei, dreptul corelativ de a pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului - drept patrimonial - transferându-se acestora prin moștenire.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 7522 din 25 octombrie 2011

Reclamanţii C.Z.G.C. și C.Z.I.M., prin reprezentant legal C.Z.I.O., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.M., obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin fapta ilicită, constând în depășirea limitelor mandatului primit de pârâtă de la C.Z.O., mama reclamanţilor (decedată), în sensul restituirii sumei totale de 445.000 USD, echivalent în lei, ridicată din contul defunctei deschis la Banca T. și neutilizată în interesul acesteia.

În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor numita C.A.O., în calitate de curator al acestora.

Tribunalului București, prin sentinţa civilă nr.195/2004, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active și excepţia lipsei de interes a acţiunii; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi și cererea de intervenţie accesorie; a obligat pe reclamanţi și pe intervenientă la plata sumei de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii și intervenienta.

Pe parcursul judecării apelului, calitatea procesuală a intervenientei C.A.O. a fost preluată de C.G., numită curator al celor doi reclamanţi minori, conform dispoziţiei nr.292/2005 a Primarului Comunei Snagov.

Prin decizia civilă nr.1570 A/2005, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi, prin reprezentant legal, precum și de către apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte, acţiunea principală, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA către reclamanţi, a admis cererea de intervenţie accesorie în limitele pretenţiilor admise prin cererea principală, a menţinut dispoziţiile sentinţei privind soluţia dată excepţiilor lipsei calităţii procesuale active și lipsei de interes.

Prin decizia civilă nr.914/2007, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de pârâta D.M., a casat decizia Curţii de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă de apel, pentru expertizarea semnăturii existente pe extrasul de cont din 1 august 2001, cu privire la care pârâta a susţinut că aparţine defunctei C.Z.O.

În considerentele deciziei de casare s-a mai menţionat că instanţa de rejudecare va ţine seama de împrejurarea că atât reclamantul C.Z.G.C. cât și C.Z.I.O., reprezentat legal al acestuia și al fratelui său, și-au

modificat numele pe cale administrativă, numindu-se în prezent C.Z.G.V. și, respectiv, C.I.O.

În rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr.684 A/2008, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de reclamanţi și intervenientă, ca nefondate.

Instanţa de apel a avut în vedere expertiza efectuată, prin care s-a constatat că semnătura de pe extrasul de cont datat 1 august 2001, emis de Banca T. – Sucursala Alba Iulia, a fost executată de C.Z.O.

S-a mai reţinut că, în cauză, contractul de mandat a încetat prin moartea mandantului, iar probele administrate nu au demonstrat că mandatarul nu și-a îndeplinit obligaţiile decurgând din acest contract. După decesul mandantului, mandatarul nu a mai efectuat alte operaţiuni (operaţiunea din 1 august 2001, conform expertizei, fiind făcută de C.Z.O.). Obligaţiile mandatarului au fost stinse și prin executare, conform art. 1901 C.civ., așa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, iar prin decizia nr.7996/2009 Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat hotărârea pronunţată în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă.

Instanţa supremă a reţinut că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor administrate, de a înlătura în mod justificat susţinerile părţii adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia. Hotărârea pronunţată, nefiind motivată, nu poate conduce la situaţia-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situaţia de fapt, partea interesată poate deduce judecăţii orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art.304 C.pr.civ.

În rejudecarea apelurilor, prin decizia nr. 553 A/2010, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi și de apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea principală, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 405.000 USD, în echivalent lei la data plăţii către reclamanţi, a admis cererea de intervenţie accesorie în limitele pretenţiilor admise prin cererea principală, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor.

În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin ambele apeluri, formulate de reclamanţi și de intervenientă, s-a criticat greșita reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă, cât și greșita interpretare și aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează materia mandatului.

Instanţa de apel a apreciat că primul motiv de critică, referitor la greșita stabilire a situaţie de fapt, este fondat. Așa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe, coroborate cu declaraţiile extrajudiciare date de cele două prietene ale defunctei, care au vizitat-o în perioada imediat anterioară internării, C.Z.O. a fost internată la Spitalul de Urgenţă Floreasca la data de 16.08.2001, în stare de inconștienţă, așa cum relevă și actele medicale depuse, care atestă că pacienta se afla într-o stare foarte gravă, fiind diagnosticată cu ciroza hepatică nutriţional-toxică decompensată vascular și parenchimatos, potrivit fișei de internare.

Faţă de această situaţie, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanţilor referitoare la greșita stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul reţinerii de către prima instanţă că la momentul internării defuncta nu se afla în stare de comă, în condiţiile în care din fișa de internare, cât și din biletul de ieșire din spital, rezultă fără dubiu că defuncta a fost adusă la camera de gardă în stare de inconștienţă, fiind calificată drept o pacientă comatoasă, cu icter intens sclerotegumentar.

Biletul de ieșire din spital relevă evoluţia stării de sănătate a defunctei, ulterior momentului internării în spital, în sensul că după 4 zile are loc oprirea tranzitului intestinal, care a făcut necesară o intervenţie chirurgicală, succedată de aceeași stare generală gravă, marcată de accentuarea icterului sclerotegumentar, insuficienţă respiratorie și coma hepatică. La data de 23 august 2001, defuncta a făcut stop cardiac care a condus la decesul acesteia.

Din conţinutul biletului de ieșire din spital, instanţa a reţinut și faptul că se certifică de către un organ medical de specialitate că starea de comă hepatică s-a menţinut pe toată perioada internării în spital,

aspect care de altfel a fost evidenţiat și de către martorii audiaţi în faţă primei instanţe.

Coroborând declaraţiile martorilor, instanţa de apel a reţinut că defuncta a avut o stare generală proastă și în perioada anterioară internării în spital, cu aproximativ 2 săptămâni. Martora P.I. a declarat că pe o perioadă de o săptămână, defuncta a fost imobilizată la pat, după care a urmat o revenire, ulterior starea acesteia agravându-se din nou, astfel încât a fost necesară internarea acesteia în spital. Martora T.V. a relevat faptul că aproximativ 3 săptămâni anterior internării defuncta era la pat, starea sa de sănătate nefiind bună.

Din declaraţiile extrajudiciare instanţa a reţinut că mătușa și prietena defunctei au vizitat-o cu aproximativ o săptămână anterior internării, ocazie cu care au constatat că starea acesteia era destul de gravă (fiind într-o stare de sevraj, semiconștientă), astfel încât abia vorbea, în condiţiile în care ambele martore confirmă faptul că defuncta se afla la pat de aproape două săptămâni și că i se furnizau în continuare băuturi alcoolice, pe care le consuma, deși acest lucru nu era permis, în schimb refuza mâncarea.

În ceea ce privește relaţia pârâtei cu defuncta, examinând întregul material probator, instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost contabila defunctei, în perioada anterioară decesului, beneficiind de drept de semnătură în bancă, în virtutea căruia era abilitată să retragă sume de bani din conturile bancare ale acesteia. În exercitarea acestei prerogative conferite, pârâta, în calitate de mandatară a defunctei, a scos în perioada 25 iulie - 16 august 2001 importante sume de bani, în cuantum total de 445.000 USD, sumă pe care reclamanţii o pretind de la pârâtă, în temeiul obligaţiei mandatarului de a da socoteală mandatului pentru toate actele juridice pe care le efectuează în îndeplinirea mandatului. Reclamanţii apelanţi susţin faptul că pârâta a acţionat și a retras aceste sume mari de bani, fără să aibă vreo dispoziţie din partea defunctei și fără să dovedească că au fost folosite în interesul mandantei, respectiv conform voinţei acesteia.

Apelanţii mai susţin că pârâta nu avea cum să dea socoteală defunctei în timpul vieţii acesteia, cu privire la retragerea acestor sume de bani, astfel că pârâta trebuie să-și îndeplinească obligaţia de a justifica scopul retragerii banilor și destinaţia dată acestora, faţă de moștenitorii defunctei.

Instanţa de apel a considerat necesară clarificarea prealabilă a situaţiei de fapt sub aspectul relaţiei care s-a stabilit între defunctă și pârâtă, prin raportare la declaraţiile date de martorii audiaţi în cauză în faţa instanţei de fond. Curtea a avut în vedere depoziţiile martorului N.I. și ale martorelor T.V. și P.I.

Astfel, din declaraţiile celor două martore s-a reţinut că exista o relaţie de încredere între defunctă și pârâtă, în sensul că defuncta apela la serviciile pârâtei ori de câte ori avea nevoie de bani sau trebuia rezolvată o altă problemă. Între părţi exista o relaţie normală din punct de vedere profesional, elementul încrederii fiind normal să fie prezent, dată fiind natura și specificul profesiei exercitate de pârâtă, aceea de contabil.

Martorul N.I. a avut o funcţie de conducere în cadrul Băncii T. și în această calitate a dezvoltat o relaţie profesională cu defuncta, care i-a permis să cunoască modul de lucru al acesteia în ceea ce privește manipularea sumelor importante de bani. Acest martor a arătat că operaţiunile care se realizau în conturile bancare ale defunctei aveau la bază fie contacte directe, personale cu martorul, prin care i se comunicau toate datele necesare operaţiunii ce urma să aibă loc, fie convorbiri telefonice, urmate de trimiterea de reprezentanţi, care desăvârșeau operaţiunea respectivă, martorul specificând că, în ipoteza în care era vorba doar de convorbiri telefonice, deși defuncta avea reprezentanţi, confirmarea sa cu privire la veridicitatea operaţiunii respective presupunea și semnătura acesteia.

Totodată, martorul a evidenţiat că documentele justificative ale operaţiunilor dispuse de defunctă erau generate întotdeauna de defunctă și apoi de reprezentantul său. Începând din decembrie 2000, reprezentantul defunctei în raporturile cu banca a fost pârâta intimată, martorul relevând faptul că după aproximativ 2 săptămâni de la acordarea mandatului pârâtei, toate operaţiunile bancare ale defunctei erau efectuate de către pârâtă, aceasta fiind singura care semna documentaţia necesară.

Martorul a mai arătat că a încercat frecvent să ia legătura direct cu defuncta, pentru a obţine confirmarea operaţiunilor bancare, dar nu a reușit. În acest context martorul a evidenţiat faptul că nici sumele retrase în perioada iulie - august 2001 nu au fost confirmate de defunctă, actele justificative ale operaţiunilor bancare fiind semnate doar de către pârâtă, contrar practicii anterioare a defunctei.

Instanţa de apel a considerat că posibilitatea acordată pârâtei de a retrage sume de bani din conturile bancare ale defunctei, în virtutea dreptului de semnătură conferit acesteia, constituie un mandat, o împuternicire acordat de titularul contului beneficiarului unei astfel de clauze, acesta din urmă având obligaţia să dea socoteală mandantului pentru sumele ridicate în aceste condiţii, inclusiv să remită sumele de bani retrase și neîntrebuinţate în folosul mandantului, în măsura în care raporturile de mandat nu sunt dublate de alte raporturi juridice.

Mandatul este un contract intuitu personae, astfel că încetează prin moartea mandantului, mandatarul fiind obligat să termine operaţiunea juridică începută, dacă întârzierea ar provoca prejudicii moștenitorilor mandantului, așa cum prevăd dispoziţiile art. 1539 alin.(2) C.civ. Încetarea contractului de mandat nu atrage exonerarea mandatarului de obligaţia de da socoteală pentru modul de îndeplinire a mandatului, cu particularitatea că această obligaţie se execută faţă de moștenitori.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţă, instanţa de apel a apreciat că pârâta are obligaţia de a justifica modul de folosire a sumelor retrase în ultima lună de viaţă a defunctei, faţă de reclamanţi, în calitate de moștenitori ai acesteia. Nu se poate considera că pârâta și-ar fi executat această obligaţie de a da socoteală direct faţă de mandanta însăși, cu privire la întreaga sumă retrasă de la bancă, dat fiind faptul că, aproximativ 2 săptămâni anterior internării, defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștienţă, fiind în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur și de a se deplasa, în condiţiile în care era imobilizată la pat din cauza consumului excesiv de alcool. La data internării, defuncta s-a aflat în stare de inconștienţă.

Starea defunctei în această perioadă a fost exclusivă de discernământ, astfel că nu se poate considera că pârâta ar fi putut să-și execute în mod valabil această obligaţie faţă de mandantă cu privire sumele de bani retrase începând cu data de 01.08.2001.

În ceea ce privește interpretarea depoziţiei martorului N.I., instanţa de apel s-a raportat la conduita ulterioară a pârâtei, care, în momentul în care i s-a cerut să justifice modul în care s-au folosit acele sume considerabile de bani, a arătat că au fost predate lui S.B., prezentând în acest sens două chitanţe olografe, redactate în limba italiană, prin care acesta recunoaște primirea sumelor de bani. Expertiza grafică efectuată în cursul judecăţii la instanţa de fond a confirmat faptul că cele două chitanţe au fost scrise și semnate de cetăţeanul italian.

Ulterior, în cursul primei judecăţi a apelului declarat de reclamanţi, S.B. a revenit asupra celor arătat iniţial prin cele două chitanţe, învederând, în cadrul unei declaraţii autentice, faptul că nu a cunoscut-o niciodată pe defunctă și nici pe pârâtă, precum și faptul că cele două chitanţe au fost scrise de el personal în Italia, conţinutul fiind dictat de către o avocată din Cluj, numita P.M.M., sora lui P.I., căsătorită cu A.V., despre care cetăţeanul italian declară că este prietenul său.

Așa cum relevă S.B. în declaraţia sa, a acceptat să scrie cele două chitanţe, prin care confirma primirea banilor, în schimbul unui comision, iar ulterior, când a fost contactat de reprezentantul fostului soţ al defunctei, care i-a învederat situaţia reală, cetăţeanul italian a realizat că a fost implicat într-o fraudă și a înţeles să retracteze cele declarate iniţial prin chitanţele olografe, scrise în Italia la data de 11. 11. 2001.

Pe lângă declaraţia autentică, cetăţeanul italian a mai dat și o declaraţie olografă, prin care învedera același lucru, declaraţia care a fost expertizată atât din punct de vedere grafic, cât și din punct de vedere grafologic, experţii confirmând că scrisul și semnătura emană de la S.B.

În legătură cu veridicitatea declaraţiilor ulterioare ale cetăţeanului italian, s-a susţinut că acesta ar fi fost forţat să le dea, în condiţiile în care a fost contactat în Italia de reprezentantul fostului soţ al defunctei, care ar avea calitatea de recuperator de creanţe. Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut dovada vicierii consimţământului lui S.B., în condiţiile în care, declaraţia olografă este urmată de o declaraţie autentificată, care concordă cu prima.

În raport de împrejurările reţinute anterior, instanţa de apel a constatat că pârâta a încercat să-și confecţioneze o modalitate de probă în ceea ce privește modul de folosire și destinaţia sumelor de bani retrase în ultima perioadă a vieţii mandantei, singura concluzie care se poate trage din atitudinea nesinceră a pârâtei fiind aceea că aceasta a fost de rea credinţă, neputând face dovada că sumele de bani scoase din conturile bancare ale defunctei, după data de 01.08.2001, au fost folosite conform voinţei și dispoziţiei acesteia.

S-a mai reţinut, în considerentele deciziei din apel că simplul fapt al nedeţinerii de către pârâtă a banilor retrași din bancă în prima jumătate a lunii august 2001, nu poate constitui o dovadă a faptului că pârâta a dat banilor destinaţia dorită de mandantă și pe cale de consecinţă, nu poate fi considerată ca o dovadă a descărcării mandatarei de obligaţiile ce-i revin în această calitate.

Faptul că prin expertiză grafică s-a stabilit că semnătura existentă pe extrasul de cont din data de 01. 08. 2001 aparţine defunctei nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care acest lucru nu poate avea o altă semnificaţie decât aceea a confirmării retragerii sumei de bani respective (100.000 USD), iar pârâta nu a făcut dovada faţă de succesorii în drepturi ai mandantei că a folosit această sumă de bani în interesul defunctei. Esenţa obligaţiei de a da socoteală, a cărei neexecutare este invocată de reclamanţi, constă în a justifica modul de utilizare a acestor bani, și anume în interesul mandantei și conform dispoziţiilor acesteia.

Argumente similare au fost reţinute de instanţa de apel și în ceea ce privește suma de 300.000 USD, care a fost retrasă la data de 16.08.2001, în sensul că, deși nu s-a efectuat o expertiză care să certifice apartenenţa semnăturii, existenţa unei astfel de semnături poate însemna doar confirmarea retragerii sumei de bani, dar modul de utilizare a acestei sume, în sensul că a servit interesului mandantei, respectându-se dispoziţiile date de aceasta, nu a mai fost dovedit. În acest context, instanţa a avut în vedere faptul că pârâta a încercat să dea o aparenţă de legitimitate modului de întrebuinţare a sumelor de bani retrase, prin cele două chitanţe scrise și semnate de S.B., care ulterior s-au dovedit a nu reprezenta adevărul.

S-a mai avut în vedere și faptul că suma de 405.000 USD a fost retrasă de către pârâtă, în condiţiile

în care operaţiunea de retragere nu a fost confirmată de către defunctă faţă de reprezentanţii băncii.

În ceea ce privește suma de 5.000 USD, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit utilizarea acestei sume pentru acoperirea unor cheltuieli legate de plata drepturilor salariale ale personalului angajat în casă, în condiţiile în care, din înscrisurile depuse coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi în faţă primei instanţe, rezultă că salariile personalului din casa defunctei, precum și cheltuielile de înmormântare au fost suportate de către fostul soţ al acesteia.

Cu privire la restul sumei de bani solicitate de reclamanţi prin acţiunea introductivă (40.000 USD), instanţa de apel a constatat că această sumă a fost retrasă până la data de 01.08.2001 (de când s-a reţinut, pe baza actelor medicale și a declaraţiilor martorilor audiaţi, coroborate cu cele extrajudiciare, că defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștienţă, urmată de coma hepatică și de decesul acesteia la data de 23.08.2001), pârâta descărcându-se prin extrasele de cont semnate de mandantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta D.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct.7, pct.8 și pct.9 C.proc.civ., susținând următoarele:

În ceea ce privește caracterul parţial sau total al casării dispuse prin decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, instanţa de apel, în rejudecare, prin încheierea din 23.09.2010, a reţinut că este vorba despre o casare totală. Recurenta consideră că soluţia sub acest aspect nu este corectă, deoarece s-au încălcat dispoziţiile art. 315 alin.(1) și alin.(2) C.proc.civ. privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare și cele ale art. 315 alin. 4 raportate la art. 296 C.proc.civ., referitoare la principiul neagravării situaţiei recurentei pârâte în propria cale de atac, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestei critici se arată că, în recursul declarat numai de către pârâtă împotriva deciziei nr. 1570/2005 a Curţii de Apel București s-a solicitat modificarea deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, în sensul respingerii apelurilor declarate de către reclamanţi și intervenientă.

Casarea s-a dispus din raţiuni ce ţin de clarificarea situaţiei de fapt prin administrarea probatoriului indicat expres. A existat o casare totală din necesitatea tratării unitare a problematicii de fapt și de drept a cauzei. Decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie reţine că în recurs s-a invocat necesitatea verificării prin expertiză a semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1 august 2001 referitor la retragerea sumei de 100.000 USD, deoarece prin decizia recurată, decizia nr. 1570/2005 a Curţii de Apel București, s-a reţinut și s-a valorificat judiciar corect semnificaţia aplicării și existenţei semnăturii defunctei pe extrasele de cont din 25 și 26 iulie 2001, ca valorând aprobarea retragerii, pentru efectuarea căreia a fost suficientă activitatea mandatarei pârâtă.

Verificarea unei ratificări identice pe extrasul de cont din 1 august 2001 a impus casarea cu trimitere spre rejudecare pentru expertizarea semnăturii, nerecunoscută și contestată de moștenitorii defunctei în procedura de recurs. În rejudecarea apelurilor nu se putea agrava situaţia pârâtei, modalitatea procesuală în care s-a dovedit darea socotelii prin dovada semnăturii de confirmare din partea mandantei aplicată pe documentul bancar ce atestă retragerea sumei intrând în câmpul de aplicare a art. 315 alin.(4) C.proc.civ.

Această apărare a fost invocată expres, de pârâtă, însă nu a fost analizată și înlăturată motivat de instanţa de apel în rejudecare.

În ceea ce privește modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, recurenta invocă motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C.pr.civ., în susţinerea cărora arată următoarele:

Împrejurările de fapt relative la starea medicală a mandantei nu sunt relevante și sunt greșit apreciate de instanţa de apel în decizia recurată. Instanţa reţine în mod contradictoriu că, în perioada în care se afla internată în spital, defuncta nu putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul imposibilităţii de comunicare s-a datorat stării de comă, care s-a instalat și care apoi s-a generalizat după operaţie. Aceste aprecieri sunt contrare celor afirmate de martorul (medic) A.C.I.

Împrejurările de fapt reţinute în mod inconsecvent de instanţa de apel sunt contrazise de probele administrate la prima instanţă. Probatoriul administrat a fost corect apreciat de către prima instanţă, în sensul că pârâta a acţionat permanent conform indicaţiilor mandantei, iar însărcinările primite le-a executat întocmai în condiţii de confidenţialitate impuse de caracterul intuitu personae al contractului de mandat.

Se mai susţine de către recurenta pârâtă că dezlegarea dată de instanţa de apel în ceea ce privește declaraţiile extrajudiciare ale mătușii și prietenei defunctei este contradictorie. Decizia preia variante susţinute de reclamanţi și intervenientă, fără a avea suport probator. Procedeul instanţei de a crea conceptul

unei stări de semi-conștienţă în care s-ar fi aflat mandanta este contrazis de probele administrate.

Concluzia instanţei, potrivit căreia esenţa obligaţiei de a da socoteală constă în a justifica modul de utilizare a acestor sume de bani, și anume în interesul mandantei și conform dispoziţiilor acesteia, excede examinării judiciare în cadrul firesc al acesteia, iar prezumţia judiciară potrivit căreia toate sumele retrase s-au utilizat de pârâtă, care ar trebui să justifice și dispoziţia mandantului și destinaţia sumelor, este străină de natura pricinii.

Sentinţa reţine corect, pe baza adresei Băncii T. SA, că solicitarea și programarea retragerilor de bani din contul bancar al defunctei s-au făcut înainte de internarea acestei în spital. De asemenea, sentinţa reţine corect că intimata pârâtă a dovedit că a remis sumele de bani pe bază de chitanţă descărcătoare lui S.B. și că au existat relaţii bazate pe deplină încredere între mandantă și mandatară.

În mod greșit s-au luat în considerare probele extrajudiciare și s-a ajuns la concluzia confecţionării pro cauza a chitanţelor descărcătoare privind predarea sumei de bani către S.B. Aceste înscrisuri nu se coroborează cu nicio altă probă și nu pot avea valoarea pretinsă de reclamanţi.

Probele dovedesc faptul că desocotirea a avut loc în timpul vieţii mandantei, ceea ce exclude o nouă desocotire cu moștenitorii acesteia.

Toate dezlegările privitoare la natura relaţiilor stabilite între defunctă și pârâtă sunt străine de natura pricinii, deoarece justificarea modului de utilizare a sumelor de bani retrase în timpul vieţii mandantei, faţă de moștenitori, sub aspectul conformităţii destinaţiei prezumat date de mandatar, altfel decât conţinutul însărcinării primite, excede obligaţia de a da socoteală, potrivit legii.

A mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii [art. 1552 pct. 3, art. 1539 alin. (1), art. 651, art. 688, art. 1541, art. 1091 C.civ.], motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ, deoarece mandatul s-a stins prin moartea mandantei, din probele administrate a rezultat că mandatara a înștiinţat mandanta cu privire la îndeplinirea însărcinărilor primite până la decesul acesteia, astfel încât reclamanţii nu au dobândit prin succesiune un drept de a cere socoteală și nici dreptul accesoriu de a solicita remiterea sumelor primite de la bancă în temeiul mandatului.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prima critică referitoare la încălcarea principiului non reformatio in peius, ca urmare a stabilirii greșite a limitelor casării, critică încadrată de recurentă în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct.9 C.pr.civ., nu este fondată.

Nu se poate reţine că prin decizia recurată i s-ar fi creat recurentei o situaţie mai grea decât cea decurgând din decizia nr. 1570/2005 a Curţii de Apel București, deoarece atât prin hotărârea menţionată, cât și prin cea atacată pe calea prezentului recurs, s-au admis apelurile declarate de reclamanţi și intervenientă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 405.000 dolari SUA, reprezentând suma retrasă de pârâtă din contul defunctei în luna august 2001.

Împrejurarea că în considerentele deciziei nr. 1570/2005 a Curţii de Apel București s-a reţinut că pârâta a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a da socoteală mandantei pentru sumele de 10.000 dolari și 30.000 dolari, retrase la datele de 25.07.2001 și 26.07.2001, ca urmare a constatării existenţei semnăturii mandantei pe extrasele de cont, nu poate conduce la concluzia susţinută de recurenta pârâtă în motivarea prezentului recurs, în sensul că, în rejudecarea apelurilor, ca urmare a verificării de scripte și a stabilirii pe bază de expertiză a existenţei semnăturii defunctei și pe extrasul de cont din 01.08.2011 privind suma de 100.000 dolari, instanţa ar fi fost ţinută să considere aceasta ca o dovadă suficientă a desocotirii și să respingă pretenţiile reclamanţilor și în ceea ce privește această sumă.

În motivarea deciziei nr. 1570/2005 a Curţii de Apel București s-a reţinut, pe lângă argumentul potrivit căruia pârâta nu a acţionat în limitele mandatului atunci când a ridicat suma menţionată, și pe acela potrivit căruia, chiar dacă s-ar accepta susţinerile pârâtei în sensul că retragerea sumei s-a făcut la dispoziţia mandantei, nu s-a făcut dovada că banii au fost întrebuinţaţi în interesul celei în numele căreia a pretins că a acţionat. De asemenea, pentru sumele ridicate din cont în luna august 2001 instanţa avut în vedere amplul probatoriu care a relevat starea de inconștienţă a mandantei, care nu mai avea reprezentarea actelor și nu mai era în măsură să dea descărcare de mandat dacă acest lucru i s-ar fi cerut. Ca atare, prima instanţă de apel, prin decizia nr. 1570/2005, a considerat întemeiată pretenţia reclamanţilor în ceea ce privește suma de 100.000 dolari ridicată de pârâtă la data de 1 august 2001, nu doar pe motivul că extrasul de cont nu purta semnătura mandantei, ci și pe argumente ce reieșeau din celelalte probe administrate, referitoare la lipsa dovezii descărcării de mandat.

Admiţând recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 1570/2005 a Curţii de Apel București, Înalta Curte a casat în totalitate decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanţa de recurs a apreciat că se impune efectuarea unei expertize grafologice pentru lămurirea situaţiei de fapt sub aspectul existenţei semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 01.08.201, însă nu a statuat cu efect obligatoriu asupra celorlalte împrejurări ale cauzei, în rejudecare instanţa nefiind limitată în ceea ce privește stabilirea situaţiei de fapt prin raportare la întregul material probator. Așadar, faptul că proba dispusă prin decizia de casare, respectiv raportul de expertiză grafologică, a evidenţiat existenţa semnăturii defunctei pe extrasul de cont menţionat, nu a înlăturat eficienţa celorlalte probe administrate în cauză.

Rejudecând pricina în integralitate și stabilind situaţia de fapt pe baza ansamblului probelor administrate, instanţa de rejudecare nu a încălcat în niciun fel decizia de casare din primul ciclu procesual, care nu a dezlegat o anumită problemă de drept, ci a trimis cauza spre rejudecare datorită insuficienţei probatoriului, de natură a nu permite stabilirea unei situaţii de fapt clare.

La rândul său, decizia nr. 7996/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a casat decizia nr. 684A/2008 a Curţii de Apel București datorită lipsei motivării. Sarcina trasată prin această a doua decizie de casare, referitoare la obligaţia instanţei de rejudecare de a stabili limitele casării dispuse prin decizia de casare anterioară, a fost întru totul respectată de curtea de apel, în cea de-a doua rejudecare a apelurilor.

Este adevărat că împotriva deciziei nr. 1570/A/2005 a Curţii de Apel București a declarat recurs doar pârâta, ceea ce a făcut ca soluţia de respingere parţială a pretenţiilor din acţiune, privind sumele de 10.000 dolari și 30.000 dolari, retrase la datele de 25.07.2001 și 26.07.2001, să intre sub puterea lucrului judecat (nefiind contestată pe calea recursului de către reclamanţi). Însă această constatare, chiar dacă poate justifica susţinerea recurentei, în ceea ce privește greșita stabilire de către instanţa de rejudecare a caracterului total al casării dispuse prin decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului neagravării situaţiei recurentei în propria cale de atac, deoarece în rejudecarea apelurilor, prin decizia ce formează obiectul criticilor în prezenta fază procesuală, soluţia asupra pretenţiilor privind sumele menţionate a fost aceeași, respectiv de respingere. Ca atare, în rejudecarea apelurilor, situaţia recurentei nu s-a înrăutăţit.

În ceea ce privește criticile susţinute în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct.8 C.pr.civ., Înalta Curte constată că recurenta invocă greșita apreciere a probelor, reţinerea de către instanţa de apel a unor împrejurări de fapt nerelevante, a unor considerente contrazise de probe sau străine de natura pricinii.

Potrivit art. 304 pct. 7 C.pr.civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar art. 304 pct. 8 C.pr.civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care instanţa, interpretând greșit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Nemulţumirea recurentei legată de modul în care instanţa a evaluat și a interpretat probele administrate nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute în prezent de art. 304 C.pr.civ. Reglementarea actuală nu mai cuprinde fostul motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 11 C.pr.civ. („când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate”).

Hotărârea recurată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor, precum și cele pentru care au fost înlăturate anumite susţineri ale părţilor, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 261 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ.

Deși se susţine de către recurentă existenţa unor „considerente contradictorii” în conţinutul motivării deciziei recurate, în realitate critica vizează pretinsa „contradicţie” între starea de fapt reţinută de instanţă și cea care ar rezulta din probe. Întreaga dezvoltare a acestui motiv de recurs se bazează pe o prezentare comparativă a considerentelor instanţei, pe de o parte și a unor fragmente din declaraţiile martorilor, interogatorii sau din înscrisurile administrate ca probe, pe de altă parte. În acest mod, recurenta pretinde stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce implică reanalizarea probelor administrate, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor permise de art. 304 C.pr.civ. și nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

În ceea ce privește „considerentele străine de natura pricinii”, aspect invocat în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta apreciază că s-ar încadra în această categorie acele considerente referitoare la necesitatea justificării de către mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei și conform dispoziţiei acesteia a sumelor de bani ridicate din contul defunctei, recurenta apreciind că o astfel de justificare faţă de moștenitori excede obligaţiei de a da socoteală, potrivit legii.

În realitate, obligaţia de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C.civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul - „mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale (…)” - în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după decesul mandantului, această obligaţie se execută faţă de moștenitori.

Recurenta a ridicat sumele de bani din contul defunctei pe baza specimenului de semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de bani din contul mandantului. În lipsa vreunui alt mandat care să-i confere recurentei pârâte împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligaţia să justifice modul în care a utilizat sumele respective.

În consecinţă, analiza făcută de instanţă sub aspectul justificării de către mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei și conform dispoziţiei acesteia a sumelor de bani ridicate în puterea mandatului este pertinentă, lămurirea acestei probleme fiind esenţială în soluţionarea cauzei.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi „actul juridic” dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin.(1) lit. c C.pr.civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.

În măsura în care acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe în cursul judecăţii, Înalta Curte consideră că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ. sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin „act juridic” se înţelege izvorul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii, în sensul de convenţie, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-985 C.civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a căror interpretare și evaluare de către instanţele de fond nu intră sub cenzura instanţei de recurs.

Înalta Curte găsește nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în susţinerea căruia se arată că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greșit prevederile art. art. 1552 pct. 3, art. 1539, art. 1541 C.civ. (dispoziţii referitoare la încetarea contractului de mandat și obligaţiile mandatarului), art. 1091 (privind stingerea obligaţiilor), respectiv art. 651, art. 688 C.civ. (dispoziţii privind

deschiderea succesiunii și efectele acceptării acesteia).

Caracterul intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la moartea uneia dintre părţi (art. 1552 pct. 3 C.civ.), cum este cazul în speţă (decesul mandantei). Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului nu înlătură însă orice obligaţie a părţilor.

Conform art. 1539 alin.(2) C.civ., mandatarul este ţinut să termine operaţiunea începută la moartea mandantului dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor acestuia.

Potrivit art. 1541 C.civ., mandatarul este dator să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului și să restituie tot ceea ce a primit în puterea mandatului. În caz de încetare a contractului prin moartea mandantului, obligaţia subzistă faţă de moștenitorii acestuia, în măsura în care nu a fost îndeplinită faţă de mandant însuși.

În speţă, pe baza probelor administrate, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a făcut dovada desocotirii faţă de mandantă în timpul vieţii acesteia în ceea ce privește suma de 405.000 dolari. S-a reţinut că starea mandantei după data de 1 august 2001 a exclus posibilitatea unei desocotiri valabile pentru sumele ridicat din cont după această dată.

Instanţa a apreciat corect semnificaţia existenţei semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1 august 2001, în sensul că aceasta poate face cel mult dovada că pârâta a ridicat suma de bani în baza împuternicirii date de defunctă, nu și faptul că ar fi avut loc o desocotire în sensul art. 1541 C.civ.

În raport de starea de fapt astfel stabilită, instanţa a reţinut în mod corect că obligaţia de a da socoteală se execută faţă de moștenitorii mandantei, dreptul corelativ de a pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului - drept patrimonial - transferându-se acestora prin moștenire.

În consecinţă, Înalta Curte a găsit nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu respectarea și aplicarea corectă a dispoziţiilor legale. Constatând nefondate motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 C.pr.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâta D.M.