Inadmissibility of cassation appeal against irrevocable decision in restitution litigation under Law No. 221/2009

Acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Modificări legislative aduse prin Legea nr. 202/2010 referitoare la cale de atac.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Recurs.

Index alfabetic : cale de atac

Legea nr. 202/2010, art. XIII pct. 1

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin.(4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".

Cum hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 19 ianuarie 2011, devine astfel incident art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare și cum la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii primei instanţe, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului.

Secția I civilă, decizia nr. 2041 din 21 martie 2012

Prin sentinţa civilă nr. 85IC din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea reclamantului F.l., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale dispusă prin sentinţa penală nr. 1649/1949 a Tribunalului Militar Cluj; a respins restul pretenţiilor.

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentinţa penală nr. 1649/1949 a Tribunalului Militar Cluj, condamnare ce rezultă și din cazierul judiciar al acestuia din data de 14 iunie 1990, situaţie faţă de care a fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării sus amintite.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind desfiinţat astfel temeiul juridic al acestor pretenţii.

În atare situaţie, tribunalul a reţinut că nu se poate susţine că reclamantul ar avea o „speranţă legitimă", astfel cum este consacrată în jurisprudența CEDO la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, arătând că decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării și nu împiedică instanţa să dispună repararea prejudiciului moral suferit, nefiind nevoie de un text legal în acest sens.

A aprecia altfel, ar însemna a crea o situaţie discriminatorie bazată doar pe momentul în care s-a soluţionat cauza altor persoane, iar neacordarea daunelor morale raportat la decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale ar însemna o încălcare a principiului previzibilităţii ce este consacrat de jurisprudența CEDO. Termenul de prescripţie ar începe să curgă doar de la data constatării caracterului politic al condamnării sau de când a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 848IR din 31 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a

modificat în parte sentinţa și a obligat a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului 120.000 EURO daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, ca fiind legale și temeinice.

Instanţa de recurs a reţinut că în mod corect s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant, însă cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin.(1) din lege, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac ) la data pronunţării sale, și a apreciat că suma de 120.000 Euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit, fiind în concordanţă și cu practica

judiciară în materie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deși Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acţiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin.(6) că hotărârea pronunţată conform alin.(4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel, instanţa de recurs a soluţionat cauza în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C.civ., invocate abia în recurs, situaţie fată de care aceasta era datoare să recalifice calea de atac în apel.

O interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, acestea neputând fi sancţionate pentru eroarea instanţei de control judiciar în calificarea căii de atac.

Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluţia instanţei de recurs este nelegală, neţinând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate arătate.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C.civ., acţiunea fiind inadmisibilă.

Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ., acţiunea este prescrisă, termenul de prescripţie începând să curgă de la 22.12.1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o acţiune în despăgubire.

Examinând recursul în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte l-a respins, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin.(1) C.proc.civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin.(2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".

Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.

Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin.(4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".

Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 848/R din 31.03.2011.

Având în vedere că hotărârea de soluţionare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei

este inadmisibil, fiind respins ca atare.

Susţinerile recurentului-pârât, conform cărora prezenta cale de atac este admisibilă, raportat la soluţionarea cauzei, de către instanţa de apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 998-999 C.civ., nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilităţii, cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, iar, în speţă, temeiul juridic al acţiunii a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca inadmisibil.