Scope of jurisdictional transfer in insolvency proceedings: post-judgment remand does not shift appellate competence

Admiterea cererii de strămutare a unei cauze ulterior soluționării de către instanța de fond. Competența materială a instanței superioare celei de la care s-a dispus strămutarea cauzei, să soluționeze cererea de recurs.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență materială.

Index alfabetic : competență

- strămutare

- prorogare de competență

Cod procedură civilă, art. 20, art. 37

În situația admiterii cererii de strămutare, ulterior soluționării cauzei de către prima instanță, prorogarea de competență operează numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea pricinii, iar nu și în favoarea instanțelor care soluționează căile de atac de care este succesibilă hotărârea.

Această interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță, particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate de art. 37 Cod procedură civilă, instanța supremă competentă cu soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu privire la toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și, deci, acestea să nu fie actuale.

Secția I civilă, decizia nr. 570 din 1 februarie 2012

Prin cererea de ordonanță președințială, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta SC C.V.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, obligarea pârâtei la predarea stocurilor de produse asupra cărora reclamanta deține drepturi legitime și la plata sumei de 1000 euro/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii, până la executarea integrală a obligației de predare.

Prin sentința civilă nr. 4272/COM/2010, Tribunalul Constanța a constatat competența funcțională a judecătorului sindic în soluționarea cererii, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanța și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, Secția comercială și de contencios administrativ.

Prin sentința nr. 1164/2010, Tribunalul Buzău, Secția comercială și de contencios administrativ a respins cererea de ordonanță președințială formulată de SC C.V.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, prin lichidator judiciar; au fost respinse și contestațiile formulate de C.V.P. SRL, SC H.F. SRL, F. & F.I.C. IPURL, SC M.L.C. SRL și B.V. împotriva tabelului suplimentar și a tabelului definitiv al creanțelor; a fost respinsă și cererea formulată de SC H.F. SRL, prin care se solicita anularea procesului – verbal al adunării creditorilor din 2 iulie 2010.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs C.V.P. SRL, SC H.F., F. & F.I.C. IPURL, SC M.L.C. SRL și B.V., înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia nr. 930 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a recursurilor în favoarea Curții de Apel București, Secția comercială.

Instanța a reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 6 și art.8 alin.(1) din Legea nr. 85/2006, rezultă că soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor judecătorului sindic este în competența curții de apel la

care este arondat tribunalul pe rolul căruia este înregistrat dosarul de insolvență.

Prin încheierea din 18.11.2010, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis cererea de strămutare a dosarului de insolvență de la Tribunalul Buzău la Tribunalul București.

Cum strămutarea pricinilor este un caz de prorogare judecătorească de competență și această prorogare a intervenit la data de 18.11.2010, înainte de înregistrarea recursurilor pe rolul Curții de Apel Ploiești, s-a apreciat

că revine Curții de Apel București competența de soluționare a acestor recursuri.

Prin decizia civilă nr. 1550 din 27.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești, și constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea stabilirii instanței competente.

Pentru adoptarea acestei soluții, instanța a reținut că strămutarea pricinilor este un caz de prorogare judecătorească de competență, însă, în cazul în care este dispusă referitor la o cauză având ca obiect procedura insolvenței, aprecierea acesteia trebuie să țină seama de dispozițiile Legii nr. 85/2006, art. 6 și art.8 alin. (1), procedură care are un caracter special.

S-a considerat că, în cazul hotărârii pronunțate de tribunalul de la care se strămută cauza, în speță, Tribunalul Prahova, competentă este Curtea de Apel Ploiești și numai în cazul hotărârilor pronunțate de tribunalul la care s-a strămutat cauza, în speță, Tribunalul București, competentă teritorial este Curtea de Apel București.

Referitor la conflictul negativ de competenţă, cu soluţionarea căruia a fost învestită această instanţă, Înalta Curte a constatat următoarele:

Conflictul negativ de competență, în condițiile art. 20 alin.(2) C.proc.civ., presupune ca două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, să se declare necompetente să judece aceeași pricină.

Din interpretarea acestui text legal, rezultă că, pentru existența conflictului negativ de competență, este necesară întrunirea mai multor condiții, și anume: să existe două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași pricină; instanțele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile; declinările de competență să fie reciproce; cel puțin una dintre aceste instanțe să fie competentă să soluționeze cererea respectivă.

În cauză, aceste cerințe legale sunt îndeplinite cumulativ, astfel încât instanța supremă se consideră legal învestită pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Sub un prim aspect, se observă că ceea ce a determinat dezbaterea competenței de soluționare a recursurilor și interpretarea diferită a instanțelor asupra acestei probleme de drept a fost intervenirea unui incident procedural, cel al strămutării cauzei.

Astfel, prin încheierea pronunțată la data de 18.11.2010, ulterior soluționării cererii de către Tribunalul Buzău, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis cererea de strămutare, dispunând strămutarea dosarului comercial de la Tribunalul Buzău la Tribunalul București, cu păstrarea actelor de procedură efectuate în cauză.

În acest context procesual, apreciem că, în litigiul dedus judecății, prorogarea de competență determinată de admiterea cererii de strămutare ar fi putut opera numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea cauzei, iar nu și în favoarea instanțelor care soluționează căile de atac de care este susceptibilă hotărârea ce a fost pronunțată de instanța de la care cauza a fost strămutată.

Această interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță, particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate de art. 37 C.proc.civ., instanța supremă competentă cu soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu privire la toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și deci, acestea să nu fie actuale.

Mai mult, în speță, câtă vreme cauza ce a format obiectul dosarului nr. 66/114/2006 al Tribunalului Buzău fusese soluționată la data de 2 noiembrie 2010, cererea de strămutare nu mai putea fi admisă.

Pentru considerentele expuse, reținând că strămutarea cauzei s-a dispus doar cu privire la soluționarea fondului litigiului dedus judecății și doar în considerarea Tribunalului Prahova, nu se poate aprecia că prorogarea judecătorească de competență, ca urmare a admiterii cererii de strămutare, operează și în favoarea instanței de recurs, în speță, Curtea de Apel București, ca instanță superioară, Tribunalului București, la care, prin încheierea din 18.11.2010 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, a fost strămutată pricina, ulterior soluționării cauzei de către Tribunalul Buzău, prin sentința nr. 1164 din 2.11.2010 și, deci, dezînvestirii acestui tribunal.

În consecință, competența de soluționare a recursurilor declarate de C.V.P. SRL, SC H.F., F. & F.I.C. IPURL, SC M.L.C. SRL și B.V. împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Buzău, s-a stabilit în favoarea Curții de Apel Ploiești.