State liability affirmed for unlawful detention; moral damages upheld, material damages denied.

Hotărâre penală de achitare a unui inculpat pe motivul că fapta nu a fost săvârșită de acesta. Daune acordate pentru măsurile restrictive dispuse față de acesta pe parcursul procesului penal.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : daune morale

- dreptul la libertate

- măsuri privative de libertate

- hotărâre de achitare

Cod procedură penală, art. 10 alin. 1 lit. j, art. 504, art. 506

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5

Situația în care o persoană a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârșită de aceasta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive, se circumscrie sferei de reglementare a dispoziţiilor art.504-506 C.proc.pen., dreptul la libertate și siguranţă fiind garantat de art. 5 din Convenţia Europeană.

Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică, iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit trebuie să fie o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii și reputaţiei sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea persoanei.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 457 din 27 ianuarie 2012

Reclamantul A.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în sumă de 30 miliarde lei (ROL), pentru prejudiciul care i-a fost cauzat ca urmare a arestării și trimiterii sale în judecată pe nedrept.

Reclamantul a arătat că, prin decizia penală nr. 1114/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C.pen. În faza de urmărire penală a fost reţinut și arestat în perioada 30.09.1997 - 10.02.1998, iar ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a fost încarcerat în perioada 11.04.2000 - 19.02.2001.

Reclamantul a mai arătat că, urmare a recursului în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, dosarul de urmărire penală a fost redeschis. Prin sentinţa penală nr. 1690/2005, Tribunalul București, Secţia a Il-a Penală a dispus achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., reţinându-se că nu a fost autorul faptei, soluţie menţinută prin decizia penală nr. 128/2008 a Curţii de Apel București, Secţia a Il-a penală (definitivă).

A susţinut că, prin arestarea și condamnarea sa pe nedrept, i s-a produs o pagubă morală și materială în valoare de 30 miliarde lei ROL. Reclamantul a arătat că a fost lipsit de salariul pe care-1 primea, impunându-se a i se calcula vechimea și continuitatea în muncă pentru perioada cât a fost arestat. De asemenea, a fost nevoit să efectueze cheltuieli pentru apărarea sa și a dobândit o serie de boli pentru a căror tratare a fost nevoit a cheltui mari sume de bani. In aceeași perioadă, familia sa a avut de suportat o stare de tensiune, știind că nu el a fost autorul faptei.

Prin sentinţa civilă nr. 80 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul București, Secţia a III-a Civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei RON, reprezentând daune morale și a respins capătul de cerere privind daunele materiale, ca neîntemeiat.

Instanţa a reţinut ca fiind corectă starea de fapt expusă de reclamant sub aspectul existenței unei hotărâri de condamnare, desfiinţată în calea extraordinară de atac a recursului în anulare, urmată de rejudecarea procesului și achitarea reclamantului, precum și împrejurarea că reclamantul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale în perioada 30.09.1997 - 10.02.1998, fiind ulterior încarcerat în perioada 11.04.2000-19.02.2001.

Sub aspectul prejudiciului material și moral afirmat de reclamant, s-a reţinut că, în temeiul art. 504 C.proc.civ., răspunderea statului se constituie într-o răspundere legală și nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport de natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O.

Daunele datorate de stat trebuie să reprezinte o justă despăgubire pentru compensarea prejudiciului suferit.

Ca și criterii de apreciere a cuantumului despăgubirilor, prima instanţă a avut în vedere atingerea adusă condiţiilor de existenţă, stării familiale ori situaţiei sociale a persoanei ce se pretinde vătămată. Tribunalul a apreciat cuantumul daunelor acordate, raportat la situaţia concretă a reclamantului, care a fost reţinut, încarcerat, condamnat și apoi achitat pentru motivul că nu el a fost autorul faptei, perioadă în care a avut de suportat și suferinţe fizice determinate de o serie de afecţiuni medicale. De asemenea, s-a avut în vedere că familia reclamantului a fost lipsită de sprijinul acestuia, dar și profilul moral al reclamantului, care nu se afla pentru prima oară într-o astfel de situaţie. În raport de toate aceste elemente, prima instanţă a apreciat că suma de 100.000 lei RON este de natură a asigura o reparaţie rezonabilă a suferinţelor morale provocate de acest proces penal, atât pentru sine cât și pentru familia sa.

Referitor la daunele materiale pretinse, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a propus și nu a administrat dovezi, în sensul art. 1169 C.civ., motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.

Reclamantul a arătat că în mod greșit s-a respins capătul de cerere privind daunele materiale, deoarece instanţa avea îndatorirea să pună în discuţie necesitatea administrării probelor. Având în vedere efectul devolutiv al apelului, a solicitat admiterea probelor cu înscrisuri, martori și orice altă probă pe care instanţa ar considera-o necesară.

Reclamantul a mai arătat că perioadele îndelungate de arestare reprezintă fundamentul unor despăgubiri mai mari. În urma experienţei prin care a trecut, a rămas cu o stare de anxietate permanentă, pe lângă celelalte boli care i s-au declanșat în această perioadă. A precizat că suma pe care a pretins-o include atât aspecte de ordin moral, dar și aspecte de ordin material: salariul de care a fost lipsit, contravaloarea tuturor medicamentelor și a tratamentelor pentru bolile cauzate de stres și de regimul de detenţie, afectarea vechimii în muncă, sumele cheltuite pe pachete cu alimente și cu diverse persoane care, în absenţa sa, au ajutat-o pe soţia acestuia la îngrijirea copiilor etc.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa de fond nu a făcut aplicarea normei cuprinse în art. 261 alin.(5) C.proc.civ., nefiind prezentate motivele de fapt și de drept care i-au fundamentat convingerile. În privinţa daunelor morale, instanţa de fond se rezumă doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării și inculpării pe nedrept, fără a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o reparaţie morală și fără a face o analiză a criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Pârâtul consideră că, în lipsă de probatorii concludente, instanța a dispus cu ușurinţă acordarea unor daune morale pentru prejudicii care nu au fost dovedite. Instanţa trebuia să aibă la dispoziţie înscrisuri din care să rezulte faptul că reclamantul era singurul din familie care obţinea venituri, că era încadrat în muncă la data începerii procedurilor judiciare și că, urmare a condamnării, a fost lipsit de remuneraţia pentru munca prestată.

În ceea ce privește starea de sănătate, din raportul de expertiză medico-legal, rezultă că reclamantul era cunoscut cu diverse afecţiuni anterioare procedurilor judiciare, suferind multiple intervenţii chirurgicale, fiind sub observaţie și tratament. Nu se poate concluziona că starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat arestării preventive și a procesului penal, întrucât patologia a relevat existenţa unor afecţiuni cu mult anterioare survenirii litigiului. Pentru stabilirea unei legături de cauzalitate, trebuia administrată o expertiză medico-legală cu obiective clare.

Pârâtul a mai arătat că suma stabilită de instanţa de fond este disproporţionată în raport cu prejudiciul dovedit și constituie un izvor de îmbogăţire pentru reclamant. Faptul că reclamantul a fost achitat reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat, iar acordarea sumei de 100.000 lei nu mai reprezintă o reparaţie echitabilă, ci un mijloc de îmbogăţire, cu atât mai mult cu cât nu a făcut dovada consecinţelor negative ce ar fi survenit urmare a derulării procedurilor judiciare și acesta era cunoscut cu antecedente penale.

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea fără a exercita un rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului. Din actele medicale depuse la dosar rezultă că, încă înainte de arestarea sa, reclamantul suferea de o serie de afecţiuni medicale.

În privinţa daunelor morale, a arătat că acordarea acestora nu poate fi refuzată reclamantului în cazul în care dovedește că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, însă prin sentinţa apelată, a fost acordată o sumă foarte mare, având în vedere faptul că reclamantul mai fusese anterior condamnat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru omor, iar probatoriul administrat în cauză demonstrează că prestigiul reclamantului raportat la faptele sale anterioare, nu a fost cu nimic prejudiciat.

La cererea părţilor, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza medico-legală.

Prin decizia civilă nr.50/A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, Secţia a IV a civilă a admis apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimba în parte sentinţa apelată și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamant; a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale.

Referitoare la lipsa de rol activ, instanţa de apel a înlăturat această critică, întrucât reclamantul avea

obligaţia de a propune probele necesare dovedirii existenţei și întinderii prejudiciului material afirmat prin acţiune. Or, reclamantul nu a precizat în acţiune care este cuantumul daunelor materiale solicitate, nu a indicat în ce constau aceste daune și nici nu a administrat probe de natură a conduce la dovedirea acestora.

În faza procesuală a apelului, reclamantul a depus o precizare, în sensul că, din totalul sumei solicitate prin acţiune, 300.000 lei RON reprezintă daune materiale, constând în veniturile pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi fost încadrat în muncă, cheltuieli de întreţinere în timpul detenţiei, cheltuieli făcute pentru tratarea afecţiunilor dobândite ca urmare a încarcerării, iar diferenţa de 2.700.000 lei reprezintă daune morale.

În concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici", pe baza studierii actelor medicale depuse de către reclamant și a examinării acestuia, se reţine că „nu se poate preciza momentul infestării-declanșării bolii (hepatită cronică) declanșată de infecţia cu virus hepatitic C, cel mai probabil însă aceasta preexistând momentului arestării preventive din 1997". În același raport de expertiză se reţine că „diagnosticele de ciroză hipersplenism și gastropatie portală sunt, cel mai probabil, aspecte evolutive ale hepatitei cronice. Diagnosticul de pancreatită este menţionat anterior încarcerării, iar diagnosticele ce privesc tractul digestiv eso-gastro-duodenal au fost consemnate pe perioada încarcerării. Pentru o patologie complexă plurisistemică, multietiologică și cu numeroși factori de risc sau favorizanţi, așa cum sunt ei cunoscuţi în practica medicală, nu se pot face aprecieri obiective privind cuantificarea unor factori circumstanţiali (reprezentaţi de tabloul complex al arestului, încarcerării) în raportul de cauzalitate ce a condus la starea medicală din acel moment".

În finalul concluziilor raportului de expertiză se menţionează că „în absenţa unor elemente obiective, specifice, care să poată susţine o legătură cauzală între diagnosticele stabilite și factori nominali caracteristici condiţiilor de arest/detenţie, nu se poate aprecia eventuala declanșare/agravare a afecţiunilor susnumitului în perioadele invocate. Patologia prezentată de susnumitul este larg întâlnită în rândul populaţiei generale neavând specificitate pentru anumite condiţii de mediu și viaţă".

Faţă de această probă, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării și prejudiciul material despre care reclamantul pretinde că s-ar datora afecţiunilor medicale dobândite sau agravate în timpul detenţiei (cheltuielile pentru medicamente și tratament).

În ceea ce privește înscrisurile depuse de reclamant pentru dovedirea daunelor materiale, constând în venitul nerealizat, instanţa de apel a constatat că, potrivit menţiunilor din carnetul său de muncă, la data de 31.01.1995 i-a încetat calitatea de angajat, în temeiul art. 129 C.muncii. La data de 01.02.2000 a fost reangajat pentru o perioadă foarte scurtă, de 2 luni, încetându-i contractul de muncă la data de 31.03.2000, în baza aceluiași text din Codul muncii. Rezultă că, la data arestării preventive, reclamantul nu mai era încadrat în muncă, încetându-i calitatea de angajat la data de 31.01.1995, cu 2 ani și 8 luni înainte de arestare. De asemenea, încarcerarea a avut loc la data de 11.04.2000, după ce încetaseră raporturilor de muncă la 31.03.2000. Deși instanţa de apel a pus în vedere reclamantului să depună o copie a deciziei angajatorului privind încetarea raporturilor de muncă, reclamantul nu a înţeles să administreze această probă.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării și veniturile salariale nerealizate de reclamant, după cum nu poate fi reţinut nici prejudiciul ce se susţine că se datorează cheltuielilor pentru întreţinerea familiei (în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit că încetarea calităţii de angajat și, implicit, a întreţinerii materiale pe care o asigura familiei, s-a datorat arestării).

Reclamantul nu a depus nici în faza apelului înscrisuri din care să rezulte cheltuielile suplimentare efectuate pentru propria întreţinere în timpul detenţie. De asemenea, nu s-au depus înscrisuri privind pretinsele cheltuieli cu asigurarea apărării în timpul procesului penal. Contractul de împrumut autentificat sub nr. 666/2006 depus de reclamant face doar dovada că reclamantul și soţia sa au împrumutat în anul 2006 o anumită sumă de bani (10.000 Euro) de la o persoană fizică, însă actul respectiv nu dovedește scopul împrumutului și nici nu se face dovada destinaţiei pe care a primit-o ulterior suma împrumutată.

În raport de cele reţinute, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea privind daunele materiale, ca nedovedită.

În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.

În această situaţie, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, instanţa de apel a considerat că întinderea despăgubirilor acordate de prima instanţă pentru repararea daunelor morale, faţă de perioada arestării/încarcerării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii și de suferinţele fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Nu este contestat faptul că arestarea și încarcerarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă să-i producă suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia, i-a vătămat creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant. De asemenea, este incontestabil că familia reclamantului a suferit ca urmare a arestării și încarcerării acestuia, fiind lipsită de sprijinul moral și de prezenţa reclamantului.

Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că reclamantul a mai suferit o condamnare de 18 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de omor (aspect necontestat de reclamant pe parcursul procesului).

Susţinerea reclamantului în sensul că acest aspect nu ar trebui să prezinte relevanţă în cauză și că ar constitui un caz de discriminare, nu poate fi primită. Discriminarea presupune, în esenţă, ca persoane aflate în situaţii identice să fie tratate în mod diferit, fără nicio justificare obiectivă. Or, reclamantul nu se găsește într-o situaţie identică celei în care s-ar găsi o persoană cu un profil moral impecabil, care ar fi arestată sau condamnată pe nedrept și căreia acest fapt i-ar produce un prejudiciu de imagine cu mult mai intens și profund.

De asemenea, faţă de raportul de expertiză medico-legală, nu se poate reţine, ca element al prejudiciului moral, suferinţa fizică datorată unor boli dobândite în timpul detenţiei, sau agravării datorită condiţiilor de detenţie a unor boli preexistente. Ceea ce se poate reţine însă, este faptul că, pe fondul bolilor de care suferea reclamantul, condiţiile de detenţie au fost mai greu de suportat, ceea ce a creat un prejudiciu moral suplimentar, pe lângă cel datorat lezării demnităţii și onoarei.

Având în vedere valorile afectate prin arestarea/încarcerarea nelegală a reclamantului și intensitatea atingerii aduse acestor valori, instanţa de apel a apreciat că suma de 30.000 lei RON constituie o sumă suficientă care să asigure repararea prejudiciului moral suferit, fiind de natură a oferi reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru suferinţa îndurată în perioada arestării și încarcerării.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Reclamantul critică cuantumul daunelor morale acordate, despre care arată că este necorespunzător faţă de suferinţele psihice și fizice suferite în timpul detenţiei, precum și faţă de perioada îndelungată de timp cât a fost privat de libertate, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.

Mai arată că, deși în cuantificarea daunelor morale nu există criterii fixe, instanţa de apel nu a avut în vedere circumstanţele reale ale cauzei, și anume, consecinţele nefaste asupra vieţii de familie, supunerea oprobiului public inerent unui proces penal, durata procesului, afectarea negativă a imaginii reclamantului prin mediatizarea sistematică a dosarului penal în care acesta a avut calitatea de inculpat, degradarea stării de sănătate ca urmare a condiţiilor de detenţie, traumele morale suferite, sens în care nu au fost avute în vedere declaraţiile de martori și raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză.

Având în vedere că reclamantul era cunoscut cu antecedente penale, existând, deci, o dificultate de integrare socială anterioară, condamnarea nedreaptă și detenţia au fost cu atât mai traumatizante.

Reclamantul critică și neacordarea daunelor materiale, despre care arată că sunt pe deplin justificate și doveditet.

Mai arată că la data privării de libertate pe nedrept, era integrat în muncă, avea carte de muncă și avea un loc de muncă stabil, cu un venit salarial constant, astfel încât condamnarea nedreaptă și detenţia au fost de natură a crea prejudicii ireparabile.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arată că daunele morale au un cuantum exagerat de mare raportat la profilul moral al reclamantului, la faptul că soluţia de achitare reprezintă prin ea însăși o reparaţie morală, că reclamantul nu a dovedit nicio împrejurare din cele susţinute în acţiune privind afectarea, în mod negativ, a stării de sănătate, a relaţiilor sociale și familiale, iar percepţia publică și gradul de adaptare socială reprezintă stări emoţionale ce nu pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului.

Mai arată că argumentele instanţei de apel în dimensionarea prejudiciului sunt de ordin general și nu justifică suma acordată.

Recursurile au fost respinse, ca nefondate, în considerarea următoarelor argumente comune:

Potrivit art.504 alin.(2) și alin.(3) C.proc.pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.(l) lit.j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.(l) lit.j.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 și ale art.20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate și siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragraful 1 lit.c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracţiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În speţa supusă analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârșită de acesta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror existenţă și întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât este evident că situaţia sa se circumscrie sferei de reglementare a dispoziţiilor art.504-506 C.proc.pen.

Criticile aduse deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum și cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susţine că ar fi prea mic, raportat la gravitatea și consecinţele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, susţine că este prea mare, prin raportare la aceleași criterii de evaluare.

Referitor la critica privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalităţii de interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi, a raportului de expertiză efectuat în cauză și a înscrisurilor depuse de către reclamant în probaţiune și apreciate ca atare de instanţă, acesta reprezintă un aspect de interpretare și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica formulată de către ambii recurenţi referitoare la cuantumul daunelor morale, s-a constatat că nu este fondată.

Astfel, se observă că dispoziţiile art.504 alin.(l) din C.proc.pen. enumeră criteriile în funcţie de care se stabilește întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, și anume: durata privării de libertate suportate, precum și consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate și asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale și a consecinţelor nefaste pe care acesta 1-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât și hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii și reputaţiei sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa.

Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit căreia nu s-ar fî dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin.(1) C.proc.pen. și a jurisprudenţei CEDO în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale, cât și cu soluţiile jurisprudenţiale în materie.

De asemenea, nu se pot reţine argumentele pârâtului privind o eventuală diminuare a cuantumului daunelor morale justificată prin aceea că soluţia achitării, prin ea însăși, ar reprezenta o modalitate de reparaţie, întrucât hotărârea de achitare nu poate constitui o „reparaţie morală prin ea însăși", deoarece tocmai soluţia de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 504-505 C.proc.pen. pentru a promova acţiunea în pretenţii.

Susţinerea conform căreia „cel care pretinde daunele morale trebuie să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale i-au fost afectate prin arestarea ilegală" este eronată, deoarece prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică.

De asemenea, a fost înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.

Declaraţia martorei S.L. despre care recurentul-reclamant susţine că nu a fost analizată de instanţele anterioare a relevat faptul că în perioada în care acesta a fost privat de libertate copiii au rămas în grija exclusivă a soţiei, că reclamantul fusese unicul întreţinător al familiei, că familia acestuia a împrumutat diverse sume de bani de la martoră, că ulterior liberării reclamantul a avut diverse probleme de sănătate, fiind supus unei intervenţii chirurgicale și că acesta a mai avut o condamnare anterioară.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, aceste aspecte au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiilor adoptate în cauză, atât de prima instanţă, cât și de instanţa de apel, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul „a avut de suportat și suferinţe fizice determinate de o serie de afecţiuni medicale, iar familia acestuia a fost lipsită de sprijinul său, fiind întreţinătorul acesteia, dat și profilul moral al acestuia, care nu se află pentru prima oară într-o astfel de situaţie, inclusiv martora audiată declarând că acesta a mai fost anterior condamnat".

Instanţa de apel a reţinut că „întrucât prin motivele de apel formulate în cauză se critică soluţia în întregime, în această fază procesuală va avea loc devoluţiunea totală a pricinii, situaţie în care instanţa de apel va reanaliza pe fond acţiunea reclamantului, prin prisma probatoriului administrat la fond și completat în apel...", iar faptul că nu a făcut o referire expresă la declaraţia martorei S.L. nu înseamnă că nu a analizat acest mijloc probator, atâta vreme cât, pentru verificarea aspectelor conţinute în această declaraţie, a încuviinţat probatorii suplimentare.

Împrejurarea că instanţa de apel, coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar susţinerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuţioase a tuturor chestiunilor deduse judecăţii și materialului probator administrat în susţinerea pretenţiilor formulate.

În speţă nu are relevanţă faptul că „probatoriul valorificat de instanţa de apel pentru stabilirea daunelor materiale...nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva art. 1191 și art. 1194 C.civ...." cum arată reclamantul, întrucât, ceea ce în mod corect s-a reţinut de către această instanţă, a fost împrejurarea că probatoriul administrat nu a fost de natură să dovedească, conform legii, cererea privind daunele materiale.

Criticile reclamantului privind conţinutul raportului de expertiză medico-legală, înscrisurile depuse la dosarul cauzei și criteriile de acordare a daunelor morale, reprezintă aspecte ce ţin de modalitatea de interpretare și evaluare a probatoriilor care nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează exclusiv chestiuni de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 2.700.000 lei (astfel cum a fost precizată la termenul din 16.11.2010), ar înlătura caracterul de „satisfacţie echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecinţele acesteia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.(l) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursurile formulate.