Prisoner's damages claim over outdoor exercise fails; criminal ruling lacks res judicata in civil action

Despăgubiri solicitate ca urmare a constatării încălcării dreptului la plimbare a unui deținut. Inexistența autorității de lucru judecat a hotărârii penale în acțiunea civilă.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Excepții.

Index alfabetic : hotărâre penală

- autoritate de lucru judecat

- deținut

- despăgubiri

C.proc.pen., art. 22

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3

O hotărâre penală, prin care s-au stabilit condițiile în care o persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate urmează ca să își exercite dreptul la plimbare, nu are autoritate de lucru judecat în procesul civil de despăgubire, în condițiile art. 22 C.p.p., cât timp nu statuează cu privire la existența vreunei faptei penale cauzatoare de prejudicii reclamantului și nici cu privire la vinovăția vreunei persoane sub aspectul săvârșirii pretinsei fapte penale, cerințe impuse de norma legală enunțată.

Secția I civilă, decizia nr.389 din 25 ianuarie 2012

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 august 2007, reclamantul O.R.G. a chemat în judecată Penitenciarului Arad, solicitând să fie obligat la plata unei despăgubiri în cuantum de 1 milion lei, invocând incidența prevederilor art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că la locul de detenție, Penitenciarul de maximă siguranță Arad, îi este frecvent încălcat dreptul de plimbare de minim 3 ore zilnic, astfel cum s-a statuat prin sentința penală nr.1432 din 19 iunie 2007 a Judecătoriei Arad.

Prin sentința civilă nr.641 din 5 octombrie 2010, pronunțată într-un al doilea ciclu procesual, Tribunalul Arad, secția civilă a respins cererea în despăgubire.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamantul beneficiază de un regim semideschis de detenție și că exercițiul dreptului său la plimbare se realizează cu luarea în considerare a faptul deplasării sale, aproximativ, de două ori pe săptămână, la diversele instanțe de judecată la care are afaceri judiciare.

Instanța a reținut, totodată, că reclamantul nu a probat că ar fi fost supus unui tratament inuman ori degradant, în sensul art.3 din Convenție.

Prin decizia civilă nr.364/A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de reclamant.

În motivarea deciziei, instanța a mai reținut că având un regim semideschis de detenție, reclamantului îi este asigurat accesul în spațiile de recreere și că acesta nu a probat că pârâtul i-ar fi restrâns nejustificat exercițiul dreptului la plimbare și nici existența prejudiciul invocat, constând deteriorării stării psiho-afective, de sănătate, în general.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului, reclamantul susține că și-a fundamentat apelul pe prevederile art. 22 C.p.p., potrivit cărora „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Reclamantul susține că, dată fiind autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 1432/2007 sub aspectul nerespectării de către pârât a dreptului său la plimbare timp de 3 ore zilnic, se impunea acordarea despăgubirii morale solicitate, cu mențiunea că, în perioadă de timp în care s-a desfășurat judecata penală nu avea regim semideschis de detenție și nici afaceri judiciare pe rolul instanțelor judecătorești, ci, în prezent, pe parcursul procesului civil, pentru care încă nu a formulat cerere în despăgubire.

Analizând criticile formulate de reclamant, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispozițiilor art. 22 C.p.p., „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Dispoziția legală menționată poate fi invocată cu succes în procesul civil de o persoană care se îndreaptă cu o cerere în despăgubire împotriva unei persoane în legătură cu care s-a reținut, printr-o hotărârea penală definitivă, săvârșirea unei fapte penale, întinderea pagubei și vinovăția făptuitorilor în legătură cu despăgubirile solicitate pe latura civilă.

În cauza supusă analizei, se constată că hotărârea penală invocată de reclamant nu este rezultatul unei proceduri judiciare penale în cadrul căreia să se fi stabilit existența unei fapte penale și să se fi statuat cu privire la vinovăția unor făptuitori, respectiv, la întinderea unui prejudiciu care să fi fost cauzat reclamantului prin săvârșirea unor fapte penale.

Anume, se constată că prin sentința penală nr. 1432 din 19 iunie 2007 a Judecătoriei Arad a fost admisă o contestație la executare îndreptată împotriva încheierii pronunțate de judecătorul delegat la data de 16 martie 2007 și s-au stabilit, în raport de prevederile legale incidente și de calitatea spațiilor alocate desfășurării activității Penitenciarul de maximă siguranță Arad, condițiile în care reclamantul urmează ca să își exercite dreptul la plimbare.

Potrivit sentinței penale menționate, pârâtul a fost obligat să permită reclamantului, inclusiv în zilele în care se deplasează la sediul instanțelor, să își exercite dreptul la plimbare timp de 3 ore în zilele în care nu este angajat în alte activități și timp de o oră în zilele în care este angajat în alte activități, chiar dacă alte persoane solicită întoarcerea în cameră mai înainte de expirarea timpului, iar în zilele în care condițiile meteorologice nu permit, plimbarea să se realizeze în spații închise.

O astfel de hotărâre penală nu are autoritate de lucru judecat în procesul civil de despăgubire, în condițiile art. 22 C.p.p., cât timp nu statuează cu privire la existența vreunei faptei penale cauzatoare de prejudicii reclamantului și nici cu privire la vinovăția vreunei persoane sub aspectul săvârșirii pretinsei fapte penale, cerințe impuse de norma legală enunțată.

Așa fiind, Înalta Curte, pentru considerentele de drept arătate, a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.