HIV infection civil liability: appeal allowed and case remanded due to successive accrual of prescription for progressive damages

Acțiune în răspundere civilă delictuală prin care se solicită daune materiale și morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune.

Cuprins pe materii : Drept civil. Prescripția extinctivă.

Index alfabetic : răspundere civilă delictuală

- daune materiale

- daune morale

- prescripție

Cod civil, art. 998, art. 1003

Decretul nr. 167/1958

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile legale ale actelor normative sus menționate, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței

Consecinţa infestării cu virusul HIV se concretizează nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, ca urmare a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de timp.

Astfel că nu se poate aprecia la data aflării diagnosticului care este prejudiciul concret și întinderea acestuia, întrucât evoluţia bolii, reacţia la tratament, nevoile materiale ale bolnavului nu pot fi cuantificate la acel moment, iar agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

Situaţia este aceeași și în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii.

În consecință, prescripţia dreptului la acțiune începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Secția I civilă, decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012

Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.106 A din 3 februarie 2011, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant M.F. împotriva sentinţei civile nr.591 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Ministerul Apărării Naţionale și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea a reţinut următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 19.12.2007, reclamantul M.F. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naţionale și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata daunelor materiale și morale în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a bolii dobândite în timpul și din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost încorporat în cadrul forţelor armate la data de 26.06.2002 la UM Vânători de munte Curtea de Argeș, fiind ulterior detașat la UM Sfântul Gheorghe. Înainte de

încorporare a fost verificat și testat din punct de vedere medical, fizic și psihic, cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare și de încorporare, și, în considerarea stării de sănătate impecabile și a condiţiei sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.

A mai precizat reclamantul că, în toată perioada în care a efectuat serviciul militar, nu a beneficiat de nicio învoire, permisie sau concediu și nu a părăsit unitatea militară, decât împreună cu colegii. Singurul său contact cu persoane din afara unităţii a fost cu ocazia celor trei serii de vaccinări obligatorii, la care s-a prezentat împreună cu colegii din pluton.

După o iniţială preselecţie, a fost repartizat și a efectuat cursuri de bucătar, lucrând la bucătăria unităţii militare, urmând să obţină o diplomă la terminarea stagiului profesional.

În timpul serviciului militar, deoarece se simţea rău, a fost internat, iar în urma investigaţiilor a fost depistat cu virusul HIV, grupa IV OSM (ARC).

La data de 21.11.2002, i s-a eliberat de spitalul Militar Brașov, certificat medical în cuprinsul căruia s-a menţionat "boală contractată în timpul și din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare", motiv pentru care reclamantul consideră că întreaga culpă revine comandantului UM Curtea de Argeș de la acel moment, în calitate de prepus al Ministerului Apărării Naţionale.

Mai arată reclamantul că a fost clasat inapt și lăsat la vatră. La data de 28.03.2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulţi, i s-a stabilit un handicap grav, starea de sănătate urmând a fi revizuită după 12 luni. În luna martie 2007, prezentându-se din nou în faţa comisiei, i s-a stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%.

Reclamantul mai arată că trebuie să beneficieze de un tratament adecvat, cu regim alimentar corespunzător, de condiţii bune de locuit, de îngrijiri speciale, cu includerea ședinţelor de psihoterapie, pentru a putea exista șansa de prelungire a vieţii. A mai menţionat că, după îmbolnăvire, a fost exclus din cercurile de prieteni și cunoștinţe, îndepărtat de către rude, neputându-se integra în niciun cerc social.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.998 și urm. și 1003 alin.(3) C.civ.

Ministerul Apărării, prin întâmpinare, a invocat prescripţia dreptului la acţiune, faţă de data biletului de externare din Spitalul militar Brașov și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care, așa cum susţine reclamantul, întreaga culpă revine comandantului UM Curtea de Argeș, al cărui nume nu a fost indicat și nu s-a făcut dovada că era angajat al Ministerului Apărării Naţionale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive și excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr.591 din 23.04.2010, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării Naţionale, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune și, în consecinţă, s-a respins acţiunea ca prescrisă.

Instanța a reţinut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, pentru a putea beneficia de dispoziţiile privind repunerea în termen sau de reluare a termenului de prescripţie.

Împotriva sentinţei civile de mai sus a formulat apel reclamantul, arătând că momentul la care a putut bănui amploarea „pagubei", respectiv întinderea prejudiciului, a fost data de 28.03.2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare, când i s-a stabilit un handicap grav. În anul 2007, cu ocazia reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%.

Curtea de Apel, respingând apelul reclamantului, a reţinut următoarele :

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de 3 ani. Acesta se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Potrivit celor susţinute de apelantul-reclamant, în urma investigaţiilor efectuate asupra stării sale de sănătate, acesta a fost depistat cu virusul HIV, eliberându-i-se, la data de 21.11.2002, un bilet de externare din Spitalul Militar Brașov din care rezultă infecţia HIV grupa IV OMS (ARC).

La aceeași dată, Spitalul Militar Brașov a emis un certificat medical, în temeiul căruia reclamantul a fost

trecut în rezervă și clasat inapt serviciului militar.

În esenţă, fiind lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4 luni de la incorporare, se poate concluziona că, cel mai târziu la data de 21.11.2002, reclamantul cunoștea, cu certitudine, elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta pretins ilicită a prepusului Ministerului Apărării Naţionale, dată de la care începe să curgă termenul general de prescripţie, care s-a împlinit la 21.11.2005.

Instanţa de apel a mai reţinut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei. Chiar dacă la data de 28.03.2006 a fost emis un certificat privind încadrarea sa într-un grad de handicap, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut decât să constate, potrivit dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de handicap corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deţinute (rezultate analize, bilet ieșire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul medicului specialist).

Data certificatului de încadrare în grad de handicap din 28.03.2006 este fără relevanţă în ceea ce privește termenul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune. Comisia de evaluare nu are atribuţii în investigarea medicală a subiecţilor ori în stabilirea diagnosticului acestora, ci, în baza unor acte medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de handicap pentru ca titularii să poată beneficia de protecţia specială și de drepturile stabilite în mod legal în beneficiul acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 și pct. 9 C.proc.civ.

Recurentul arată că instanţele au determinat greșit momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Prin menţionarea unui diagnostic, fie chiar și cel de HIV, nu se putea stabili cu certitudine întinderea prejudiciului, fiecare persoană răspunzând diferit la tratament și putând fi încadrat într-un grad sau altul de handicap, în funcţie de gradul de reducere a capacităţii de muncă.

Singurul moment la care a putut bănui întinderea prejudiciului, a fost la data de 28 martie 2006, când, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi, i s-a stabilit un handicap grav, starea sa de sănătate urmând însă a fi revizuită după 12 luni. În anul 2007, în urma reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil iar capacitatea de muncă este de numai 10%.

Astfel, consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este 27 martie 2007, respectiv data emiterii certificatului nerevizuibil de atestare a handicapului grav, aceasta fiind data de la care recurentul putea cunoaște elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta ilicită.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Înalta Curte a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale și Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale și morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmarea infestării reclamantului cu virusul HIV. Maladia provocată de acest virus cunoaște mai multe etape evolutive, în prima etapă a infestării și ulterior, în primele luni până la câţiva ani, mulţi dintre bolnavi păstrându-și capacităţile fiziologice și funcţionale și putându-și continua activitatea profesională.

Pe parcursul evoluţiei bolii, de la momentul cunoașterii stării de seropozivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral (relaţia bolnavului cu sinele, cât și cu cei din jur, excluderea familială și socială) și din punct de vedere economic (pierderea treptată a capacităţii de muncă, reducerea veniturilor, creșterea graduală a cheltuielilor medicale).

Dacă la momentul aflării diagnosticului, pacientul încearcă în principal un prejudiciu de ordin moral, manifestările clinice ulterioare ale bolii determină agravarea treptată a acestui prejudiciu, precum și apariţia celui material, care, de asemenea, sporește pe măsură ce bolnavul trece în fazele superioare ale bolii. În realitate, bolnavul nu poate aprecia la momentul aflării diagnosticului care este prejudiciul concret și întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

Este adevărat că, potrivit art. 8 alin.(l) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

În speţă, consecinţa infestării cu virusul HIV s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, care este consecinţa caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de timp.

Nu se poate susţine că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluţia bolii, reacţia pacientului la tratament, nevoile sale materiale și consecinţele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment.

În această situaţie, prescripţia începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Reclamantul a solicitat daune morale și materiale indicând o sumă globală. În raport de susţinerile reclamantului și probele administrate instanţa trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material și moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acţiunii, faţă de faptul că starea de boală este de natură să

genereze prejudicii succesive în timp.

În raport de specificul situaţiei de fapt descrise în acţiune, instanţa trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiţii de locuit, îngrijiri, ședinţe de psihoterapie, acţiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acţiunii.

Situaţia este aceeași în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acţiunii rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situaţie care nu s-a petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării acţiunii pe rolul instanţei.

În consecinţă, în rejudecare instanţa trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale și morale invocate prin acţiune, cel puţin o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului general de prescripţie, iar în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza prevederilor art.312 alin.(3) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată, iar în temeiul art.297 din același cod, a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.