Effect of voluntary execution on interest to appeal and admissibility of illegality critiques against appellate decisions

Existența condiției interesului în promovarea căii de atac a recursului de către partea care a executat obligația prevăzută în sarcina sa prin hotărârea dată de instanța de apel. Invocarea unor critici de nelegalitate împotriva hotărârii recurate.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : excepția lipsei de interes

- dispoziție emisă de primar

- recurs

Cod procedură civilă, art. 299, art. 311, art. 376, art. 377

Hotărârea definitivă poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării silite), în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credinţă o poate executa benevol.

În același timp, decizia instanţei de apel este obiect al recursului, astfel cum prevede art. 299 alin.(1) C.proc.civ., iar promovarea și susţinerea lui nu este condiţionată de neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate. Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C.proc.civ. legiuitorul admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluţionarea recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere (alin. 1), iar actele de executare sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel (alin. 2), în mod evident, ipoteza fiind incidenţă în cazul admiterii recursului.

Excepţia lipsei de interes în susținerea recursului, invocată ca urmare a executării de către recurent a deciziei instanţei de apel, decizie atacată cu recurs, nu poate fi primită întrucât conformarea conduitei recurentului la decizia dată de instanţa de apel nu are semnificaţia anihilării interesului său procesual în susţinerea recursului, prin care a invocat critici de nelegalitate împotriva hotărârii recurate.

Secția I civilă, decizia nr. 270 din 20 ianuarie 2012

Contestatorii B.H. și R.M. au chemat în judecată pe Primarul Municipiului Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar și Consiliul Local Sibiu, solicitând să se constate că imobilul situat în Sibiu, se compune din imobilul înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top. 4104/2/27 în suprafaţă de 770 mp, pe care este edificată casa și imobilul înscris în CF 7421 Sibiu, nr. top. 4104/2/26/2 loc de casă, în suprafaţă de 385 mp; să se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului abuziv și fără titlu valabil; să se constate că declaraţiile de renunţare nr. 7018/1971 și 7022/1971 înscrise în CF 7086 Sibiu, nr. top 4104/2/27 în suprafaţă de 770 mp, pe care este edificată casa, în suprafaţă de 385 mp sunt nule, motiv pentru care solicită radierea întabularii din CF a acestora cu revenirea la situaţia anterioară de CF; să se constate nulitatea dispoziţiei nr. 4492/2008 emisă de către Primăria Municipiului Sibiu și Primarul Municipiului Sibiu și să se dispună desfiinţarea acesteia, cu consecinţa restituirii în natură a întregului imobil înscris în CF 7421 Sibiu și nr. top 4104/2/26/2 loc de casă, în suprafaţă de 385 mp și, în parte, teren ce excede construcţiilor de pe imobilul înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top 4104/2/27 în suprafaţă de 770 mp, pe care este edificată casa și care a fost înstrăinată în baza Legii nr.112/1995 cu acordarea de despăgubiri pentru construcţia existentă pe aceste imobile și terenul aferent acesteia; întabularea în favoarea contestatorilor a terenului restituit în cotă egala de 1/2 parte fiecare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 pct. 2, 9, 26 pct. 3, 20 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

Intimatul Primarul Municipiului Sibiu a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în ceea ce privește primele trei petite ale acţiunii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sibiu.

Totodată, s-a invocat și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Sibiu, raportat la dispoziţiile Legii nr.215/2001.

Faţă de excepţia necompetenţei materiale asupra primelor trei petite, instanţa de fond a dispus disjungerea acestora.

Întrucât în cauza disjunsă, instanţa a dispus declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sibiu, la termenul de judecată din 11.03.2009 s-a pus în discuţie posibilitatea suspendării prezentei cauzei, în condiţiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ. până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţată în dosarul nr. 4389/85/2008. Asupra acestui incident, instanţa a revenit, întrucât contestatorii au precizat că renunţă la judecată asupra petitelor disjunse din acţiunea principală ce au format obiectul dosarului nr. 4389/85/2008 a Tribunalului Sibiu.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Sibiu a fost admisă, faţă de prevederile Legii nr.215/2001, modificată și completată.

Prin sentinţa civilă nr. 485/2009 Tribunalul Sibiu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Sibiu și a respins contestaţia formulată, reţinând următoarele:

Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatorii au notificat prin executorul judecătoresc Primăria Municipiului Sibiu, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top. 4104/2/27.

Prin dispoziţia nr. 4492 emisă de Primăria Municipiului Sibiu prin Primar, a fost respinsă notificarea, întrucât conform art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea 10/2001, republicată, coroborat cu pct. 2.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G 250/2007, s-a apreciat că imobilul nu face obiectul Legii 10/2001.

Imobilul revendicat în condiţiile Legii nr.10/2001 de către succesorii proprietarilor tabulari, a trecut în proprietatea statului cu titlu de renunţare la proprietate în condiţiile art. 60 din DL nr. 115/1938, iar ulterior, acest imobil a fost înstrăinat conform Legii nr.112/1995.

În atare situaţie, prima instanţă a apreciat că în mod corect intimata a respins notificarea depusă de moștenitorii proprietarilor tabulari, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr.10/2001, întrucât la data emiterii dispoziţiei contestate declaraţiile de renunţare la proprietate nu au fost anulate.

Mai mult decât atât, deși s-a contestat modalitatea de trecere a imobilului din litigiu în proprietatea statului, solicitându-se anularea declaraţiilor de renunţare la proprietate, contestatorii au declarat că renunţă la judecată cu privire la aceste cereri.

Întrucât la data soluţionării cauzei, actul de trecere a imobilului în proprietatea statului este unul valabil, ca de altfel și contractul de vânzare/cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr.112/1995, instanţa a constatat că dispoziţia emisă de intimat este una legală, astfel că, având în vedere prevederile art. 60 din D-L nr.115/1938 raportat la dispoziţiile Legii nr.10/2001 republicată, contestaţia a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

In completarea probelor admise de prima instanţă, curtea de apel a încuviinţat efectuarea unei expertize topografice.

Prin decizia civilă nr. 1 din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă s-a admis apelul declarat de reclamanţi, sentinţa a fost schimbată în tot, dispunându-se obligarea Primarului Mun. Sibiu să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură terenul în suprafaţă de 297 mp înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top 4104/2/27/2, așa cum a fost identificat și parcelat prin expertiza topografică efectuată în faţa instanţei de apel ca și obligarea aceluiași pârât să emită dispoziţie prin care să propună Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul construcţie ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și pentru terenul aferent acestei construcţii.

Instanţa de apel, în ce privește prima critică formulată prin motivele de apel - pronunţarea sentinţei în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv B.H.H., decedat la 28.03.2009, a reţinut că la termenul la care instanţa fondului a rămas în pronunţare, numiţii B.D.L. și B.R. au arătat că înţeleg să continue acţiunea promovată de antecesorul lor.

Având în vedere că moștenitorii au înţeles să continue acţiunea, nu se mai impunea citarea lor, întrucât aveau cunoștinţă de termenul de judecată.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că obiectul prezentului litigiu îl constituie imobilul situat în Sibiu, înscris în CF 7086 Sibiu nr. top 4104/2/27.

Prin dispoziţia atacată prin contestaţia de faţă, s-a respins notificarea, cu motivarea că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa apelată, prima instanţă a confirmat dispoziţia emisă de intimat care a susţinut că atât timp

cât nu există o hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii declaraţiei de renunţare la proprietate, nu se poate spune că imobilul a fost preluat abuziv, reţinându-se că în speţă este incident art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea nr.10/2001, întrucât s-a apreciat că renunţarea este similară donaţiei, fiind necesar deci, ca donaţia să fi fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că renunţarea la drept este o donaţie indirectă, însă donaţiilor indirecte nu li se cere respectarea formei autentice, deoarece nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor acte juridice. Donaţiile indirecte sunt suspuse numai regulilor de fond, iar nu și celor de formă ale donaţiilor, însă, pentru a califica un act juridic ca donaţie ca indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica.

Neavând caracterul unui act de donaţie în sensul art. 800 C.civ. și nefiind supusă cerinţei formei autentice prevăzută de art. 813 C.civ., nu poate fi reţinută cerinţa anulării sau constatării nulităţii donaţiei, în sensul art. 2 alin.(1) lit. c) teza II din Legea nr.10/2001, textul nefiind incident în speţă, așa cum în mod greșit a reţinut prima instanţă.

Curtea de apel a mai apreciat că, dat fiind contextul social-politic în care erau făcute aceste declaraţii de renunţare la proprietate de către persoane care doreau să plece din ţară, este evident că nu poate fi vorba decât de o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr.10/2001, care califică ca fiind abuzive chiar și preluările făcute de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin.(1) din Legea 213/1998.

Prin urmare, s-a constatat că prima instanţă a dat o greșită interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul analizat, situaţie în care tribunalul trebuia să analizeze pe fond solicitarea de restituire a imobilului și să oblige intimatul să emită dispoziţie cu privire la imobil.

În ceea ce privește modalitatea de reparaţie, respectiv în natură sau prin echivalent, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a stabilit că imobilul în litigiu are o suprafaţă de 770 mp (reală 768 mp), că pe acest teren se află construcţiile, cu o suprafaţă de 201,40 mp, ce au fost înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar suprafaţa de teren aferentă acestora este de 473 mp, această suprafaţă fiind necesară accesului la construcţiile existente pe terenul în litigiu și la buna exploatare a acestuia. Terenul liber de construcţii și care ar putea fi restituit apelanţilor este de 297 mp, expertul atribuindu-i nr. top. 4104/2/27/2.

Raportat la concluziile raportului de expertiză, s-a constatat că o parte din teren nu este liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001, fiind ocupată de construcţii, însă cealaltă parte de teren este liberă, nefiind afectată de utilităţi și nici necesară exploatării construcţiilor menţionate.

În consecinţă, raportat la prevederile art. 1 și 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că se impune anularea dispoziţiei emisă de Primarul Mun. Sibiu și obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 297 mp înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top 4104/2/27/2, așa cum a fost identificat și parcelat prin expertiza topografică efectuată în apel.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 7/1996 s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al apelanţilor reclamanţi conform hotărârii judecătorești, la data rămânerii irevocabile a acesteia.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Primarul Municipiului Sibiu a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul pârât critică interpretarea dată de instanța de apel titlului cu care imobilul în discuţie a intrat în proprietatea statului.

Recurentul susţine că renunţarea la proprietate este asimilabilă unei donaţii, punct de vedere ce este susţinut și de dispozițiile art. 13 C.civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a intrat în vigoare în luna iulie 2010, potrivit cărora "renunţarea la un drept nu se prezumă" și, în consecinţă, trebuie demonstrată.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a apreciat că pentru a demonstra preluarea abuzivă, ar fi suficient „contextul social-politic" în care erau făcute aceste declaraţii de renunţare la proprietate de către persoane care doreau să plece din ţară.

Pe de altă parte, pentru donaţie, legiuitorul a instituit regula anulării pe cale judecătorească a acesteia, astfel că, pentru similitudine, acest lucru ar trebui respectat și în ceea ce privește „renunţarea la proprietate", care, de fapt, nu este decât o renunţare la drept.

Recurentul mai arată că instanţa de apel însăși a considerat renunţarea la drept ca fiind o donaţie, fie ea și indirectă, iar intenţia de a gratifica s-a materializat prin însăși declaraţia de renunţare.

În noţiunea de imobile preluate în mod abuziv se includ și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954, privind donaţiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.civ., în acest din urmă caz, dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, în speţă, actul prin care foștii proprietari au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică și, în consecinţă, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prezumată, ci constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind aplicabilă cea de-a doua ipoteză a art. 2 lit. c) din Legea 10/2001 care reglementează generic situaţia donaţiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.civ.

Recurentul mai arată că tot Înalta Curte în jurisprudenţa sa a statuat faptul că, interpretând textul invocat din legea specială, se relevă și cerinţa ca, hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii donaţiei să fie anterioară cererii vizând restituirea imobilului, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. În consecinţă, numai după pronunţarea, în condiţiile dreptului comun, a unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că voinţa donatorilor a fost afectată în libertatea sa de manifestare, se poate aprecia asupra caracterului abuziv al preluării.

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei de interes a recurentului în susţinerea recursului.

Prin aceeași întâmpinare, s-a invocat și excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de pronunţarea deciziei civile nr. 5797/2010 de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, dosar care a avut ca obiect contestaţia formulată de aceiași reclamanţi împotriva dispoziţiei nr. 1220/2009 emisă de Primarul Municipiului Sibiu prin care a fost respinsă notificare acestora prin care au solicitat restituirea în natură a unul alt imobil ce a aparţinut autorilor lor, situat în Sibiu, înscris în CF 7421, nr. top. 4104/2/26/2, trecut în proprietatea statului în aceeași modalitate ca cel din cauza de faţă prin „renunţarea proprietarilor la dreptul lor".

Cele două excepţii invocate de intimaţii reclamanţi sunt neîntemeiate, iar recursul a fost respins ca nefondat, potrivit celor ce urmează :

Excepţia lipsei de interes a fost susţinută ca urmare a emiterii dispoziţiei nr. 1988/2011 de către recurent în executarea deciziei instanţei de apel, decizie atacată cu prezentul recurs, însă, aceasta nu va putea fi primită întrucât conformarea conduitei recurentului la decizia dată de instanţa de apel nu are semnificaţia anihilării interesului său procesual în susţinerea recursului, prin recursul de faţă invocându-se critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanţei de apel.

O hotărâre judecătorească definitivă, conform art. 377 alin.(1) pct. 3 C.proc.civ. (ceea ce corespunde unei decizii date în apel), poate fi învestită cu formulă executorie, astfel cum prevede art. 376 alin. (1) C.proc.civ.

Prin urmare, hotărârea definitivă poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării silite), în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credinţă o poate executa benevol, astfel cum a procedat și recurentul cauzei prin emiterea dispoziţiei arătate.

În același timp, decizia instanţei de apel este obiect al recursului, astfel cum prevede art. 299 alin.(1) C.proc.civ., iar promovarea și susţinerea lui nu este condiţionată de neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate.

Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C.proc.civ. legiuitorul admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluţionarea recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere (alin. 1), iar actele de executare sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel (alin. 2), în mod evident, ipoteza fiind incidenţă în cazul admiterii recursului.

Nici excepţia autorităţii de lucru judecat nu poate fi reţinută, în sensul de excepţie procesuală absolută, de fond și peremptorie (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat), întrucât între cele două pricini - cea de faţă și cea care a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 5797/2010 de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală - nu se verifică însă tripla identitate de părţi, obiect și cauză.

Astfel cum se poate constata, pricina de faţă a avut ca obiect contestaţia promovată de aceiași reclamanţi

împotriva dispoziţiei nr. 4492/2008 emisă Primarul Municipiului Sibiu prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF 7086 Sibiu nr. top. 4104/2/27, în timp ce prin decizia civilă nr. 5797/2010 a Înaltei Curţi s-a soluţionat irevocabil contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 1220/2009 emisă de Primarul Municipiului Sibiu privind restituirea imobilului situat în Sibiu, înscris în CF 7421, nr. top. 410/2/26/2; așadar, cele două pricini au avut un obiect diferit, ceea ce conduce la respingerea excepţiei analizate, în baza art. 163 alin.(1) rap. la art. 1201 C.civ., excepţia procesuală valorificând efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Ceea ce va reţine însă această instanţă de recurs va fi efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de instanţa anterioară referitoare la aceeași chestiune de drept (efectul și valoarea juridică a declaraţiilor de renunţare la dreptul de proprietate de către autorii reclamanţilor din anul 1971) nu va putea fi contrazisă de judecata de faţă, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în cadrul acestui dosar, ceea ce se va avea în vedere în analiza criticilor formulate prin motivele de recurs.

Drept urmare, din considerentele deciziei civile nr. 5797/2010 a Înaltei Curţi reiese că, pe baza analizei acelorași argumente cu cele din prezenta cauză, anume, că autorii reclamanţilor au dat în anul 1971 declaraţiile de renunţare la proprietate pentru a obţine permisiunea autorităţilor de a pleca în Germania, instanţa a constatat că renunţarea la proprietate în favoarea statului nu are caracterul unui act de donaţie, în înţelesul art. 800 și, respectiv, art. 813 C.civ.

În același timp, s-a apreciat că preluarea prin declaraţia de renunţare la dreptul de proprietate este o preluare fără titlu valabil ce nu poate fi reţinută ca donaţie și, în consecinţă, nu poate fi exclusă incidenţa Legii 10/2001.

Aceeași instanţă anterioară a stabilit că nu poate fi condiţionată restituirea imobilului de existenţa unei hotărâri judecătorești de anulare (așa cum se susţine și prin motivele de recurs în cauza de faţă, sens în care recurentul invocă dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea 10/2001), deoarece actul de renunţare nu întrunește cerinţele unui act de donaţie, aceasta cu atât mai mult cu cât în declaraţia de renunţare nu se arată persoana în favoarea

căreia se face renunţarea și nici nu este însoţită de vreo declaraţie de acceptare a vreunei liberalităţi.

În consecinţă, criticile recurentului au fost înlăturate ca nefondate fată de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei anterioare, atât în ce privește calificarea juridică dată declaraţiilor de renunţare la dreptul de proprietate de către autorii recurenţilor din 1971, la inaplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. c) din Legea 10/2001 pentru această situaţie, sens în care s-a stabilit că nu este necesară o hotărâre judecătorească de anulare a donaţiei, cât și referitor la calificarea trecerii imobilului în proprietatea statului ca fiind abuzivă, în temeiul art. 2 lit. h) din Legea 10/2001 astfel că, acesta intră în domeniul de aplicare a legii speciale.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat a fi fără legătură cu cauza trimiterea recurentului din cuprinsul motivelor de recurs la dispoziţiile art. 13 din Noul Cod civil (în legătură cu declaraţiile de renunţare din 1971), întrucât noua reglementare, intrată în vigoare la 1.10.2011, nu este incidenţă în prezenta cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin.(1) din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora: "dispoziţiile Codului Civil se aplică tuturor actelor sau faptelor, încheiate sau, după caz, produse sau săvârșite, după intrarea sa în vigoare, precum și situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.