Tardy appeal in expropriation: validity of service to a relative bars reinstatement claim under force majeure

Apel declarat tardiv. Cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac. Invocarea nevalabilității actului de procedură.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Termene procedurale. Repunerea în termen

Index alfabetic : repunere în termen

- act de procedură

Cod procedură civilă, art. 92, art. 100, art. 103

Instituţia repunerii în termen permite înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă. Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilităţii actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancţiunea decăderii.

Nevalabilitatea actului de procedură al comunicării este incompatibilă cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării hotărârii judecătorești este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecinţa fiind că partea ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe.

Dacă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii, reiese că înmânarea a avut loc către o rudă a părții, modalitate de comunicare a actului de procedură care este prevăzută in terminis de dispoziţiile art. 92 alin. (3) C.proc.civ., consecinţa este aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăși. În aceste condiţii, susţinerea că cel căruia i s-a înmânat hotărârea, nu se afla în ţară la data îndeplinirii actului de procedură, nu poate fi luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva menţiune prin proba contrară, având în vedre că menţiunea în discuţie nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât prezenţa primitorului la adresa de comunicare a actului de procedură, reprezintă o constatare personală a agentului procedural.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 137 din 13 ianuarie 2012

Reclamanta S.N.L. Oltenia SA Tg. Jiu a chemat în judecată pe pârâta B.M., solicitând să se dispună exproprierea terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafaţă de 2.142 mp, arabil, situat în extravilanul comunei Alunu.

Reclamanta a învederat că are calitatea de expropriator în numele Statului Român în vederea realizării lucrării de interes naţional declarată prin H.G. nr. 1578/2005, pârâta fiind notificată în legătură cu exproprierea terenului, potrivit Legii nr. 33/1994. În urma declanșării acestei proceduri părţile nu au ajuns la o înţelegere privind modalitatea transferului dreptului de proprietate și despăgubirea pentru măsura exproprierii.

Prin sentinţa civilă nr. 976 din 26.11.2009, Tribunalul Vâlcea, Secţia Civilă a admis acţiunea, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului proprietatea pârâtei, teren în suprafaţă 2.142 mp identificat potrivit raportului de expertiză și s-a dispus obligarea reclamantei expropriatoare la plata sumei de 9.393 lei cu titlu de despăgubiri către pârâtă.

Instanţa de fond a constatat că prin H.G. nr.1578/ s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes naţional “Menţinerea și dezvoltarea capacităţii de producţie în câmpul minier Amaradia – Tărâia, etapa a II-a Carierele Berbești și Olteţ, judeţul Vâlcea” după ce a fost efectuată cercetarea prealabilă impusă de art. 8 din Legea nr.33/1994, constatându-se astfel îndeplinite cerinţele din art. 7 ale aceluiași act normativ.

Întrucât părţile nu au căzut de acord cu privire la valoarea despăgubirilor pentru măsura exproprierii, instanţa a apreciat că valoarea acesteia stabilită prin expertiza efectuată în cauză de o comisie de experţi desemnată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, constituie o dreaptă despăgubire; totodată, s-au avut în vedere și limitele obiective prevăzute de art. 27 din același act normativ.

Împotriva sentinţei tribunalului, pârâta a promovat apel, cererea de apel fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în termenul de declarare a căii de atac, întemeiată pe dispoziţiile art. 103 C.proc.civ.

În motivarea acestei cereri, apelanta a precizat că nu i-a fost comunicată sentinţa instanţei de fond, ci a aflat despre aceasta în mod cu totul întâmplător în cursul lunii decembrie 2010 la Biroul Executorului Judecătoresc V.I.; a învederat că i-a fost încălcat liberul acces la justiţie fiindu-i suprimată posibilitatea de a formula calea de atac.

Prin decizia civilă nr. 19A din 10.02.2011, Curtea de Apel Pitești, Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și, în consecinţă, apelul pârâtei a fost respins ca tardiv declarat.

Instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 103 alin.(1) C.proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost în împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Conform art. 103 alin. (2) C.proc.civ., în cel din urmă caz actul de procedură se va efectua în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării și, în același termen, vor fi arătate și motivele de împiedicare.

Instanţa a apreciat că pentru a se putea cere repunerea în termenul de declarare a apelului, partea care nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul legal, trebuie să facă dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa sa, deci a unei împrejurări care să excludă culpa părţii respective. Or, în speţă, s-a constatat că sentinţa tribunalului a fost comunicată pârâtei în mod legal, potrivit procesului verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare. S-a apreciat că actul de procedură menţionat îndeplinește toate cerinţele legale de validitate, astfel că, de la data comunicării sentinţei, pârâta avea posibilitatea ca în termen legal să procedeze la declararea căii de atac.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, fără a proceda la indicarea tezei de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de lege.

În dezvoltarea criticilor, recurenta a învederat că necomunicarea sentinţei primei instanţe constituie o împrejurare mai presus de voinţa sa care a împiedicat-o să declare în termen legal calea de atac și nu există nicio împrejurare care să presupună culpa sa în neîndeplinirea actului de procedură al comunicării sentinţei.

În opinia sa, așa zisa dovadă de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii primei instanţe este cel puţin falsă, datorită următoarelor motive: B.I., nepotul pârâtei și fiul mandatarului acesteia, era plecat din ţară la momentul la care se presupune de acesta că a semnat dovada de comunicare; în practicaua deciziei, s-a consemnat afirmaţia reprezentantului intimate reclamante că B.I. a semnat de primirea sentinţei la data de 12.01.2010, dar sentinţa s-a dat la 6.10.2010; B.I. a plecat din ţară la 12.10.2010 și a revenit pe 14 sau 15.12.2010.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed :

Așa cum s-a arătat, recurenta nu a procedat la indicare tezei de nelegalitate de care se prevalează pentru susţinerea recursului, însă, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin.(30 C.proc.civ., constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin motivele invocate recurenta tinzând să susţină greșita aplicare a dispoziţiilor art. 103 alin.(2) C.proc.civ. relative la repunerea în termenul de declarare a căii de atac.

Instituţia repunerii în termen permite înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă.

Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilităţii actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancţiunea decăderii.

În speţă, instanţa de apel a fost învestită cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest caz, premisa anterior menţionată presupunea valabilitatea actului de procedură al comunicării sentinţei tribunalului.

Pe de altă parte, pentru a susţine în mod întemeiat o cerere de repunere în termenul de formulare a apelului, pârâta era ţinută, așa cum a constatat și curtea de apel în aplicarea art. 103 alin.(2) C.proc.civ., să procedeze la formularea cererii de repunere în termen în 15 zile de la data încetării împiedicării de a acţiona înăuntrul termenului legal, împiedicare ce se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.

Însă, pârâta, prin susţinerile reluate și prin motivele de recurs, tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispoziţiile art. 103 alin.(2) C.proc.civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinţei tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecinţa fiind că pârâta ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe.

Înalta Curte a constatat că în mod legal instanţa de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluţiei primei instanţe este valabil, acesta îndeplinind toate cerinţele legale prevăzute de art. art. 100 alin. (1) C.proc.civ., cu referire la menţiunile a căror lipsă, prin dispoziţiile 100 alin.(3) C.proc.civ., se sancţionează cu nulitatea actului de procedură.

Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută de art. 100 alin.(1) pct. 7 C.proc.civ. potrivit cu care cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură va arăta “numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea”.

Or, pe dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinţei, reiese că înmânarea a avut loc către B.I., rudă a pârâtei care era destinatara actului de procedură; o atare modalitate de comunicare a actului de procedură este prevăzut in terminis de dispoziţiile art. 92 alin.(3) C.proc.civ., consecinţa fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăși.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 100 alin.(4) C.proc.civ. prevăd în mod expres că: “Procesul verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a încheiat.”

În aceste condiţii, susţinerea recurentei din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că B.I. nu se afla în ţară la data îndeplinirii actului de procedură (12.01.2010) nu poate fi luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva menţiune prin proba contrară (dovezi care, de altfel, nici nu au fost produse), având în vedre că menţiunea în discuţie nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât prezenţa lui B.I. la adresa de comunicare a actului de procedură, reprezintă o constatare personală a agentului procedural.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.