Delictual liability of state ministers for deaths during 1989 events: burden of proof to identify specific subordinates under vicarious liability

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naţionale și Ministerului Administraţiei și Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : răspundere civilă delictuală

- prepus

- comitent

- faptă ilicită

- despăgubiri

C.civ., art. 1000 alin. (3)

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă în calitate de comitenți a Ministerului Apărării Naţionale, și Ministerului Administraţiei și Internelor, pentru faptele prepușilor săi, din neglijența cărora se pretinde că o persoană a fost împușcată mortal în ziua de 23 decembrie 1989, este necesar a fi administrate probatorii apte a dovedi că împușcarea care a condus la deces a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea de prepuși ai M.Ap.N și M.A.I., instituții care aveau în subordine atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât și militari în termen.

Astfel, militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională, întrucât îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci, era obligatoriu în virtutea legii, însă ei pot fi consideraţi prepuși, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuși.

Din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepușii ai M.Ap.N. sau M.A.I., în condiţiile în care în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmaţi.

Secția I civilă, decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013

Prin sentinţa civilă nr.1746 din 19.10.2011 pronunţată de Tribunalului București, Secţia a III-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și Guvernul României.

S-a admis în parte acţiunea reclamantei V.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Serviciul Român de Informaţii și Guvernul României și în consecinţă au fost obligaţi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 lei daune morale.

S-a respins acţiunea împotriva pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și Guvernul României, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt și de drept:

Referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Român de Informaţii, prin hotărârile din primul ciclu procesual s-a reţinut că în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual împotriva hotărârilor judecătorești pronunţate în cauză nu au existat critici cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SRI, criticile referindu-se la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul de Interne și la celelalte excepţii, lipsa capacităţii de folosinţă a guvernului și a prescripţiei dreptului la acţiune.

În consecinţă, soluţionarea acestora a intrat în puterea lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate.

Pe fond, s-a reţinut că din relaţiile primite de la Consiliul de Studiere a Arhivelor Securităţii, reprezentând un extras dintr-un document, aflat în fondul arhivist, rezultă că pentru zona Televiziunii, sunt înregistrate 344 cauze, ca urmare a incidentelor ce au avut loc începând cu 22.12.1989, dintre acestea, 78 de cauze se referă la decesul unor persoane și 266 au în vedere rănirea în diferite circumstanţe.

În zona Televiziunii, în perioada 22-26.12.1989, au existat forţe eterogene de apărare a televiziunii, în structura cărora s-au regăsit forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, forțe ale Ministerului de Interne, gărzi patriotice de la diverse întreprinderi, civili care s-au înarmat la TVR sau care au venit înarmaţi din alte zone.

În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că decesul numitului V.S. face obiectul dosarului penal nr.9x/P/1990, fiind stabilit că acesta a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii (raport medico - legal din 15.02.1990).

Referitor la paza și apărarea sediului Televiziunii Române în luna decembrie era arondată o subunitate aparţinând U.M. xxx6 București. Acesteia i s-a alăturat, la 17.12.1989 odată cu alarmarea unităţilor militare, drept rezerva, un pluton aparţinând UM xxx3 București.

În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 1,00, subunitatea de pază a televiziunii a primit ordin să nu facă uz de armă, motiv pentru care întregul efectiv de militari în termen au predat armamentul și muniţia la corpul de gardă. După aceasta, subunitatea a fost introdusă din nou în dispozitiv odată cu sosirea grupurilor de manifestanţi.

La apărarea sediului televiziunii și a zonei din împrejurimea televiziunii au participat, începând cu 22.12.1989 mai multe forţe aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, gărzilor patriotice, precum și civili înarmaţi.

Instanţa a arătat că ceea ce interesează în speţă, este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, și care avea autoritatea de a da instrucţiuni și directive prepusului, de a-l supraveghea, îndruma și controla activitatea pentru îndeplinirea însărcinărilor încredinţate.

Până la data pronunţării sentinţei nu s-a stabilit de către organele competente, căror structuri ale statului au aparţinut cei care au tras în persoanele aflate în Piaţa Universităţii în data de 21.12.1989.

Notorietatea anterioară menţionată face ca indicarea în calitate de pârâţi a Ministerului de Interne și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naţionale să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei, argument pentru care instanţa a reţinut că acești pârâţi justifică calitatea procesual pasivă.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.1000 alin.(3) C.civ., s-a arătat că existenţa raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care se stabilește de instanţă pe baza probelor administrate, respectiv declaraţia martorului audiat în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual, documentul CNSAS, ordinele de luptă date în acea perioadă, din care rezultă modul defectuos de gestionare a situaţiei de către MApN și M.I., coroborat cu aspectele reţinute în rezoluţia dată în dosarul nr. 1xx/P/1991 la 31.10.1995 privind existenţa erorii de fapt, precum și pentru aspectele reţinute de hotărârea CEDO privind Asociaţia 21 Decembrie din 24.06.2011.

Instanţa a arătat că deși cele două pârâte - MApN și M.I. - au invocat că nici un prepus al său nu a tras, nu au făcut o asemenea probă, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ. Fiind probate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi, a arătat instanţa de fond, aceștia au fost obligaţi în solidar, urmând ca apoi să se regreseze împotriva prepusului.

În ce privește cuantumul daunelor morale, s-a arătat că se vor stabili având în vedere principiul echităţii.

Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizaţiei, numai orientativ și nu exact, pe lângă acesta, trebuie avut în vedere criteriul echităţii. Judecând în echitate instanţa de fond a considerat că pentru prejudiciul moral suferit este echitabil ca reclamanta să primească despăgubiri de 500.000 lei.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta V.I., Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Administraţiei și Internelor.

În motivarea cererii de apel reclamanta a susţinut următoarele critici:

Prin primul motiv s-a arătat că instanţa de fond a arătat că va ţine seama de aspecte de echitate, fără să explice care este echitatea în a obliga la despăgubiri atât de mici faţă de prejudiciul cauzat.

S-a arătat că pârâţilor le revenea obligaţia de asigurare a securităţii cetăţeanului și apărarea ţării, vinovăţia și răspunderea lor fiind cu atât mai mare cu cât aveau asemenea obligaţii, astfel că nu se justifica o sumă atât de mică, în condiţiile în care în cauzele penale s-au acordat sume de 500.000 euro care acoperă prejudiciul efectiv.

S-a mai arătat că suma este neîndestulătoare pentru ca prin ea, reclamanta să dobândească alte satisfacţii, cuantumul acordat neacoperind integral prejudiciul moral suferit.

În motivarea cererii de apel, Ministerul Apărării Naţionale a susţinut următoarele critici:

Printr-un prim motiv s-a arătat că în mod greșit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamanta nu a probat faptul că prejudiciul i-a fost cauzat de prepuși ai acestui minister și nici care sunt acei prepuși, situaţie în care nu erau întrunite condiţiile art.1000 alin.(3) C.civ.

S-a mai arătat de apelanta pârâtă că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală fără indicare prepusului ca autor al faptei. Din probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada ca autorii faptei cauzatoare de prejudiciu erau angajaţi al Ministerului Apărării Naţionale.

Printr-un al doilea motiv s-a arătat că instanţa a interpretat greșit dispoziţiile art.1169 C.civ. atunci când a inversat sarcina probaţiunii, reclamanta neproducând probe care să dovedească vinovăţia pârâţilor și nici condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

S-a mai arătat că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe confuzii și considerente contradictorii.

În sentinţă se reţine că nu au fost identificaţi cei care au tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, că pârâţii ar fi invocat faptul că nici un prepus al său nu a tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, acţiune care vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împușcat la 23.12.1989 în zona Televiziunii.

În motivarea cererii de apel, pârâtul Ministerul Administraţiei și Internelor a susţinut următoarele critici:

Prin primul motiv de apel s-a susţinut că în mod greșit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În dezvoltarea motivului, s-a arătat că intimata - reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei și Internelor dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ. Pentru antrenarea răspunderii în calitate de comitent prepusul trebuia să fie în culpă. S-a arătat că prin motivare, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale persoanei juridice, persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii aveau fiecare și modalitatea exercitării lor, precum și actele administrative interne ale persoanei juridice.

Apelanta a arătat că în lipsa unor asemenea dovezi nu se poate reţine răspunderea persoanei juridice pentru fapte proprie.

În ce privește răspunderea pentru fapta prepusului s-a susţinut că nu s-a dovedit calitatea de prepus și implicit calitatea de comitent, reclamanta fiind ţinută să dovedească raportul de prepușenie dar și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile încredinţate de comitent.

În cauză, intimata reclamantă nu a produs dovezi și nu a fost în măsura să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus.

S-a mai arătat că instanţa a reţinut că fiul intimatei - reclamante a fost împușcat mortal la 23.12.1989 în zona Televiziunii și că este de notorietate faptul că la evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliţia și securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.

Apelanta a arătat că însăși instanţa de fond a reţinut că la evenimentele din decembrie 1989 au participat gărzi patriotice din 14 unităţi economice și foarte multe persoane civile și că, din cercetările efectuate, nu s-a putut stabili persoana care a apăsat pe trăgaciul armei.

Neindicarea persoanei fizice nu poate justifica acţiunea civilă a intimatei reclamante, și deci nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile patrimoniale, cât și a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

S-a mai arătat că în dosarul penal nr. xx6/P/1999, prin rezoluţia din 31.10.1995, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că nu s-au identificat persoanele săvârșite de uciderea fiului intimatei reclamante.

În concluzie, s-a solicitat admiterea excepţiei și respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesual pasive.

Prin cererea completatoare a motivelor de apel, s-a arătat că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.

S-a arătat de apelantul pârât că, faţă de data la care s-a produs evenimentul, acţiunea putea fi promovată înăuntrul termenului de 3 ani, termen care s-a prescris la 23.12.1992, dreptul la acţiune fiind prescris chiar și în situaţia în care termenul de 3 ani ar fi fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, când prin rezoluţia din 31.10.1995 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Printr-un al doilea motiv, considerat de fond, s-a susţinut că hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât se întemeiază pe confuzii și considerente contradictorii.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că în considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că nu au fost identificate persoanele care au tras în manifestanţi aflaţi în Piaţa Universităţii la 21.12.1989 și că este suficientă notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele din acea perioadă pentru a se reţine calitatea procesual pasivă.

S-a arătat că această afirmaţie vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii.

Apelanta a arătat că nu s-au administrat probe din care să rezulte faptul că împușcarea fiului intimatei reclamante s-a săvârșit de persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Administraţiei și Internelor și Ministerul Apărării Naţionale.

Întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfășurat acţiuni care au condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia, iar într-o asemenea situaţie răspunderea nu aparţine decât statului.

Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I. și apelanţii-pârâti Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Administraţiei și Internelor, împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul București.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ce privește motivele de apel ale reclamantei:

Critica potrivit cu care instanţa a susţinut că judecă în echitate fără să arate în ce constă echitatea în condiţiile în care ar fi acordat despăgubiri mici faţă de prejudiciul cauzat, moartea fiului reclamantei, a fost respinsă, pentru că termenul echitate este utilizat ca sinonim cu alţi termeni, dreptate, egalitate, comportare bazate pe respectarea drepturilor unei alte persoane. În speţă instanţa a utilizat termenul de echitate în sensul de a da dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul constând în suferinţele sufletești pe care le-a trăit ca urmare a decesului fiul ei, suma de 500.000 lei nu poate fi considerată o sumă mică în ce privește suferinţele sufletești ale reclamantei care nu se confundă cu decesul fiului.

Referitor la susţinerea potrivit cu care în cauzele penale se acordă sume de 500.000 euro, în condiţiile în care pârâţii aveau obligaţia de a asigura securitatea cetăţeanului și apărarea ţării, sumă care ar asigura repararea prejudiciului efectiv și această critică a fost înlăturată deoarece nu s-a depus nici o probă în sensul că în situaţii identice sau similare, s-ar fi acordat o sumă de 500.000 euro. Pe de altă parte, solicitarea unei sume de 500.000 euro care ar acoperi prejudiciul efectiv echivalent al decesului fiului reclamantei, nu poate fi primită de instanţă pentru că despăgubirile nu se acordă pentru decesul fiului reclamantei, ci pentru suferinţele reclamantei produse de decesul fiului.

La fel, reclamanta este în eroare cu privire la acordarea sumei de 500.000 lei. Instanţa a acordat această sumă nu pentru ca reclamanta să-­și procure satisfacţii cu bani, pentru decesul fiului său ci pentru înlăturarea durerii sufletești suferite. Suma acordată este un preţ al durerii și nu un preţ al unor plăceri dorite de reclamantă.

În ce privește criticile din apelul Ministerului Apărării Naţionale.

Referitor la critica privind greșita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive astfel cum a fost dezvoltată, în sensul că nu s-a probat faptul că prejudiciul ar fi fost produs de prepușii apelantei pârâte situaţie în care nu ar fi întrunite dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ., s-a reţinut că aceasta nu este fondată, pentru argumentele:

Din depoziţia martorului M.V. a rezultat că fiul reclamantei a decedat în zona Televiziunii Române. Din adresa nr.1566 din 2.09.1991 a fostei a Procuraturi României a rezultat că fiul reclamantei, V.S. a fost ucis prin împușcare în ziua de 23.12.1989 la sediul TVR, unde se afla, împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului acestei instituţii.

Din sentinţa apelată, rezultă că s-a reţinut de către instanţa de fond, că în luna decembrie 1989 pentru paza și apărarea sediului Televiziunii Române era arondată o subunitate, aparţinând UM xxx6 București. Acesteia la 17.12.1989 i s-a alăturat un pluton de rezervă, aparţinând UM xxx3 București. În ziua de 22.12.1989 în jurul orei 13,00 s-a permis intrarea de grupuri de manifestanţi în curtea TVR.

În sentinţa apelată, instanţa a arătat că la sediul TVR și în împrejurimi, începând cu 22.12.1989 au fost aduse mai multe unităţi cu militari, cu scopul de a apăra sediul și zonele din împrejur.

Toate aceste subunităţi, cu militari ce reprezintă prepuși ai apelantei pârâte, au avut ca obiective apărarea sediului TVR și a zonelor din împrejurimea TVR și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR și pe acești manifestanţi.

Cum decesul fiului reclamantei s-a produs la sediu TVR, rezultă că obligaţia de apărare a subunităţilor se întindea și asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind greșita aplicare a dispoziţiilor art.l169 C.civ. cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, în sensul inversării sarcinii probaţiuni, și această critică este nefondată.

În speţă apelanta pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive. Unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invoca excepţia - deci de reclamant al excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.

În aceste condiţii, obligaţia de a proba lipsa calităţii procesuale revenea titularului excepţiei invocate, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că titularul excepţiei nu a probat lipsa calităţii procesual pasive și deci corect s-a făcut aplicarea art. 1169 C.civ. Dacă nu s-ar fi invocat excepţia, atunci reclamanta avea obligaţia de a dovedi că pârâta avea obligaţia de apărare, obligaţie pe care nu ar fi îndeplinit-o și deci, prin aceasta, dovada faptei ilicite.

Referitor la susţinerea potrivit cu care sentinţa s-a bazat pe confuzii și considerente contradictorii :

Din examinarea hotărârii se constată că, într-adevăr rezultă existența unor erori materiale (se retine că fiul reclamantei a fost împușcat la 21.12.1989 precum și afirmaţia că pârâţii ar fi invocat ca nici un prepus al său nu ar fi tras în Piaţa Universităţii în 21.12.1989 și că ar fi trebuit să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ.). Reţinerea datei de 21.12.1989 și a locaţiei din Piaţa Universităţii sunt erori materiale și nu motive contradictorii. Pentru a fi motive contradictorii ar fi trebuit să existe două afirmaţii care se exclud reciproc, ca expresie a principiului logic al contradicţiei, reţinerea locaţiei din Piaţa Universităţii și a datei de 21.12.1989 nu exclude afirmaţia potrivit cu care prepușii apelanţi pârâţi aveau obligaţia de a apăra TVR și zonele din împrejurimi.

În ce privește criticile făcute de apelantul pârât Ministerul Administraţiei și Internelor :

Critica potrivit cu care s-ar fi soluţionat greșit excepţia lipsei calităţii procesual pasive, astfel cum a fost dezvoltată, este nefondată.

Așa cum s-a arătat, cu ocazia examinării criticii privind pretinsa greșită soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Apărării Naţionale, de îndată ce pârâţii au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesual pasive, aceștia dobândesc calitatea de reclamant în excepţia invocată, situaţie în care sarcina probaţiuni revine titularului excepţiei.

Sub acest aspect critica este nefondată.

În ce privește obligaţia reclamantei de a proba identitatea persoanelor din conducerea Ministerului care aveau calitatea de prepus, din examinarea sentinţei apelate rezultă că obligaţia de a indica care sunt organele de conducere, a fost considerată de către instanţă excesivă și că ceea ce interesează în cauză este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a desfășurat activitatea la momentul săvârșirii faptei. Apoi s-a arătat că în perioada lui decembrie 1989 câteva cadre aparţinând fostului Inspectorat General al Miliţiei au acţionat în zona TVR.

Din copia înscrisurilor depuse de CNSAS de la dosarul documentar nr. A xx37, rezulta că în perioada 22/23.12.1989 au fost cantonate cu precădere la sediul și în împrejurimile TVR unităţi militare, subunităţi, forţe ale miliţiei. S-a arătat că în zona centrală a capitalei au fost aduse unităţi ori subunități aparţinând Ministerului Apărării Naţionale ori a Ministerului de Interne, fără a se cunoaște (recunoaște) între ele, fără a ști misiunea pentru care se aflau acolo.

Deasemenea este descrisă zona în care s-a acţionat de către pârâtă, având în centru sediul Televiziunii - pentru care UM xxx6 București, xxx5 București, xx96 București, xxx0 București, care erau înarmate.

Se mai arată expres că la 23.12.1989 în zona TVR, trei elicoptere militare tip IAR, aparţinând UM xxx01 Titu au executat foc pentru a nimici forţa vie aflate pe imobilele situate în jurul Televiziunii iar de la sol s-a ripostat cu armament automat.

Rezultă deci că în zona televiziunii au existat prepuși ai pârâtei care au avut obligaţia de a apăra zona. Rezultă că unităţile de miliţie au fost înarmate și că au participat la apărarea zonei, obligaţie pe care nu au îndeplinit-o corespunzător, dovada fiind decesul mai multor persoane și vătămare fizică a altora.

Prezenţa unităţilor de miliţie în zonă dovedește că în zona au existat prepuși ai apelantei - pârâte. Faptul că reclamanta nu a indicat o persoană fizică care ar fi executat tragere de foc împotriva fiului ei, este nerelevant, fiind suficient că a făcut dovada faptului că prepuși ai apelantei pârâte s-au aflat în zonă înarmaţi și că nu și-au îndeplinit obligaţia de a apăra zona și a menţine ordinelor.

Referitor la critica potrivit cu care instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a fost dezvoltată este nefondată.

Din sentinţa apelată rezultă că instanţa de fond a reţinut faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată în primul ciclu procesual, că în acest prim ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a excepţiei, situaţie în care soluţionarea excepţiei a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu a mai analizat-o.

Din examinarea lucrărilor cauzei, rezultă că la 26.04.2005 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată. Ulterior s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1085 din 27.09.2005, prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru că a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta V.I.

Prin decizia civilă nr.36 din 22.01.2007, în opinie majoritară s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare. Nu s-a dispus desfiinţarea și a încheierii de ședinţă din 26.04.2005 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Împotriva deciziei nr.36 din 22.01.2007 a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia civilă nr.964 din 14.02.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie s-a admis recursul s-a casat decizia nr.36 din 22.01.2007 s-a admis apelul împotriva sentinţei civile nr.1085 din 27.09.2005, s-a desfiinţat sentinţa și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Rezultă că încheierea de ședinţă din 26.04.2005, nu a fost desfiinţată și că în rejudecare instanţa a fost ţinută de soluţia pronunţată, încheierea fiind interlocutorie. Rezultă deci că instanţele s-au pronunţat chiar dacă este vorba de un alt ciclu procesual, anterior.

În plus, se constată că atât din cererea de apel cât și din completarea motivelor de apel nu rezultă că s-a solicitat și desfiinţarea încheierii de ședinţă din 26.04.2005, situaţie în care nu se poate examina temeinicia sau legalitatea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta și pârâţii Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Administraţiei și Internelor.

Reclamanta V.I. a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere la determinarea cuantumului daunele morale, toate criteriile legale și jurisprudenţa pentru ca suma acordată să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului cauzat prin moartea fiului său și care este reprezentat atât de suferinţa cauzată, în calitate de părinte cât și de lipsirea de ajutorul pe care acesta i l-ar fi putut oferi în această perioadă.

Este adevărat că daunele morale nu pot constitui un preţ al suferinţei dar ele trebuie să facă accesibile anumite satisfacţii compensatorii de natură să diminueze suferinţa.

Ministerul Apărării Naţionale a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-au formulat următoarele argumente.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este nefondată, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii faptei ilicite, cauzatoare a prejudiciului invocat, erau angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale și nici a faptului că aceștia au săvârșit fapta în exerciţiul funcţiei încredinţate.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C.civ.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente: a) existenţa prejudiciului; b) existenţa faptei ilicite a prepusului; c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; d) existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Nefiind indicat autorul faptei, nu se poate stabili nici vinovăţia - element decisiv în constituirea răspunderii civile delictuale.

Apelanta-reclamantă nu a probat nici celelalte condiţii de atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pe lângă condiţiile generale, menţionate mai sus, și împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., două condiţii speciale se cer a fi întrunite: a) existenţa raportului de prepușenie; b) prepușii să fi săvârșit fapta „în funcţiile ce li s-au încredinţat".

S-a invocat că în mod nelegal instanţa de apel, a inversat sarcina probei, prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1169 C.civ.

Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că obligaţia de a proba nevinovăţia apelanţilor-pârâţi le revine acestora, iar nu apelantei-reclamante, ignorându-se atât prezumţia de nevinovăţie, cât și cea a bunei-credințe.

Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel, conform căreia „unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invocă excepţia". O asemenea interpretare eronată ar conduce la imposibilitatea utilizării excepţiei, ca mijloc de apărare al pârâtului, în susţinerea nevinovăţiei sale.

O altă critică împotriva deciziei recurate se referă la exonerarea instanţei de fond, de către Curtea de Apel București, de obligaţia de a soluţiona excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.

Instanţa de apel a considerat că excepţia mai sus menţionată a fost soluţionată, cu putere de lucru judecat, întrucât, în primul ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a acestei excepţii.

Acest considerent este eronat, întrucât, prin desfiinţarea sentinţei civile nr. 1085 din 27.09.2005, cauza trebuia rejudecată în totalitate, instanţa de fond având obligaţia să analizeze toate excepţiile invocate de părţi sau, în virtutea rolului activ al acesteia, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., să invoce din oficiu orice excepţie care să conducă la aflarea adevărului.

Având în vedere data la care s-au produs evenimentele invocate de reclamantă, acţiunea formulată de aceasta în temeiul art. 998 - 999 C.civ., putea fi promovată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termen care s-a împlinit la 23.12.1992.

Mai mult, dreptul la acţiune este prescris chiar și în situaţia în care termenul general de 3 ani a fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, deoarece parchetul a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale, la data de 31.10.1995.

Instanţa de apel, în mod greșit, nu a reţinut că sentinţa civilă nr. 1746 din 19.10.2011 se întemeiază pe confuzii și considerente contradictorii.

Astfel, în considerentele hotărârii judecătorești menţionate, s-a reţinut faptul că, nefiind identificate persoanele care au tras în manifestanţii aflaţi în Piața Universităţii, în data de 21 decembrie 1989, notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele acelei perioade este suficientă să conducă la stabilirea calităţii procesuale pasive a acestora.

Atât această afirmaţie, cât și cea conform căreia „pârâţii au invocat faptul că niciun prepus al său nu a tras in Piaţa Universităţii în 21 decembrie 1989", vin în contradicţie cu împrejurarea, rezultată din altă afirmaţie a instanţei, că „fiul reclamantei a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989, în zona Televiziunii".

Ca urmare, aceste motive contradictorii nu puteau fi interpretate în sensul reţinerii vinovăţiei pârâţilor, întrucât se descriu evenimente petrecute în două locaţii diferite și la două date diferite. Astfel, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele din Piaţa Universităţii petrecute în data de 21 decembrie 1989 și decesul fiului apelantei-reclamante produs în zona Televiziunii, la data de 23 decembrie 1989.

În concluzie, prin respingerea acestor considerente, instanţa de apel a aplicat greșit dispoziţiile art. 295 C.proc.civ., stabilind o situaţie de fapt greșită.

Pârâtul Ministerul Administraţiei și Internelor a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au invocat următoarele argumente:

Acţiunea formulată de reclamanta V.I. a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât și în calitate de comitenţi a pârâţilor, din neglijenţa cărora, fiul său a fost împușcat mortal de către prepușii acestora.

În mod greșit atât instanţa de fond cât și cea de apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, motiv pentru care reiterează această excepţie.

Intimata-reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei și Internelor o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cât și pentru fapta prepusului.

Prin urmare, s-a invocat principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, faptă săvârșită de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei lor și în limitele puterii care le-au fost conferite.

Pentru a fi antrenată răspunderea Ministerului Administraţiei și Internelor în calitate de comitent, prepusul trebuie să fi fost în culpă. Or, în motivarea sentinţei, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale acestei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii ale funcţiei de conducere exercitau aceste persoane și modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de organizare și actele administrative interne ale persoanei juridice, care au produs prejudicii directe vătămătoare unui terţ. În lipsa unor dovezi temeinice sub aceste aspecte, nu se poate reţine o astfel de răspundere directă a persoanei juridice pentru fapta proprie numai pe cale de interpretare.

În ceea ce privește răspunderea civilă a Ministerului Administraţiei și Internelor instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ca o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, aceasta a fost reţinută în mod greșit de instanţa de fond, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus și implicit calitatea de comitent.

Or, partea vătămată este ţinută să dovedească existenţa raportului de prepușenie, dar și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent. Condiţia raportului de prepușenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus și comitent, adică între o persoană care a primit o funcţie ce trebuie exercitată din dispoziţia unui comitent. Fiind vorba de o poziţie de subordonare între comitent și prepus, se stabilesc raporturi în baza cărora comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii și instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul se obligă să le realizeze. Așadar, se instituie și un raport de autoritate.

Prin urmare, raportul de prepușenie este un raport complex care, pe lângă puterea de supraveghere a comitentului, se grevează și puterea de direcţie și control asupra activităţii prepusului.

Săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în limitele funcţiei încredinţate de comitent implică dovezi în sarcina intimatei-reclamante asupra unui fapt juridic, adică probe asupra săvârșirii faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus, care acţionează în interesul comitentului, în limitele funcţiei încredinţate, dar și cu respectarea limitelor raţionale și normale ale instrucţiunilor și ordinelor date de comitent.

În cauză însă, intimata-reclamantă nu a produs aceste dovezi, nefiind în măsură să indice corect acea persoană care ar fi avut calitatea de prepus, care a săvârșit fapta în limitele unei funcţii încredinţate de aceasta și cu respectarea instrucţiunilor și ordinului dat de comitent.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că fiul intimatei-reclamante, V.S., „a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii".

Instanţa de apel a ignorat faptul că „la evenimentele desfășurate în zona televiziunii a rezultat că în intervalul 22/23.12.1989 - 29.12.1989, efective ale unui număr de 14 unităţi economice, constituite în formaţiuni de gărzi patriotice, au participat la apărarea sediului și împrejurimilor TVR"... „și foarte multe persoane civile, unele fiind deja înarmate de la fostul sediu al CC al P.C.R. ori de la sediul fostei Direcţii a V-a, altele primind arme la sediul TVR".

Or, cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici cel puţin dacă această persoană era o persoană civilă sau era militar, dacă aparţinea sau nu unei structuri statale, pentru ca în acest fel să atragă o formă de responsabilizare a uneia din instituţiile pârâte.

Neindicarea acestei persoane fizice, a autorului faptei, justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acţiunea civilă a intimate-reclamante îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura justificare a calităţii procesuale pasive este aceea de a se număra printre entităţile juridice care aveau personal înarmat și care acţionau în baza unui ordin de păstrare a ordinii publice în Decembrie 1989.

Angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe simple supoziţii și interpretări, ci pe probe certe și temeinice atât asupra condiţiilor generale ale răspunderii civile patrimoniale, cât și a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Atât intimata-reclamantă cât și instanţa de fond nu au putut indica un eventual prepus al Ministerului Administraţiei și Internelor, cu atât mai mult cu cât prin rezoluţia din 31.10.1995 pronunţată de Secţia Parchetelor Militare în dosarul penal nr. xx6/P/1991, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză (in rem) conform art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. Astfel, s-a stabilit că nu pot fi identificate persoanele vinovate pentru uciderea fiului intimatei-reclamante, existând o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei (eroarea de fapt prevăzută de art. 51 C.pen.).

Având în vedere faptul că în cauză nu s-a făcut dovada (conform prevederilor art. 1169 C.civ.) că persoanele vinovate sunt prepușii săi, rezultă că instanţa de apel în mod greșit a respins excepţia ca nefondată.

În cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că „împușcarea fiului reclamantei" s-a săvârșit de către persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor M.A.I. și M.Ap.N., cu atât mai mult cu cât chiar instanţa de apel a reţinut că în compunerea forţelor de represiune au fost și gărzi patriotice.

În cauza de faţă, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităţilor prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâţii Ministerul Administraţiei și Internelor și Ministerul Apărării Naţionale, nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la împușcarea fiului reclamantei.

Corolar al regulii instituite de art. 1169 C.civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului, întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfășurat acţiunile care au dus la decesul fiului reclamantei, iar în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia.

Într-o asemenea situaţie răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât statului, acesta având conform art. 13 din Constituţia României adoptată în anul 1965 (în vigoare la acea dată) obligaţia pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată, reclamanta V.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei și Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și Guvernul României, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâţi pentru fapta proprie cât și în calitate de comitenţi, din neglijenţa cărora fiul său a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 de către prepuși ai acestora; s-a imputat totodată acestor pârâţi și proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, având drept consecinţă decesul fiului său ; stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost fiul său; stabilirea răspunderii civile a pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuţii juridice ale Statului Român, identificarea și tragerea lor la răspundere penală.

Apărările pârâţilor Ministerului Apărării Naţionale și Ministerul Administraţiei și Internelor, în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin împușcare, reprezintă probleme de fond și nu de legitimare procesuală în cauză, și numai după stabilirea deplină a situaţiei de fapt se poate statua și asupra calităţii procesuale.

Prin chemarea în judecată a pârâţilor, atât în nume propriu cât și în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârșit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împușcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi pârâţi.

În ceea ce privește însă persoanele ţinute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prin împușcarea fiului său, se constată însă că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împușcarea care a condus la decesul fiului său, a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâţilor, în subordinea celor doi pârâţi fiind atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât și militari în termen, răspunderea pârâţilor pentru cele două categorii de persoane, aflate în subordine, în calitate de comitenţi, urmând a fi analizată în mod diferit.

Militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci îndeplineau o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând instrucţia militară în interesul unităţii militare.

Militarii în termen pot fi consideraţi prepuși, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuși ai pârâţilor, care au personalitate juridică.

Răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condiţiile unei legături vădite între funcţia încredinţată și acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducţie logică că împușcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâţi (cadre active sau militari în termen) însă din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepușii celor doi pârâţi, în condiţiile în care în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmaţi.

Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârșit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenţi.

Instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei și nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt și aflarea adevărului.

Instanţa de apel a transpus în mod greșit principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit fapta nu se datorează celor două ministere.

În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite, existenţa raportului de prepușenie dintre autorul faptei și pârâţi, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind evident.

În ce privește analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi în nume propriu pentru proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut printr-o motivare sumară că cei doi pârâţi, prin subunităţile de militari au avut ca obiective apărarea sediului TVR și a zonelor din împrejmuirea TVR, și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR și a acestora.

Cum obligaţia de apărare a subunităţilor de militari se întindea și asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Răspunderea celor doi pârâţi, raportat la această stare de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Potrivit susţinerilor reclamantei și reţinerii instanţei, existenta vinei celor doi pârâţi, rezidă în aceea că în cadrul unităţilor militare, comandanţii nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului TVR, astfel că fiul reclamantei care de altfel și acesta se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului TVR, a fost împușcat.

Cu privire la acest aspect este de reţinut că instanţa nu a precizat și nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiţii ale Revoluţiei Române și nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie și în ce măsură dispoziţiile puteau prevede intervenţia și evoluţia unor factori întâmplători și imprevizibili specifice acelor evenimente din Decembrie 1989.

Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune și admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale și convenţionale de determinare a cuantumului daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art.312 C.proc.civ., s-au admis recursurile, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare.