Revocation of civil ruling for ECtHR access-to-court violation; nationalized property restitution, stamp duty exemption, and cessation of good-faith possession upon litigation

Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat încălcarea dreptului de acces la o instanță. Revizuirea hotărârii instanței naționale. Scutirea de la plata taxei de timbru pentru acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a unui imobil naționalizat. Cerere de restituire a fructelor civile. Buna-credință a deținătorului imobilului. Efecte.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire.

Index alfabetic : revizuire

- acțiune în revendicare

- taxă de timbru

- fructe civile

Vechiul Cod de procedură civilă, art. 322 pct. 9

Codul civil de la 1864, art. 480, art. 483, art. 486 - 487

Legea nr. 146/1997, art. 15 lit. r)

Notă : prin O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost abrogată Legea nr. 146/1997, iar prin noile dispoziții referitoare la scutirile legale de la plata taxei de timbru (art. 29 -30) nu se mai regăsește textul art. 15 lit. r) cu privire la acţiunile și cererile introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

1. În situația în care printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea dreptului de acces la o instanţă, ca urmare a respingerii acțiunii în revendicare pe excepția inadmisibilității, redeschiderea și rejudecarea acţiunii reprezintă remediul pentru înlăturarea consecinţelor încălcării constatate de Curtea Europeană, impunându-se să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate, cu atât mai mult cu cât nici cererea de restituire a imobilului în procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată.

2. Dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 nu disting între acţiunile în revendicarea imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele promovate pe dispoziţiile art. 480 C.civ., ci au în vedere în exclusivitate calitatea reclamanţilor de proprietari sau de moștenitori ai proprietarilor și împrejurarea ca imobilul în litigiu să fi fost preluat de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Ca atare, acţiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente sunt scutite de taxa de timbru, indiferent de motivele de drept invocate.

3. În privinţa restituirii fructelor produse de bunul revendicat până la momentul introducerii acţiunii, trebuie făcută distincţia între posesorul de bună-credinţă și cel de rea-credinţă. Buna-credinţă încetează la data la care posesorul are cunoștinţă de cauzele ce afectează valabilitatea titlului în baza căruia exercită posesia și în raport de care și-a format convingerea că este proprietarul legitim.

Astfel, dacă cel care a stăpânit imobilul, a avut convingerea că asupra acestuia a dobândit un drept de proprietate sau un drept de administrare în condiţii legale, până la data chemării în judecată, acesta a exercitat asupra bunului o posesie de bună-credinţă, titlu în baza căruia avea deci dreptul să culeagă fructele (art. 486 C.civ.) și cum posesia de bună-credinţă și-a încetat existenţa doar la data înaintării acțiunii în revendicare, și nu la data notificării în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, este nefondată cererea reclamantului de restituire a fructelor naturale, respectiv plata fructelor civile anterior acestei date.

Secția I civilă, decizia nr. 1801 din 1 aprilie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 29 mai 2002, reclamanţii D.L., H.A. și M.A. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Regia Autonomă a Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând să se constate că pârâţii nu au un titlu valabil asupra terenului în suprafaţă de 13 ha, situat în orașul Băile Olănești, judeţul Vâlcea, și pe cale de consecinţă, aceștia să fie obligaţi să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra imobilului și să le restituie fructele percepute în ultimii 3 ani,

În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanţii sunt moștenitori legali și testamentari ai autorului D.B., care în 1893, prin Ordonanţa de adjudecare nr.7 a fostului Tribunal al Districtului Rm. Vâlcea, a dobândit asupra imobilului dreptul de proprietate, ce a fost preluat de către stat, fără nici un titlu, după anul 1948, intrând în patrimoniul RAAPS care, deși a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul, a refuzat să soluţioneze notificarea.

Prin întâmpinarea depusă, pârâţii au invocat excepţia nulității acţiunii pentru netimbrare la valoare, a lipsei calităţii procesuale active și pasive, a prescripţiei achizitive, precum și a inadmisibilităţii acţiunii.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 361 din 17.06.2003, a respins excepţiile invocate și pe fond a admis acţiunea reclamanţilor în parte, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafaţă de 68.086,60 mp, aflat pe raza Orașului Olănești, așa cum a fost identificat în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Prin aceeași hotărâre au fost respinse capetele de cerere privitoare la existenţa titlului de proprietate și la restituirea fructelor.

Instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamanţilor este scutită de plata taxelor de timbru, iar aceștia și-au dovedit calitatea de moștenitori ai autorului D.G.B., care a avut în patrimoniul său un drept de proprietate asupra terenului revendicat, ce a trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără titlu, în prezent pe acesta aflându-se Palatul Olănești și construcţiile anexe, asupra cărora are un drept de administrare Regia Autonomă a Administraţiei Proprietăţii și Protocolului de Stat București, prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești.

Faţă de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii aveau posibilitatea să opteze pentru apărarea dreptului de proprietate asupra terenului în acţiunea în revendicare de drept comun și procedura de restituire a imobilelor în baza Legii nr. 10/2001, iar pentru refuzul pârâţilor de a restitui bunurile în această procedură specială, acţiunea în revendicare este admisibilă, astfel că aceștia de pe urmă sunt obligaţi să respecte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 68.086,6 mp.

Fiindcă pârâţii au exercitat asupra imobilului o posesie legitimă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1074 raportat la art. 485 și art. 521 C.civ. pentru a se dispune restituirea fructelor percepute, reţinându-se în sarcina RAAPS numai o culpă în ceea ce privește nerezolvarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, în termen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii, cât și pârâţii, iar prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Pitești s-a respins apelul reclamanţilor și au fost admise apelurile pârâţilor și, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă, reţinându-se că reclamanţii nu aveau posibilitatea să opteze între o acţiune de drept comun pentru apărarea dreptului lor de proprietate și procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ procedura specială de retrocedare era obligatorie pentru toate imobilele al căror regim juridic este reglementat de legea specială.

S-a mai reţinut că sunt nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active și pasive faţă de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, ce stabileau că prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acţiunilor în curs de judecată, respectiv în acţiunile de drept comun înregistrate înainte de intrarea în vigoare a legii.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, iar prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală s-a respins recursul reclamanţilor ca nefondat, reţinându-se că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptăţită la restituire are dreptul de opţiune între procedura judiciară în curs și procedura reglementată de legea nouă, numai dacă acţiunea din revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Reclamanţii au formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar prin Hotărârea din 27 mai 2010 pronunţată în cauza Drăghici și alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 845/2010, s-a reţinut încălcarea de către instanţa naţională a dreptului reclamanţilor la un proces echitabil prin soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, întrucât ingerinţa în „dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit", pentru că procedura administrativă de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 s-a desfășurat pe o perioadă mai mare de 8 ani și nici până în prezent aceasta nu a fost soluţionată.

Astfel, în baza Hotărârii CEDO, reclamanţii au solicitat în temeiul art. 322 pct. 9 C.pr.civ. revizuirea deciziei civile nr. 177/A din 5 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Pitești,

Cererea de revizuire a fost admisă prin decizia civilă nr. 61 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Pitești, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie și s-a anulat decizia civilă nr. 177/2003 a aceleiași instanţe, fixându-se termen pentru judecarea apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 361 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea.

Curtea de Apel Pitești a reţinut că, faţă de hotărârea CEDO de care s-au prevalat reclamanţii în susţinerea cererii de revizuire, sunt întrunite cerinţele art. 322 pct. 9 C.pr.civ.

Textul de lege enunţat reglementează pentru admisibilitatea revizuirii condiţia existenţei unei hotărâri a Curţii Europene prin care să se constate încălcarea drepturilor și libertăţilor fundamentale printr-o hotărâre pronunţată de instanţa naţională, condiţia existenţei efectelor acestei hotărâri și la data soluţionării revizuirii ca singura cale de înlăturare a lor.

Curtea Europeană a reţinut că prin hotărârea evocată le-a fost încălcat reclamanţilor dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană, atunci când le-a fost respinsă acţiunea acestora ca inadmisibilă.

Soluţia respingerii cererii în revendicare ca inadmisibilă își produce efectele și în prezent, întrucât reclamanţilor nu le-a fost soluţionată cererea de restituire a imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001, trecând o perioadă de peste 8 ani de la formularea notificării în acest sens și nici nu există garanţii că vor primi despăgubiri în viitorul apropiat, așa după cum a apreciat și Curtea Europeană în motivarea soluţiei sale.

O altă acţiune în revendicare formulată de către reclamanţi cu privire la același imobil și întemeiată pe aceeași cauză nu ar mai fi posibilă ca urmare a efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 177/A din 05.11.2003, pronunţată de către această instanţă.

Lipsa unei soluţii cu privire la cererea reclamanţilor de a li se restitui imobilelor în procedura Legii nr.10/2001 și imposibilitatea creată prin hotărârea mai sus evocată de a apăra dreptul de proprietate cu privire la aceste bunuri pe o altă cale, sunt de natură să le prejudicieze grav dreptul de acces la justiţie, astfel că singura cale prin care se pot înlătura aceste consecinţe este aceea a revizuirii,

Astfel, în rejudecarea apelurilor după admiterea revizuirii în temeiul art. 322 pct. 9 C.pr.civ., prin decizia civilă nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Pitești, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse apelurile declarate de reclamanţi și de pârâţii R.A.A.P.P.S. București și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinându-se următoarele considerente :

Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea fructelor percepute pentru imobilul revendicat anterior sesizării instanţei de judecată pe o perioadă de 3 ani, potrivit precizărilor din dosarul de fond al cauzei.

Potrivit art. 483 C.civ., fructele naturale se cuvin proprietarului bunului în baza principiului accesiunii și, ca o excepţie de la această regulă, posesorului de bună-credinţă, atunci când stăpânește imobilul în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, buna-credinţă a acestuia încetând să mai existe la data la care are cunoștinţă de cauzele ce afectează valabilitatea titlului în baza căruia exercită posesia și în raport de care și-a format convingerea că este proprietarul legitim, în raport de dispoziţiile art. 486 din același cod.

Pârâţii Statul Român, respectiv RAAPPS au stăpânit imobilul în cauză cu convingerea că asupra acestuia au dobândit un drept de proprietate, respectiv un drept de administrare în condiţii legale, astfel că până la data chemării în judecată din 29 mai 2002 au exercitat asupra terenului o posesie de bună-credinţă, titlu în baza căruia are dreptul să culeagă fructele, potrivit art. 486 C.civ.

Posesia de bună-credinţă a pârâţilor a încetat să mai existe de la data cererii de chemare în judecată, împrejurare faţă de care reclamanţii nu puteau solicita restituirea fructelor naturale, respectiv plata fructelor civile anterior acestei date, așa cum și-au precizat cererea de chemare în judecată cu privire la pretenţiile formulate și accesorii acţiunii în revendicare, argument faţă de care, în mod corect, instanţa de fond a respins acest capăt de cerere, urmând să fie continuat în apel prin respingerea motivelor de netemeinicie și nelegalitate, în baza art. 296 C.pr.civ., invocat de către reclamanţi, numai sub acest aspect.

Pârâţii-apelanţi Statul Român și RAAPPS au criticat sentinţa pentru motivele de nelegalitate privind soluţia greșită a instanţei de a respinge excepţiile de anulare a cererii de chemare în judecată ca nelegal timbrată, precum și a excepţiei inadmisibilităţii acestei cereri pentru regimul juridic al imobilului reglementat de Legea nr. 10/2001, ce impunea respectarea procedurii speciale de retrocedare.

Cu privire la aceste excepţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente :

Legiuitorul a reglementat prin dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 146/1997, acţiunile patrimoniale scutite de plata taxei de timbru, enumerând în mod expres printre acestea cererile introduse de proprietarii ori de succesorii lor în drepturi pentru restituirea imobilelor preluate de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidentale formulate în cursul judecăţii.

Acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţi are ca obiect un imobil intrat în patrimoniul statului după data de 6 martie 1945, îndeplinind sub acest aspect condiţiile unei cereri scutite de plata taxelor de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, argument în raport de care în mod corect a fost respinsă excepţia anularii cererii ca nelegal timbrată.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, pe calea dreptului comun, a fost soluţionată în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin confirmarea deciziei pronunţate de către această curte în apel, în sensul că prin decizia civilă nr. 6589 din 24 noiembrie 2004 a respins recursul reclamanţilor ca nefondat și a reţinut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat, aceștia nu mai pot opta între procedura specială a retrocedării terenului în baza actului normativ evocat și procedura judiciară de drept comun a revendicării imobiliare, deoarece cererea de chemare în judecată a fost formulată după intrarea în vigoare a legii de retrocedare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 27 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 845/2010, a reţinut că prin această soluţie, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit.

Argumentul instanţelor naţionale, în sensul existenţei unei proceduri speciale de retrocedare, pentru respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, a fost de natură să încalce dreptul acestora de acces la o instanţă, fiindcă au trecut mai mult de 8 ani de la declanșarea procedurii administrative de retrocedare și titularii dreptului nu au primit nicio despăgubire și nici nu există vreo garanţie că vor obţine în viitorul apropriat vreo reparare a prejudiciului.

Pentru aceste considerente, Curtea Europeană a reţinut că acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţi este admisibilă, astfel că, datorită caracterului său obligatoriu, trebuie să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate, analizându-se sub acest aspect un alt motiv de apel invocat de către RAAPPS.

Reclamanţii au invocat calitatea lor de moștenitori ai autorului D.B., care a avut în patrimoniul său un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de 50 ha teren, aflată pe raza orașului Băile Olănești. Această suprafaţă de teren a făcut obiectul unui act de expropriere în anul 1945, împotriva căruia titularul a formulat o contestaţie.

Prin Hotărârea nr. 35 adoptată de către Comisia de Plasă pentru Reformă Agrară s-a recunoscut că suprafaţa de 50 ha era exceptată de la expropriere, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și art.3-5 din Regulamentul pentru aplicarea acestui act normativ.

Potrivit aprecierilor făcute prin această hotărâre cu privire la legalitatea măsurii preluării terenului de către stat din patrimoniul titularului D.B., se reţine că asupra imobilului autorul și-a păstrat dreptul de proprietate ca urmare a caracterului său perpetuu și după operaţiunea juridică a trecerii în patrimoniul altei persoane, astfel că acest imobil a putut fi transmis pe calea succesiunii testamentare soţiei supravieţuitoare E.B., care a fost instituită legatar universal conform încheierii fostului Notariat de Stat al Regiunii Pitești din 03 decembrie 1953. La rândul său, E.B. a întocmit un testament ce a cuprins un legat universal pentru M.D. la data de 14 iunie 1953, după al cărui deces succesiunea deschisă a fost acceptată de către soţul supravieţuitor D.I. și descendenta H.M. La deschiderea succesiunii autoarei H.M., moștenirea a fost acceptată de către reclamanţii H.A. și H.L., iar autorul D.I. a instituit-o legatară universală pe reclamanta M.A., potrivit certificatului de moștenitor din data de 09.11.2001.

Toate aceste transmisiuni succesorale ce au avut ca obiect și dreptul de proprietate asupra terenului în cauză au justificat calitatea de moștenitori a reclamanţilor și legitimitatea procesuală activă a acestora, care prin titlul de proprietate al succesiunii legale și testamentare și-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, răsturnând prezumţia acestui drept ce a operat din faptul posesiei în favoarea pârâţilor.

Pârâţii au invocat asupra terenului un drept de proprietate, respectiv un drept de administrare, stăpânind, în fapt, imobilul în baza drepturilor pe care le-au invocat, astfel că acţiunea proprietarilor neposesori a fost îndreptată împotriva acestora, care prin acte materiale și juridice au nesocotit dreptul reclamanţilor, justificând și calitatea procesuală pasivă.

După 1989, respectiv prin Decretul-Lege nr.30/1990, terenul a intrat în proprietatea statului, aflându-se pe acesta Complexul Palatul Olănești, care a fost dat în administrarea RAAPPS prin Sucursala de Reprezentare și Protocol Olănești.

Prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a fost identificată o suprafaţă de 68.086,6 mp ca făcând parte din terenul revendicat de către reclamanţi și care excede suprafeţei de teren pe care este amplasat Palatul Olănești.

Cu privire la această suprafaţă de teren, pârâţii s-au apărat în sensul că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, însă apărarea a fost infirmată de probele administrate în cauză, respectiv de anexa la Decretul nr. 50/1950, care privește alte bunuri naţionalizate și nu terenul în cauză, precum și de actele emise în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară.

Preluarea abuzivă a terenului de către stat din patrimoniul autorului reclamanţilor justifică cererea acestora de recunoaștere și de protejare a dreptului de proprietate, potrivit art. 480 C.civ., ce reglementează acest drept de a deţine, folosi și dispune de bun în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege, garantat de art. 44 din Constituţia României, lipsirea de acesta neputându-se face decât pentru cauză de utilitate publică și în condiţiile prevăzute de lege, precum și de principiile generale ale dreptului internaţional, potrivit art. 1 din Protocolul nr, 1 la Convenţia europeană.

Exproprierea suprafeţei de teren de la autorul reclamanţilor, cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară, a fost considerată ca fiind nelegală și, pe cale de consecinţă, trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv. Ca urmare a caracterului perpetuu al proprietăţii, dreptul nu s-a stins niciodată din patrimoniul autorului care, pe calea succesiunii, 1-a transmis moștenitorilor săi, ce și-au legitimat prin acest titlu dreptul de proprietate și au răsturnat prezumţia unui astfel de drept ce rezulta din faptul posesiei în favoarea pârâţilor.

Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a obligat pârâţii să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 68.086,60 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Atât împotriva deciziei civile nr. 61 din 23 mai 2011, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de reclamanţi, cât și împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Pitești au declarat recurs RAAPPS București și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, solicitându-se respingerea atât a cererii de revizuire, cât și a acţiunii principale.

Criticile aduse de RAAPPS deciziei civile nr. 61 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Pitești au vizat aspecte de nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, s-a susţinut inadmisibilitatea cererii de revizuire, nefiind îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 9 C.pr.civ., potrivit căruia consecinţele produse de hotărârea atacată prin cererea de revizuire să nu poată fi remediate.

Or, a susţinut recurentă, în realitate consecinţele produse de hotărârea atacată au fost deja remediate în condiţiile în care Curtea Europeană le-a acordat reclamanţilor suma de 9.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit, fiind astfel stinse în totalitate atât pretenţiile reclamanţilor faţa de Statul Român, cât și faţă de RAAPPS, cât și orice cale de atac împotriva deciziei a cărei revizuire s-a solicitat.

Din această perspectivă, s-a susţinut că nu este îndeplinită condiţia esenţială prevăzută de art. 322 pct. 9 C.pr.civ., privind existenţa consecinţelor grave, cu atât mai mult cu cât reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În aceeași idee, s-a mai susţinut că prin hotărâre, Curtea Europeană a dispus în principal că acţiunea în revendicare este admisibilă, sens în care, a arătat recurenta, că prin sentinţa civilă nr. 361 din 17 iunie 2000 Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea, fiind obligaţi pârâţii să respecte reclamanţilor dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafaţă de 68.086,6 mp, situat în Băile Olănești, și s-au respins cererile privind inexistenţa titlului statului asupra terenului și restituirea fructelor civile.

Recurenta a mai învederat faptul că situaţia soluţionării notificării la Legea nr. 10/2001, cu posibilitatea restituirii imobilului, raportat la admiterea revizuirii, ar putea determina situaţia de existenţă a două titluri de restituire în natură a imobilului.

În ce privește recursul declarat de aceeași pârâtă, RAAPPS București, împotriva deciziei nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curţii de apel Pitești, criticile de nelegalitate au vizat următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.:

O primă critică a vizat greșita apreciere a instanţei de apel în ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în condiţiile în care cererea privind acordarea fructelor civile are caracter de acţiune principală și nu accesorie și, pe cale de consecinţă, se impunea timbrarea acţiunii la valoarea pretenţiilor formulate.

O a doua critică a vizat faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente, în mod greșit, că excepţia de netimbrare ar viza toată cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care excepţia netimbrării a fost ridicată doar în privinţa pretenţiilor bănești, iar excepţia inadmisibilităţii nu mai putea forma obiect al analizei faţă de hotărârea CEDO în cauza Drăghici din 27 mai 2010.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat două excepţii (abordate doar superficial de instanţa de fond) și anume excepţia lipsei calităţii procesuale active și a lipsei calităţii procesuale pasive, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond le-a abordat superficial, în condiţiile în care aceste excepţii nu au fost puse în discuţia părţilor.

Aceeași recurentă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat deloc soluţia, fiind reluate considerentele instanţei de fond,

O altă critică a vizat faptul că reclamanţii nu au făcut dovada titlului lor de proprietate asupra terenului revendicat, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare vizează suprafaţa de 13 ha, în timp ce prin notificarea adresată RAAPPS s-a solicitat retrocedarea unei suprafeţe de teren de 60 de ha.

În aceeași idee, s-a mai învederat că din raportul de expertiză administrat în cauză, rezultă că identificarea terenului nu este realizată.

În ce privește cererea privind despăgubirile pentru imposibilitatea folosirii imobilului, s-a învederat faptul că Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosinţă a imobilelor preluate.

Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au avut niciun drept asupra imobilului din litigiu, aceștia nu pot pretinde că patrimoniul lor a suferit un prejudiciu prin încasarea de către RA APPS a chiriei în baza unor raporturi juridice contractuale,

În aceeași idee, s-a mai arătat că în cauză neexistând faptă ilicită, nu poate fi declanșată nici răspunderea civilă delictuală, întrucât în situaţia exercitării unui drept recunoscut de lege, respectiv dreptul de administrare, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, nefiind incident nici principiul îmbogăţirii Iară justă cauză.

Recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea a vizat atât decizia nr. 61 din 23 mai 2011, cât și decizia nr. 75 din 30 iunie 2013 a Curţii de Apel Pitești.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 61 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Pitești a vizat următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.:

S-a susţinut că nu sunt întrunite cerinţele art. 322 pct. 9 C.pr.civ., întrucât consecinţele deciziei nr. 177 din 5 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Pitești nu mai produceau efecte la data analizării cererii de revizuire și puteau fi remediate pe calea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx1/3/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului București, suspendat în prezent în baza art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a susţinut, în această idee, că instanţa de revizuire nu a respectat decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, prin care s-a respins recursul împotriva hotărârii revizuite, întrucât instanţa de recurs nu a avut în vedere modul de soluţionare a notificării și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Ca atare, reţinerile instanţei de revizuire contravin Legii nr. 10/2001, întrucât acţiunea în revendicare nu a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind încălcată autoritatea de lucru judecat faţă de considerentele deciziei civile nr. 6589/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

S-a mai învederat că recurenţii care au recurs și la procedura Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost finalizată, pot beneficia de procedura opţională prevăzută de art. 51 din Legea nr. 10/2001 și că în raport de data introducerii acţiunii, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil este inadmisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sens în care se face trimitere la decizia nr. 412 din 14 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a vizat următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma acelorași dispoziţii legale, art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. :

Timbrajul acţiunii în revendicare a fost cenzurat prin decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 de Curtea de Apel Pitești, fiind menţinută obligaţia achitării taxei de timbru în sumă de 54.645.000 lei (ROL) în vederea soluţionării acţiunii în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx4/2002.

O altă critică a vizat neanalizarea excepţiei puterii de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 a Curţii de Apel Pitești.

Recurentul a mai susţinut că instanţa nu a analizat nici excepţia inadmisibilităţii invocată de Statul Român prin cererea de apel formulată în baza art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și nu s-a făcut o aplicare a principiului „specialia generalibus derogant".

De asemenea, s-a învederat că nu a fost analizată nici respectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv modul de soluţionare a notificării nr. 49/2001, împrejurare de fapt deplin stabilită de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004.

Cu privire la considerentele hotărârii, s-a susţinut că decizia civilă nr. 75 din 30 iunie 2011 cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește momentul intrării în patrimoniul Statului a terenului de 13 ha, situat în orașul Băile Olănești.

În aceeași idee, s-a susţine că nu a fost luată în seamă nici adresa din 11 noiembrie 2010 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, nedând eficienţă nici deciziei Comisiei Centrale nr. 5744 din 30 iunie 2009, care confirmă că reclamanţii au fost beneficiarii Legii nr. 247/2005.

S-a mai învederat și faptul că instanţa nu a analizat nici incidenţa art. 1890 C.civ., în condiţiile în care din anul 1945 terenul din litigiu a fost folosit cu bună-credinţă de Statul Român prin reprezentantul său legal.

O altă critică adusă deciziei nr. 75 din 30 iunie 2001 a vizat faptul că incidenţa prevederilor art. 697-699 C.civ. a fost examinată sumar.

Cu privire la dovedirea calităţii de moștenitor și a acceptării succesiunii în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzute de art. 700 C.civ., s-a arătat că nu sunt dovedite în cauză prin niciun înscris în acest sens.

S-a mai arătat că reclamanţii nu au făcut nici dovada preluării imobilelor de către stat în mod abuziv, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

Același recurent a mai susţinut că, deși la dosar există certificatul de moștenitor din 9 noiembrie 2011 din care rezultă că reclamanţii H.A. și D.L. sunt străini de succesiune prin neacceptare, instanţa nu a reţinut aceste aspecte și face trimitere în justificarea calităţii de moștenitori ai reclamanţilor prin transmisiuni succesorale.

Reclamanţii M.A., H.A. și D.L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 75 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Pitești, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., sub următoarele aspecte ce au vizat constatarea lipsei titlului statului și respectiv a acordării fructelor civile solicitate pentru ultimii trei ani anteriori cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a învederat că hotărârea cuprinde o motivare contradictorie și că prin Decretul nr. 30/1990 nu s-a putut transmite în proprietatea statului decât ceea ce Partidul Comunist avea în proprietate.

Or, în patrimoniul acestuia din urmă nu s-a putut naște dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate fără niciun titlu, abuziv, așa cum însăși instanţa recunoaște când face trimitere la inexistenţa titlului de proprietate asupra imobilului din litigiu sub regimul comunist.

În ce privește data de la care trebuie calculat termenul de 3 ani, autorii cererii de chemare în judecată au susţinut că motivarea instanţei de apel este eronată sub următoarele aspecte:

Decretul nr. 30/1990 nu poate fi considerat un titlu care să justifice dobândirea calităţii de persoană de bună-credinţă, câtă vreme anterior acestui act normativ nu a existat niciun titlu pe care să se întemeieze preluarea iniţială a imobilului în litigiu, din patrimoniul autorului reclamanţilor,

Cum pârâţii nu sunt nici măcar proprietari de rea-credinţă în lipsa oricărui titlu, s-a susţinut că este admisibilă cererea de acordare a fructelor civile și este în măsură să contribuie la repararea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive, fără titlu și fără nicio despăgubire a imobilului din litigiu, din proprietatea autorului reclamanţilor.

S-a mai arătat că momentul de la care trebuie calculat termenul de trei ani anteriori introducerii acţiunii este data introducerii cererii de revizuire, dacă nu chiar data primului termen al judecării apelului după revizuire.

Or, au susţinut reclamanţii, interpretarea dată de instanţa de apel prin raportare la anul 2002, le vatămă drepturile în condiţiile în care au fost lipsiţi de posibilitatea de a supune pretenţiile lor unei instanţe de judecată timp de șapte ani și că de fapt raţionamentul instanţei în ce privește calculul termenului de trei ani reprezintă o sancţiune aplicată reclamanţilor, fiind lipsită de efecte și hotărârea pronunţată în cauza Drăghici de CEDO.

Ca atare, s-a arătat că termenul de trei ani trebuie calculat din martie 2011, data introducerii cererii de revizuire, deci pentru perioada martie 2008 - martie 2011, iar cuantumul despăgubirilor fiind cel indicat de raportul de expertiză, la valoarea de 0,5 dolari/mp.

S-a mai arătat că buna-credinţă a pârâtului a încetat la data formulării notificării, respectiv 2 iulie 2001, motiv pentru care s-a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să oblige pârâţii la plata fructelor civile în intervalul 2 iulie 2001 - 29 mai 2002, data cererii de chemare în judecată, potrivit expertizei.

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În ce privește criticile pârâţilor RAAPPS București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, în recursul declarat împotriva deciziei nr. 61A din 23.05.2011, sunt de reţinut următoarele aspecte:

Potrivit art. 322 pct. 9 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă CEDO a constatat o încălcare a drepturilor omului sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Consacrarea acestui motiv de revizuire este justificată de necesitatea creării posibilităţii de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor și libertăţilor omului, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C.pr.civ, poate fi invocat numai în cazul în care Curtea Europeană a pronunţat o hotărâre prin care a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești interne.

Astfel, potrivit textului legal sus evocat, revizuirea poate fi exercitată în cazul condamnării României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea anumitor drepturi sau libertăţi fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: continuă să se producă urmările grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor și, respectiv, aceste urmări să nu poată fi remediate în altă modalitate decât prin revizuirea hotărârii,

Analizând aceste condiţii în raport de situaţia din cauză, este de reţinut că prin Hotărârea Curţii Europene (pronunţată în legătură cu prezentul litigiu) în cauza Draghici și alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 845/2010, Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea dreptului de acces la o instanţă.

În fapt, CEDO a reţinut că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, pe motiv că reclamanţii nu aveau posibilitatea să opteze între o acţiune de drept comun pentru apărarea dreptului lor de proprietate și procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ procedura specială de retrocedare era obligatorie.

Ca atare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanţele interne, care au apreciat că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, "deși nici o decizie administrativă nu fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative, reţinându-se că modul în care instanţele, după mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanţilor acţiunea, fără a analiza comportamentul administraţiei și respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficienţa accesului la o instanţă, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în revendicare."

Astfel, CEDO a constatat că, în speţă, "ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit, faptul că instanţele au invocat existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuţie, aceștia nu au primit încă nici o despăgubire și nu au nici o garanţie că o vor obţine în viitorul apropiat. Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie."

Concluzia încălcării art. 6 din Convenţie relevă o problemă pe scară largă, rezultată din deficienţele legislaţiei privind restituirea imobilelor naţionalizate ce au fost vândute de stat unor terţi. Prin urmare, CEDO a apreciat că statul trebuie să pună la punct în cel mai scurt timp procedura implementată prin legile de reparaţie (în prezent Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii și justiţiei, precum și unele măsuri adiacente), astfel încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, și Katz împotriva României, nr. 29.739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Viașu §§ 82-83 și Faimblat, §§ 53-54, hotărâri menţionate mai sus).

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, raportat la faptul că terenul naţionalizat abuziv nu le-a fost încă restituit reclamanţilor și ţinând cont de constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie, CEDO a apreciat că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu se impune analiza faptului dacă, în speţă, a avut loc încălcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-1; Zanghl împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr, 194-C, p. 47, § 23; Biserica catolică din Chania împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-VIIÎ, p. 2.862, § 50; Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003; și Albina împotriva României, nr. 57.808/00, §42, 28 aprilie 2005).

Pentru aceste considerente, fiind reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că prin soluţia de respingere, pe excepţia de inadmisibilitate, a acţiunii în revendicare formulată de către reclamanţi s-a încălcat acestora dreptul de acces la instanţă, raportat la caracterul obligatoriu al hotărârii CEDO, trebuie să fie analizat pe fond dreptul de proprietate în procedura de drept comun, verificându-se în acest sens calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate.

În situaţia în care Curtea Europeană a constatat că respingerea, ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată, care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a imobilelor în litigiu, aducând atingere însăși substanţei dreptului de acces la o instanţă, consecinţele încălcării dreptului garantat de Convenţie nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care s-a respins acţiunea în revendicare.

Cum acţiunea în revendicare a fost respinsa ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 177 din 5 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Pitești, această hotărâre constituie obiect al revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, în condiţiile acestui text, contrar susţinerilor recurentei RAAPPS, nu daunele morale acordate prin hotărârea CEDO pentru prejudiciul moral încercat de aceștia, ci redeschiderea și rejudecarea acţiunii în revendicare reprezintă remediul pentru înlăturarea consecinţelor încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva celor expuse și rezultate din hotărârea CEDO este de reţinut că, într-adevăr, soluţia respingerii cererii în revendicare ca inadmisibilă își producea efectele în continuare, cu atât mai mult cu cât reclamanţilor nu le-a fost soluţionată cererea de restituire a imobilului litigios în procedura Legii nr. 10/2001, trecând o perioadă de peste 8 ani de la formularea notificării în acest sens și nici nu există garanţii că vor primi despăgubiri în viitorul apropiat, așa după cum a apreciat de altfel și Curtea Europeană în motivarea soluţiei sale.

Or, lipsa unei soluţii cu privire la cererea reclamanţilor de a li se restitui imobilul în procedura Legii nr. 10/2001, precum și faţă de imposibilitatea creată prin hotărârea mai sus evocată de a se apăra dreptul de proprietate cu privire la acest bun pe o altă cale, sunt argumente de natură sa le prejudicieze reclamanţilor grav dreptul de acces la justiţie, motiv pentru care într-adevăr singura cale prin care se pot înlătura aceste consecinţe este doar calea revizuirii hotărârii în condiţiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ., condiţii îndeplinite astfel în cauză raportat la cele expuse.

Susţinerile recurenţilor că instanţa de revizuire a ignorat decizia ICCJ nr. 6589 din 25 noiembrie 2004, prin care s-a menţinut decizia revizuită și ca implicit s-a încălcat puterea de lucru judecat sunt nefondate, raportat la dispoziţiile art. 322 C.pr.civ. și respectiv la pct. 9 al acestui text legal.

Aspectul privitor la faptul dacă condiţia evocării fondului la care face menţiune textul de lege se referă doar la hotărârile instanţei de recurs sau și la celelalte hotărâri pronunţate în fond sau în apel a fost tranșată fără echivoc de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 17 mai 2011.

Instanţa de control constituţional a reţinut astfel că dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană.

Cum potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, interpretarea pct. 9 al art. 322 C.pr.civ. nu se poate realiza decât prin prisma deciziei Curţii Constituţionale, în sensul că revizuirea întemeiată pe respectivul text de lege poate fi cerută și atunci când hotărârea atacată pe această cale nu evocă fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fiind deci admisibilă cererea sub aspectul hotărârii care poate forma obiectul revizuirii.

În ceea ce privește celelalte două condiţii impuse de dispoziţiile pct. 9 al art. 322 C.pr.civ., este de reţinut că prin hotărârea pronunţată la 27 mai 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cauza Drăghici și alţii împotriva României că a avut loc o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.

Această constatare a instanţei europene este de natură a proba faptul că revizuenţii au suportat o încălcare gravă a dreptului de acces la justiţie, încălcare ale cărei consecinţe continuă să se producă, din moment ce procedura judiciară în care s-a produs nu a fost încă anulată sau redeschisă.

De altfel, în cuprinsul hotărârii sus evocate, Curtea Constituţională a mai statuat că încălcarea dreptului de acces la justiţie nu are un caracter temporar, iar consecinţele gravei încălcări a dreptului de acces la justiţie nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care s-a respins acţiunea în revendicare.

Prin decizia Curţii Constituţionale se reţine că în mai multe cauze pronunţate împotriva României (cauza Iosif și alţii împotriva României, cauza Lungoci împotriva României, cauza Rusen împotriva României etc.), Curtea Europeană a statuat că atunci când se constată că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie.

Or, din perspectiva celor expuse, redeschiderea și rejudecarea acţiunii în revendicare reprezintă singurul remediu în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, având în vedere ca obiectul încălcării constatate de Curtea Europeană a fost un drept procesual, care nu mai poate fi remediat prin iniţierea unei alte proceduri de către reclamanţi, ceea ce ar reprezenta o sarcină suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate.

Din această perspectivă a încălcării dreptului (procesual) de acces la o instanţă, aspect reţinut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Drăghici contra României din 27 mai 2010, este de reţinut că invocarea deciziei civile nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a ÎCCJ, cât și a puterii de lucru judecat, nu poate fi avută în vedere, cât timp în raport de această hotărâre Curtea Europeană a reţinut încălcarea dreptului de acces la o instanţă.

Cum, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.pr.civ., criticile recurenţilor referitoare la inadmisibilitatea cererii de revizuire sunt nefondate, motiv pentru care nu se mai impun a fi analizate alte aspecte învederate de recurenţi în ce privește admiterea cererii de revizuire.

Nefondate sunt și criticile acelorași recurenţi în ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ. cu referire la decizia nr. 61 din 23.05.2011, în condiţiile în care sunt arătate atât motivele de fapt, cât și de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate, fiind analizate cerinţele art. 322 pct. 9 C.pr.civ. prin prisma statuărilor din Hotărârea CEDO în cauza Drăghici împotriva României, considerentele fiind astfel clare, concise, concrete, raportat la obiectul dedus judecăţii.

Așa fiind, recursurile declarate de pârâţii RAAPPS București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr. 61A din 23.05.2011a Curţii de Apel Pitești au fost respinse, ca nefondate.

În ce privește recursul declarat de aceiași pârâţi împotriva deciziei civile nr. 75 A din 30 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Pitești, Secţia civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, ce vizează aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., sunt de reţinut următoarele aspecte:

Cu privire la critica ce vizează greșita apreciere a incidenţei dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 (în condiţiile în care cererea privind acordarea fructelor civile are caracter de acţiune principală și nu accesorie și, pe cale de consecinţa, se impunea timbrarea acţiunii la valoarea pretenţiilor formulate), sunt de reţinut următoarele aspecte :

Potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de plata taxei de timbru acţiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

Așadar, textul sus evocat nu distinge între acţiunile în revendicarea imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele promovate pe dispoziţiile art. 480 C.civ., ci are în vedere în exclusivitate calitatea reclamanţilor de proprietari sau de moștenitori ai proprietarilor și împrejurarea ca imobilul în litigiu să fi fost preluat de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Ca atare, acţiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente sunt scutite de taxa de timbru, indiferent de motivele de drept invocate.

De altfel, este de reţinut că dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 au format obiectul excepţiei de neconstituţionalitate respinsă prin Decizia nr. 22 din 8 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 13 septembrie 2000 și respectiv prin Decizia nr. 203 din 26 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 octombrie 2001.

Astfel, cu privire la dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, prin care sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente, Curtea Constituţionala a reţinut că aceste dispoziţii legale nu pot fi considerate contrare prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care statuează că „România este stat de drept", iar „dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme", care „sunt garantate", deoarece tocmai rolul preeminent al legii în guvernarea ţării este de esenţa statului de drept.

Totodată, s-a reţinut că scutirea de plata taxei judiciare de timbru a foștilor proprietari sau a succesorilor acestora pentru acţiunile având ca obiect restituirea imobilelor preluate de stat, în perioada menţionată în textul de lege criticat, nu numai că nu reprezintă o „nedreptate", ci, dimpotrivă, constituie o măsură prin care se facilitează accesul la justiţie al acestei categorii de proprietari (nedreptăţiţi prin cunoscutele încălcări ale dreptului de proprietate săvârșite de stat în perioada amintită), măsură care are ca finalitate tocmai garantarea „dreptăţii" ca „valoare supremă în stat".

S-a mai constatat că legiuitorul, care este competent să stabilească impozite și taxe, are și latitudinea să prevadă scutiri în cazurile în care consideră că acestea sunt necesare și justificate.

Or, faţă de cele de mai sus, este de reţinut că acţiunea formulată de către reclamanţi are ca obiect un imobil intrat în patrimoniul statului după data de 6 martie 1945, îndeplinind sub acest aspect condiţiile unei cereri scutite de plata taxelor de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, argument în raport de care în mod corect a fost respinsă excepţia anulării acţiunii ca nelegal timbrată.

De altfel, se impune a se reţine că faţă de încălcarea dreptului de acces la o instanţă, constatată prin hotărârea CEDO sus evocată, ce a determinat revizuirea hotărârii cu reluarea judecăţii pe fondul cererii de chemare în judecată, susţinerile și criticile legate de timbraj cu referire la decizia civilă nr. 672 din 21 mai 2003 a Curţii de Apei Pitești nu pot fi primite.

Critica legată de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în raport de data introducerii ei, nu mai poate constitui obiect de analiză câtă vreme acest aspect a fost tranșat cu putere obligatorie pentru instanţe prin Hotărârea CEDO din 27 mai 2010 și a constituit motiv pentru revizuirea deciziei nr. 177/2003 a Curţii de Apel Pitești.

Criticile referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate, inclusiv a preluării abuzive, și cele privind nedovedirea calităţii de moștenitor pun în discuţie aspecte de fapt ale litigiului și de reapreciere a probelor, împrejurări care nu mai pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în condiţiile în care punctul 11 al art. 304 C.pr.civ., singurul care permitea în recurs cenzurarea greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.

Din această perspectivă, este de reţinut că aceste critici nu se încadrează în nici una din ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ., motiv pentru ele nu pot fi analizate.

Cu privire la criticile legate de faptul că nu s-a ţinut seama de existenţa litigiului ce vizează notificarea făcută de reclamanţi în condiţiile Legii nr. 10/2001, obiect al dosarului civil nr. xxx1/3/2010 al Tribunalului București, este de reţinut că acel litigiu nu a înlăturat consecinţele încălcării constatate de Curtea Europeană, în condiţiile în care nu a fost soluţionat până la data formulării cererii de revizuire și nici până în prezent, fiind suspendat până la soluţionarea prezentului litigiu, astfel că încălcarea gravă a dreptului de acces la justiţie a continuat să se producă.

Or, în condiţiile în care nu a fost soluţionat litigiul pe Legea nr. 10/2001, redeschiderea și rejudecarea acţiunii în revendicare reprezintă singurul remediu în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, având în vedere că obiectul încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost un drept procesual, care nu mai poate fi remediat prin iniţierea unei alte proceduri de către reclamanţi, ceea ce ar reprezenta în fapt o sarcină suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate.

Nefondate sunt, de altfel, și criticile legate de neluarea în seamă a adresei din 11 noiembrie 2010 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 și implicit nici a deciziei Comisiei Centrale nr. 5744 din 30 iunie 2009, care confirmă că reclamanţii au fost beneficiarii Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care titlul de despăgubiri vizează alte imobile și nu imobilul din litigiu,

Criticile aduse de aceiași recurenţi deciziei civile nr. 75 A din 30 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Pitești, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ., sunt, de asemenea, nefondate în condiţiile în care sunt arătate argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanţei atât în raport de obiectul dedus judecăţii, cât și în raport de Hotărârea CEDO din 27 mai 2010 și de criticile din motivele de apel, inclusiv cu privire la calitatea procesuală activă și pasivă în cauză, considerentele fiind clare, necontradictorii și fără elemente străine, contrar susţinerilor recurenţilor.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct.7 și 9 C.pr.civ., recursurile declarate de pârâţii RAAPPS București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr, 75 A din 30 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Pitești, sunt nefondate, motiv pentru care au fost respinse ca atare.

În ce privește recursul declarat de reclamanţi, ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., sunt de reţinut următoarele aspecte:

Așa cum rezultă din precizările din dosarul de instanţei de fond, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea fructelor percepute pentru imobilul revendicat anterior sesizării instanţei de judecată pe o perioadă de 3 ani.

Or, faţă de acest petit este de reţinut că rejudecarea pe fond a cauzei, după admiterea revizuirii, impunea și implica judecarea acţiunii în respectarea principiului disponibilităţii, în limitele investirii instanţei.

Cum petitul acţiunii viza obligarea pârâţilor la restituirea fructelor percepute pentru imobilul revendicat anterior sesizării instanţei de judecată pe o perioadă de 3 ani, criticile reclamanţilor legate de momentul de la care trebuia calculată perioada de 3 ani pentru restituirea fructelor nu pot fi primite.

Faţă de petitul acţiunii, este de reţinut că instanţa de apel a examinat cauza atât prin prisma dispoziţiilor art. 483 C.civ., cât și ale art. 486 C.civ.

Astfel, în privinţa restituirii fructelor produse de bunul revendicat până la momentul introducerii acţiunii, trebuie făcută distincţia între posesorul de bună-credinţă și cel de rea-credinţă.

Posesorul de bună-credinţă devine proprietarul fructelor și, ca atare, nu are obligaţia de a le restitui, pe când posesorului de rea-credinţă îi revine obligaţia de restituire a fructelor. Ca atare, posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât atunci când posedă cu bună-credinţă, în caz contrar el este dator de a înapoia fructele și productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Din dispoziţiile art. 486-487 C.civ. mai rezultă că „posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute" și că „el încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute".

Este real că potrivit dispoziţiilor art. 483 C.civ., fructele naturale se cuvin proprietarului bunului, în baza principiului accesiunii, însă ca o excepţie de la această regulă este situaţia posesorului de bună-credinţă, care stăpânește imobilul în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.

Buna-credinţă a acestuia încetează însă la data la care are cunoștinţă de cauzele ce afectează valabilitatea titlului în baza căruia exercită posesia și în raport de care și-a format convingerea că este proprietarul legitim.

În raport de dispoziţiile legale sus evocate, este de reţinut că într-adevăr pârâţii Statul Român, respectiv RAAPPS au stăpânit imobilul în cauză cu convingerea că asupra acestuia au dobândit un drept de proprietate, respectiv un drept de administrare în condiţii legale, astfel că până la data chemării în judecată din 29 mai 2002, au exercitat asupra terenului o posesie de bună-credinţă, titlu în baza căruia aveau deci dreptul să culeagă fructele (art. 486 C.civ.).

Cum posesia de bună-credinţă a pârâţilor și-a încetat existenţa doar la data înaintării cererii de chemare în judecată, și nu la data notificării în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, este nefondată cererea reclamanţilor de restituire a fructelor naturale, respectiv plata fructelor civile anterior acestei date.

Din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate și a celor expuse, criticile reclamanţilor legate de incidenţa art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în ce privește soluţionarea petitului privind acordarea fructelor pe o perioada de trei ani anterior înaintării acţiunii în revendicare, sunt nefondate.

Nefondate sunt și criticile legate de motivarea hotărârii și de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ., întrucât instanţa arată în mod explicit prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză atât argumentele de fapt, cât și de drept ce au format convingerea la adoptarea soluţiei, considerentele fiind astfel clare, concise și necontradictorii.

Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., a fost respins și recursul reclamanţilor, ca nefondat.