Ownership upheld: rival title under Law No. 15/1990 preferred, prescription defense rejected, appeal quashed.

Acțiune în revendicare. Opunerea uzucapiunii. Invocarea drept just titlu a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : drept de proprietate

- acțiune în revendicare

- uzucapiune

C.civ., art. 480

Legea nr. 15/1990, art. 20

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Pentru ca efectele uzucapiunii de scurtă durată să se producă este necesară nu doar dovedirea posesiei, ci și a justului titlu, care, potrivit doctrinei și jurisprudenţei, este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Ca atare, acțiunea în revendicare nu poate fi paralizată prin opunerea uzucapiunii de scurtă durată în situația în care partea pârâtă a invocat drept just titlu un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât legea și uzucapiunea reprezintă modalităţi distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta.

Secția I civilă, decizia nr. 825 din 20 februarie 2013

Prin sentinţa nr. 165 din 1 februarie 2007, Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. O.I.I.E. S.R.L. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, nr. 200B, 200C și 200D și construcţiile existente și a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva S.C. TC C. S.A.

Tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit imobilele de la chemata în garanţie T.C. C. S.A., care le deţinea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, iar pârâta a invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Comerţului.

Comparând cele două titluri de proprietate, tribunalul a acordat preferinţă titlului reclamantei, constatând că titlul antecesoarei sale este mai bine caracterizat.

Prin decizia nr. 548/2008, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a probat modalitatea preluării imobilului cu titlu de administrare.

A mai reţinut că, prin decizia nr. 4197/2007, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - a menţinut dispoziţiile sentinţei nr. 878/2006 a Curţii de Apel București, Secţia civilă de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea pârâtei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul S.C. TC C. S.A., ceea ce implică validitatea titlului acestei părţi și a transmisiunii bunului către reclamantă.

Prin decizia nr. 6747/2009, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Curţi de apel.

Instanţa de recurs a reţinut că probele administrate privind proprietatea imobilului revendicat sunt contradictorii, atât în ceea ce privește modalitatea de transmitere a bunului în patrimoniul antecesoarei reclamantei și al pârâtei, cât și în ceea ce privește identificarea imobilului.

S-a reţinut astfel că, figurând pe ordinea de zi a ședinţei Primăriei municipiului București și fiind menţionată în adresa considerată a nu fi aptă să transmită în mod legal bunul litigios, instanţele ar fi trebuit să solicite depunerea procesului verbal al ședinţei primăriei și eventual, în măsura în care s-a procedat în această ședinţă, hotărârea adoptată de această autoritate cu privire la problemele aflate în dezbatere la acea ședinţă, pentru a verifica concordanta acestora cu adresa comunicată pârâtei și existenţa actului pretins de lege (Decretul nr. 409/1955). De asemenea, în scopul verificării validităţii titlurilor exhibate de părţi, se impunea a fi solicitate atât actele ce au stat la baza înscrierii dreptului reclamantei în cartea funciară privind imobilul pretins, cât și a celor ale chematei în garanţie și ale pârâtei al cărei drept este înscris în cartea funciară nr. 13177 a localităţii București, cu nr. cadastral 4174, altul decât cel înscris în evidenţele de publicitate întocmite pe numele reclamantei și al antecesoarei sale.

S-a impus, de asemenea, a se verifica modalitatea în care imobilelor în litigiu le-au fost atribuite noi adrese poștale (200 B, 200 C, 200 D) scop în care va fi solicitată documentaţia ce a stat la baza acordării acestora, anexă la cererea formulată de S.C. TC C. SA, astfel cum rezultă din adresele din 14 septembrie 2001, respectiv din 13 februarie 2003, emise de Primăria municipiului București - Direcţia Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii, Cadastru - Serviciul Nomenclatura Internă.

Înalta Curte a mai menţionat că se va completa expertiza tehnică efectuată în cauză prin raportarea constatărilor experţilor inclusiv la schiţele întocmite de antecesoarea reclamantei și pârâtei la constituirea documentaţiei pentru obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru bunul litigios, astfel cum a solicitat de altfel și consilierul expert propus de reclamantă, ca și efectuarea de verificări ce vor privi de asemenea și evidenţele cadastrale întocmite pentru același imobil, sens în care la efectuarea lucrării tehnice se va aprecia asupra oportunităţii participării a unui reprezentant al Oficiului de cadastru al localităţii.

De asemenea, în analiza validităţii titlurilor opuse de părţi urma as se avea în vedere că atât titlul exhibat de chemata în garanţie (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0035 din 2 martie 1995), cât și cel opus de pârâta SC B. SA (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 0051 din 31 martie 1994), au fost supuse verificării jurisdicţionale, ambele fiind menţinute ca urmare a reţinerii legalităţii emiterii acestora.

După rejudecare, prin decizia nr. 129A din 22 martie 2012, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A.

Instanţa de rejudecare în apel a reţinut că, potrivit raportului de expertiză întocmit, imobilele cumpărate de reclamantă prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, sunt incluse atât în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994, cât și în certificatul de atestare a dreptului proprietate din 2 martie 1995.

În legătură cu atribuirea noilor numere poștale experţii au arătat că au fost respectate prevederile Regulamentului privind atribuirea sau schimbarea denumirii și atribuirea numerelor poștale de imobile în Municipiul București (aprobat prin HCGMB nr. 245/2000) și că identificarea imobilelor în cauză (cărora li s-au atribuit noile numere) având teren în suprafaţă de 788,7 mp s-a făcut în baza anexei nr. 2 la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 02.03.1995.

Instanţa de apel a mai constatat că teza probatorie a apelantei, conform căreia terenul revendicat de către reclamantă nu ar fi inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, este contrazisă inclusiv prin conduita procesuală anterioară a acesteia.

Astfel, S.C. B. S.A. a formulat acţiune în contencios administrativ pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0335/1995 emis, în favoarea intimatei chemate în garanţie S.C. TC C. S.A., tocmai pe motiv că există suprapunere între imobilele ce formează obiectul respectivului certificat și imobilele aflate în deţinerea sa. Acţiunea menţionată a fost respinsă și a format obiectul dosarului nr. 34xx/2/2005 al Curţii de Apel București, Secţia de contencios administrativ, dosar ce a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 4197/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia contencios administrativ.

Concluziile expertizelor întocmite se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, și anume cu schiţele întocmite de antecesoarea reclamantei și pârâtei la constituirea documentaţiei pentru obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991, respectiv cu documentaţiile cadastrale întocmite de părţi la momentul deschiderii cărţilor funciare.

Prima expertiză efectuată în apel nu a fost reţinută deoarece experţii nu au făcut măsurători, iar concluziile acestora sunt bazate pe o apreciere care nu ţine de competenţele experţilor și anume: „rezultă cu claritate că după efectuarea predării către S.C. CR C. SA, intimata S.C. TC C. S.A. nu a mai deţinut active în incinta din str. C.R. 196". Această expertiză omite faptul că în cauză se revendică anumite suprafeţe de teren și construcţiile aferente, care au fost identificate și pentru care s-au întocmit documentaţii topografice și cadastrale, atât la momentul emiterii certificatelor de atestare cât și la momentul efectuării formelor de publicitate imobiliară. Or, această expertiză nu arată unde este situat terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.55xx din 26 noiembrie 2002.

Instanţa de apel a mai constatat că la obiectivul Direcţia nr. 2 lucrări de bază erau menţionate la adresa din str. U. nr. 196-198, tocmai construcţiile transferate de la M.C.E.C.E.I (instituţia tutelară de stat pentru autoarea iniţială a pârâtei) la Trustul Antrepriză Generală C. și prin Ordinele nr. 1/1984 și nr. 1/1986, precum și două terenuri, unul în suprafaţă de 57400 mp (teren vamă) și unul în suprafaţă de 32000 mp (teren staţie montare).

De asemenea, potrivit adresei din 25.09.2003 emisă de PMB - Direcţia Patrimoniu, Evidenţa proprietăţii, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, strada U., din cauza restructurării zonei, începe în str. C.S. și se termină în str. C.R. ; Str. U. și str. C.R. sunt artere distincte, iar evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986, indicau pe strada U. ultimul nr. poștal ca fiind 140, iar în prezent indică numărul 148.

Cele arătate au determinat instanţa de apel să reţină concluziile experţilor G.C., V.C. și C.M., respectiv ale primei instanţe, conform cărora terenul în discuţie, situat în str. C.R. nr. 196, este unul și același cu cel identificat în unele acte ca aflându-se în str. U. nr. 196-198.

Faptul că subsolul imobilului în suprafaţă de 506 mp (parte din clădirea depozit CI, formată din parte și subsol, în suprafaţă totală de 7.261,072 mp), nu însemnă că terenul pe care se află construcţia parter are alte coordonate topografice. Oricum, prin hotărârea primei instanţe pârâta a fost obligată, printre altele, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în str. C.R. nr. 200 D, compus din teren în suprafaţă de 506 m.p. și construcţia existentă pe acesta, iar experţii au precizat că folosirea spaţiului de la subsol de către reclamantă este posibilă doar dacă se face o cale de acces din propriul depozit (scară interioară) și evident cu refacerea documentaţiei cadastrale. Din succesiunea de acte juridice, raportându-se la situaţia de fapt constatată, comisia de experţi a reţinut că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și la data de 02.03.1995, când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, autoarea iniţială a intimatei (Trustul Antrepriză Generală C., reorganizat în Regia Autonomă C.P.C.), respectiv S.C. TC C. S.A. aveau în patrimoniu terenul în suprafaţă de 789 mp.

Cât privește lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului ce constituie titlul reclamantei iar, o astfel de solicitare, nu poate fi formulată direct în apel, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza 1 C.proc.civ.

Or, în lipsa declarării sau constatării pe cale judecătorească a nulităţii contractului de vânzare cumpărare autentificat la notariat, acesta este perfect valabil și produce efectele juridice în vedere căruia a fost încheiat.

În ceea ce privește susţinerile pârâtei privind dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de scurtă durată, fondată pe justul titlu reprezentat de adresa din 06.02.1990, instanţa de apel a constatat că invocata adresă „retransferă" dreptul de administrare și nu dreptul de proprietate, astfel că nu are caracterul unui just titlu, definit prin articolul 1897 din vechiul Cod civil ca fiind orice titlu translativ de proprietate, precum vânzarea sau schimbul.

Cât privește posesia, dacă se ţinea seama de aspectul esenţial al speţei, și anume că ambele părţi au titlu cu privire la imobil, instanţa de apel a concluzionat că este dificil de demonstrat că posesiei uneia sau altei dintre părţi i-ar lipsi tocmai elementul animus.

Pornind de la cele statuate de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin decizia de casare, și anume că titlurile opuse de părţi (certificatele de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994 și din 2 martie 1995), au fost supuse verificării jurisdicţionale și că ambele au fost menţinute ca urmare a constatării legalităţii emiterii acestora, și ţinând seama de faptul că respectivele certificate nu au caracter constitutiv sau translativ de drepturi, instanţa de apel a procedat la analizarea incidenţei și efectelor dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 asupra drepturilor părţilor.

Astfel, a reţinut că, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce tăceau obiectul dreptului de administrare al fostelor unităţi economice de stat.

În speţă, este esenţial să se stabilească în patrimoniul căruia dintre autorii părţilor se afla dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 (07.09.1990). Aceasta deoarece articolul 20 alin. (2) din lege stabilea că „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

Sub aspectul celor arătate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a reţinut ca fiind dovedită prin actele dosarului următoarea situaţie de fapt:

Pârâta este succesoarea fostei ICRA, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1040/1990, în care se arată că aceasta a preluat activul și pasivul fostei întreprinderi Comerciale Republicane ICRA, compus din mijloace fixe (inclusiv construcţii) și mijloace circulante, conform datelor bilanţului contabil și a balanţelor de verificare întocmite la acea dată. întreprinderea de stat menţionată a fost constituită și înregistrată de Ministerul Finanţelor sub nr. 4501/1955 și a avut în structura organizatorică, printre altele, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în probaţiune, spaţiul din str. C.R. nr. 196 din incinta vămii antrepozite pentru care a solicitat și a obţinut aprobarea de a efectua construcţii și reparaţii construcţii, organizare șantier.

Cu cererea de modificare din 8 iunie 1970, întreprinderea menţionată a solicitat forului tutelar aprobarea modificării structurii sale organizatorice, ca urmare a reorganizării întreprinderii prin Ordinul M.C.I. nr. 195 din 4 iunie 1970, în anexa căruia, la poziţia nr. 4 figurează depozitul R. cu sediul în str. C.R. nr. 196.

În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 26 din 23 ianuarie 1986 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea folosirii eficiente a spaţiilor de depozitare, au fost disponibilizate și trecute la dispoziţia Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului București și spaţiul din str. C.R. nr. 196 - 200.

Cu adresa înregistrată în evidenţele pârâtei din 5 martie 1987, este încunoștinţat Consiliul popular al sectorului că spaţiul din str. C.R. nr. 196 a fost predat la data de 18 august 1986 către TAGC Antrepriza Casa Republicii în vederea pregătirii materialelor destinate construirii Centrului Civic (Casa Republicii).

Prin cererea din 30 ianuarie 1990, antecesoarea pârâtei (ICRPA) a solicitat Primăriei municipiului București să fie restituite spaţiile situate în str. C.R. nr. 196, pe care le-au predat Trustului de Construcţii C. în vederea depozitării materialelor de construcţie necesare edificării Casei Republicii.

Cererea menţionată a figurat pe ordinea de zi a ședinţei din 1 februarie 1990 a Primăriei municipiului București și în baza celor hotărâte, astfel cum rezultă din adresa din 6 februarie 1990 emisă de această autoritate prin Secţia administraţia locală de stat, control și secretariat s-a dispus în sensul retransmiterii acestor spaţii către antecesoarea sa, operaţiune ce s-a și efectuat, fiind materializată în procesul-verbal din 3 aprilie 1990.

Dând curs îndrumărilor din decizia de casare, instanţa de apel a dispus, printre altele, emiterea unei adrese către Primăria municipiului București pentru a se depune la dosar procesul verbal și eventual hotărârea, adoptate în ședinţa din data de 01.02.1990, cu privire la cererea autoarei pârâtei de a-i fi retransferate spaţiile din str. C.R. nr. 196.

Prin adresa nr. 638/2010, Primăria Municipiului București a comunicat instanţei singurele documente aflate în arhiva instituţiei, referitoare la ședinţa din 01.02.1990, a Consiliului administraţiei locale al PMB și anume: (I) nota de lucrări pentru ședinţa din 01.02.1990 a Consiliului administraţiei locale al PMB; (II) adresa din 06.02.1990, emisă de Secţia administraţie locală de stat, control și secretariat, către ICRA București; (III) adresa din 30.01.1990, emisă de ICRA.

Instanţa de apel a constatat că la poziţia nr. 22 din nota de lucrări pentru ședinţa din 01.02.1990 figurează solicitarea ICRA de retransferare a spaţiilor din str. C.R. nr. 196. Includerea respectivului punct pe ordinea de zi a avut la bază cererea ICRA din 30.01.1990.

A mai constatat că prin adresa din 06.02.1990, Primăria municipiului București - Secţia administraţie locală de stat, control și secretariat face cunoscut ICRA București că în ședinţa din 01.02.1990 Consiliul administraţiei locale al PMB a aprobat retransferarea spaţiilor din st. C.R. nr. 196, urmând ca ICRA să perfecteze formele de transfer cu unitatea deţinătoare.

Faţă de toate aceste elemente, instanţa de apel a reţinut, la fel ca prima instanţă, că din punct de vedere juridic dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate se afla, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în patrimoniul autorului reclamantei.

Prin urmare, certificatul din 2 martie 1995 este singurul care atestă un drept de proprietate conform cu realitatea existentă la data nașterii acestuia.

În consecinţă, tribunalul a procedat corect atunci când a acordat eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil, în contra vechimii titlului, și a regulii "pari cama, melior est causa possidentis" (deoarece s-au comparat titluri care provin de la autori diferiţi), și atunci când și-a întemeiat soluţia pe principiul de drept consacrat în adagiul "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet ”(nimeni nu poate transmite mai mult drepturi decât are).

Susţinerile pârâtei conform cărora titlurile părţilor ar proveni de la același autor, și anume Statul, nu au fost primite deoarece autorii părţilor au fost persoane juridice distincte.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S. C. B. S.A.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., recurenta a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală.

Astfel, sub un prim aspect, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active și excepţia prescripţiei achizitive în baza unor considerente ce nu au fost puse în discuţia părţilor.

În acest fel au fost încălcate principiile contradictorialităţii și al dreptului la apărare.

Instanţa de apel, a susţinut recurenta, a interpretat greșit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura și înţelesul vădit și neîndoielnic al acestora, în condiţiile în care toate probele demonstrează dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză.

Adresa din februarie 1990 a fost apreciată în mod eronat de instanţă, care a omis să constate că aceasta reprezintă un dublu acord de voinţă, respectiv acordul Consiliului administraţiei locale de a-i retransfera spaţiile în discuţie și acceptarea instituţiei tutelare, ceea ce înseamnă, alături de celelalte probe, că la data transformării fostei ICRA în societate comercială, bunurile erau în patrimoniul recurentei, cu titlu de drept de administrare.

Și certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost greșit interpretate, pentru că ele nu reprezintă titluri de proprietate, ci doar atestă o situaţie juridică existentă deja la momentul emiterii.

Recurenta a mai susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În primul rând, instanţa de apel, a respins apărările privind prescripţia achizitivă cu motivarea că pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, dar când a comparat titlurile de proprietate a concluzionat că aceasta nu a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar.

Instanţa de apel a arătat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au caracter constitutiv sau translativ de drepturi dar când a comparat titlurile de proprietate a ajuns la o concluzie contrară, pentru că a afirmat că are eficienţă titlul care provine de la autorul al cărui titlu este preferabil.

Cât privește motivele de recurs pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta a arătat că dreptul său de proprietate rezultă din lege, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un instrumentum probationem și este emis în anul 1994 de autoritatea competentă, cu respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în timp ce titlul antecesoarei reclamantei este emis în anul 1995 și nu are aceste caractere.

Concluziile rapoartelor de expertiză au relevat faptul că amplasamentele imobilelor revendicate de S.C. O.I.I.E. S.R.L. se suprapun în totalitate peste imobilul aparţinând S.C. B. S.A. și au statuat că suprafeţele de teren și construcţiile ce fac obiectul cauzei sunt în proprietatea sa.

Faţă de aceste considerente, S.C. TC C. S.A., antecesoarea reclamantei, nu a avut niciodată în proprietate imobilele pe care le-a înstrăinat, situaţie în care sunt aplicabile prevederile în materia vânzării lucrului altuia.

Pentru că titlurile provin de la același autor, iar reclamanta și-a transcris mai întâi dreptul de proprietate, S.C. B. S.A. trebuie considerată proprietara imobilelor în litigiu, motiv pentru care reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Recurenta a mai arătat că instanţa a greșit atunci când a constatat că str. U. nr. 196 - 198 menţionată în inventarul patrimoniului Regiei Autonome C. este una și aceeași cu str. C.R. nr. 196 - 198, din moment ce s-a demonstrat că str. U. nu s-a confundat niciodată cu str. C.R. și că nu a depus minime diligente pentru a verifica acest aspect.

Cât privește contractul de vânzare cumpărare din 26 noiembrie 2002, încheiat între S.C. TC C. S.A. și S.C. O.I.I.E. S.A., acesta este lovit de nulitate absolută și pentru nerespectarea condiţiilor impuse în mod imperativ de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind monumentele istorice, cu respectarea dreptului de preemţiune a Statului Român.

Cu privire la excepţia prescripţiei achizitive, recurenta a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994 dovedește că a avut în proprietate și posesie imobilul în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, motiv pentru care sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de 10 - 20 de ani. În acest sens, recurenta deţine un just titlu, a posedat imobilul cu bună credinţă și continuu, cu începere din luna februarie 1990.

Potrivit prevederilor Decretului nr. 409/1955, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între un sfat popular și o unitate tutelată de o instituţie centrală de stat se făcea prin decizia Comitetului executiv al Sfatului Popular Regional sau al Capitalei care deţinea bunurile cu acceptarea instituţiei tutelare a unităţii la care bunurile erau transmise.

Adresa Primăriei municipiului București din februarie 1990 îndeplinește toate condiţiile impuse de Decretul nr. 409/1955, reprezentând tocmai acceptul instituţiei tutelare, motiv pentru care titlul pârâtei este preferabil.

A mai susţinut recurenta, nu este aplicabilă situaţia în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiţi, ci situaţia în care titlurile provin de la același autor, Statul Român.

Cu toate că, iniţial, instanţa de apel a constatat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au putere constitutivă sau translativă a dreptului de proprietate, a efectuat totuși compararea lor, deși trebuia doar să constate că sunt simple instrumentum probationem, dreptul de proprietate fiind obţinut prin lege, ceea ce trebuia să conducă automat la concluzia că Statul este antecesorul ambelor părţi.

Cât privește posesia, pârâta, ca succesoare în drepturi și obligaţii a fostei întreprinderi ICRA, a deţinut în folosinţă și administrare depozitul R. încă din anul 1961, posesia fiind întreruptă doar în perioada 1987 - 1990, ca urmare a dispoziţiilor Decretului nr. 26/1986, prin care s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea administraţiei locale.

Înscrisurile existente la dosar dovedesc dreptul de administrare al fostei ICRA înainte de anul 1990, respectiv, Ordinul Ministerului Comerţului Interior nr. 195 din 4 iunie 1970, adresa Ministerului Finanţelor din 12 iunie 1970.

Fiind aplicabilă ipoteza în care titlurile de proprietate provin de la același autor, preferabil este titlu de proprietate al părţii care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, făcându-și, astfel, dreptul opozabil erga omnes. Or, în cauză, pârâta a îndeplinit formalităţile de înscriere a titlului său cu 1 an și trei luni înaintea S.C. TC C. S.A.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a încălcat și dispoziţiile art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, pentru că deţinea un „bun", în sensul acestei norme. Titlul său a fost consolidat de instanţele interne care au constatat că au fost respectate toate cerinţele legale pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active și excepţia prescripţiei achizitive în baza unor considerente ce nu au fost puse în discuţia părţilor, încălcându-se astfel, principiile contradictorialităţii și al dreptului la apărare.

Verificând lucrările dosarului, s-a constatat că la termenul din 1 martie 2012, termen la care au avut loc dezbaterile asupra apelului declarat de pârâta - recurentă, aceasta a susţinut oral cele două excepţii la care se face referire prin cererea de declarare a recursului, iar intimata - reclamantă a răspuns tuturor argumentelor care susţineau excepţiile procesuale invocate, punctul de vedre al părţilor fiind amplu prezentat în încheierea de dezbateri.

Este adevărat că principiul contradictorialităţii, așa cum susţine recurenta, trebuie să guverneze atât comportamentul părţilor, cât și al judecătorului, dar principiul contradictorialităţii în ceea ce-1 privește pe judecător trebuie să fie și una din formele de manifestare a rolului activ al acestuia, ceea ce presupune asigurarea echilibrului procesual al părţilor.

Prin punerea în discuţie a celor două excepţii și prin invitarea părţilor să pună concluzii pe toate chestiunile de drept ce interesau cele două aspecte, instanţa de apel a respectat principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare, dar și rolul activ al judecătorului. De altfel, se constată că ceea ce recurenta critică nu este faptul că cele două excepţii nu ar fi fost puse în discuţie, ci faptul că ele au fost respinse „în baza unor considerente ce nu au fost puse în discuţia părţilor".

Or, acest aspect nu poate fi primit, atât timp cât instanţa de apel și-a motivat soluţia pronunţată cu privire la cele două excepţii prin argumente care au reprezentat răspunsuri punctuale la problemele puse în discuţie de apelantă oral și prin cererea de declarare a apelului.

În plus, recurenta a susţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă fără nici o analiză, practic ca inadmisibilă, iar argumentele care au stat la baza acestei pronunţări nu au fost puse în discuţie.

Instanţa de apel, însă, a constatat că apelanta - pârâtă a susţinut excepţia în discuţie prin raportare la contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, care ar fi lovit de nulitate, dar nu a formulat o cerere prin care să solicite constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.

În lipsa declarării sau constatării pe cale judecătorească a nulităţii, contractul de vânzare este perfect valabil și produce efectele juridice în vederea căruia a fost încheiat.

Este evident, așadar, că excepţia a fost respinsă ca nefondată și nu ca inadmisibilă, iar instanţa de apel nu a surprins partea prin vreun element de noutate, ci a răspuns argumentelor prezentate de autoarea excepţiei.

Recurenta a mai susţinut faptul că și în ceea ce privește excepţia prescripţiei achizitive instanţa de apel a dat o interpretare noţiunii de just titlu pe care nu a pus-o în discuţia părţilor.

Nici această susţinere nu poate fi primită, pentru că principiul contradictorialităţii și respectării dreptului la apărare, în ceea ce-1 privește pe judecător, nu presupune cunoașterea de către parte a tuturor argumentelor de fapt și de drept ce vor fi folosite în motivarea hotărârii. Luarea în considerare a argumentelor părţilor nu exclude propriile argumente, mai ales atunci când este vorba despre chestiuni tranșate de jurisprudenţă și doctrină, cum ar fi noţiunea de „just titlu".

Tot sub aspect procesual, recurenta - pârâtă a mai susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, instanţa de apel a respins apărările privind prescripţia achizitivă cu motivarea că pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, dar, atunci când a comparat titlurile de proprietate, a constatat că titlul pârâtei nu provine de la adevăratul proprietar.

Critica nu este fondată, pentru că, analizând două instituţii specifice, prescripţia achizitivă și compararea titlurilor, instanţa de apel a trebuit să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile ce caracterizează cele două instituţii, respectiv justul titlu pentru prescripţia achizitivă și titlul de proprietate pentru revendicarea prin compararea de titluri.

În cazul prescripţiei achizitive, instanţa de apel s-a raportat la justul titlu invocat de chiar pârâtă și anume adresa din 6 februarie 1990, emisă de Primăria municipiului București.

De asemenea, a avut în vedere susţinerea pârâtei că a dobândit proprietatea asupra imobilului solicitat prin efectul Legii nr. 15/1990 și a constatat că legea nu poate fi o modalitate de obţinere a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În schimb, la compararea titlurilor, instanţa de apel a constatat că ambele părţi au indicat legea drept modalitate de dobândire a proprietăţii și a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege la momentul transformării dreptului de administrare directă în drept de proprietate.

Referirile la certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au fost făcute pentru că instanţa le-a considerat titlu de proprietate, ci pentru a evidenţia care dintre ele atestă un drept de proprietate conform cu realitatea existentă la data nașterii acestuia. Această constatare a instanţei demonstrează că certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost considerate instrumentum probationem, iar nu că ar avea efect constitutiv sau translativ de drepturi.

De aceea nu au fost primite susţinerile recurentei - pârâte că motivarea hotărârii este contradictorie sau că instanţa de apel ar fi interpretat greșit natura juridică a acestor certificate.

Cât despre faptul că instanţa de apel ar fi interpretat greșit adresa din februarie 1990, emisă de Primăria municipiului București, se constată că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. au în vedere situaţia în care, prin hotărârea pronunţată, instanţa a nesocotit acordul de voinţă al părţilor exprimat într-un act juridic sau a denaturat înţelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin adresa din 6 februarie 1990, invocată de recurenta pârâtă, Primăria municipiului București a comunicat I.C.R.A. București că în ședinţa din 1 februarie 1990, Consiliul administraţiei locale al Primăriei municipiului București a aprobat retransferarea spaţiilor din str. C.R. nr. 196.

S-a constatat, așadar, că acest înscris nu reprezintă un act juridic, în sensul teoriei generale a dreptului civil, pentru că nu este o consfinţire a vreunui acord de voinţă al părţilor care și-au asumat drepturi și obligaţii prin actul juridic încheiat.

Înscrisul invocat reprezintă un simplu mijloc de probă, pentru că nu este altceva decât o comunicare, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Cât privește fondul raportului juridic dedus judecăţii, s-a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele în litigiu, invocând drept titlu de proprietate contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, vânzător fiind S.C. TC C. S.A.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C. B. S.A. a arătat că este proprietara imobilelor revendicate, dobândite în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Atât în doctrină cât și în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Cum este evident că ambele părţi au indicat temeiuri juridice diferite ale modului de dobândire a proprietăţii - contract de vânzare - cumpărare pentru reclamantă și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru pârâtă - și autori direcţi diferiţi, în mod corect instanţa de apel a comparat titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, dând câștig de cauză celui al cărui autor avea un drept preferabil.

Astfel, reclamanta, așa cum s-a arătat, a dobândit dreptul de proprietate de la S.C. TC C S.A., posesoarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 10 nr. 0335 din 2 martie 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului.

S.C. TC C. S.A. este succesoarea în drepturi a Regiei Autonome C.P.C., înfiinţată prin H.G. nr. 1218 din 21 noiembrie 1990 ca urmare a reorganizării Trustului Antrepriză Generală C. și I.P.C.

Pârâta, în schimb, este titularul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0051 din 31 martie 1994.

Autorul pârâtei este ICRA, care și-a încetat activitatea prin H.G. nr. 1040 din 26 septembrie 1990, predând activul său societăţii noi înfiinţate.

Atât pârâta, cât și autorul reclamantei au susţinut că au dobândit dreptul de proprietate în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, invocând în acest sens cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate.

La data de 8 august 1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 89 Legea nr. 15/1990, care în cuprinsul art. 16 dispunea că unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege, iar în cuprinsul art. 20 alin. (2) se prevedea că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile acestei legi și având în vedere că ulterior intrării ei în vigoare autorii celor două părţi au fost reorganizaţi sub formă de societăţi pe acţiuni, urmează a se analiza în patrimoniul căreia din cele două societăţi se aflau bunurile în litigiu la momentul reorganizării.

S-a constatat astfel, că dacă la început autorul pârâtei avea în administrare bunurile ce fac obiectul litigiului, la data de 23 ianuarie 1986, prin Decretul nr. 26 emis de Consiliul de Stat, acestea au fost disponibilizate și trecute la dispoziţia Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului București, fiind predate la data de 18 august 1986 către Trustul de Antrepriză Generală C. - Antrepriza Casa Republicii, în vederea pregătirii materialelor destinate construirii Centrului Civic.

Pârâta a susţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, bunurile se aflau în administrarea sa, așa cum rezultă din adresa din februarie 1990 a Primăriei municipiului București.

Însă, așa cum s-a arătat, această adresă reprezintă comunicarea pe care Primăria municipiului București a transmis-o către I.C.R.A. București și prin care atestă că în ședinţa din 1 februarie 1990, Consiliul administraţiei locale al Primăriei municipiului București a aprobat retransferarea spaţiilor din str. C.R. nr. 196.

Instanţa de recurs, prin decizia de casare, cu privire la această adresă, a dat indicaţii instanţei de rejudecare să depună procesul verbal al ședinţei primăriei și hotărârii, dacă aceasta a fost adoptată, pentru a se verifica concordanţa acestora cu adresa comunicată pârâtei și cu dispoziţiile Decretului nr. 409/1955.

Conformându-se indicaţiilor date prin decizia de casare, instanţa de apel a făcut verificările necesare și a constatat că singurele documente aflate în arhiva Primăriei municipiului București referitoare la ședinţa din 1 februarie 1990 sunt nota de lucrări a ședinţei, adresa din 6 februarie 1990 către ICRA și adresa din 30 ianuarie 1990, prin care ICRA a cerut retransferarea bunurilor.

Prin urmare, în cauză nu s-a probat faptul că, într-adevăr, instituţia competentă a aprobat retransferarea bunurilor în administrarea ICRA și nici faptul că un eventual transfer ar fi avut loc cu respectarea prevederilor Decretului nr. 409/1955, respectiv cu acceptul instituţiei tutelare a unităţii la care se transmit bunurile, respectiv cu acceptul Ministerului Comerţului Interior.

În consecinţă, în condiţiile în care nu s-a dovedit că bunurile în litigiu au reintrat în mod legal în administrarea autorului pârâtei, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și la data constituirii celor două societăţi comerciale, autori ai reclamantei și pârâtei, în mod legal bunurile figurau ca aflându-se în administrarea autoarei reclamantei.

Cum autorii ambelor părţi au indicat legea ca mod de dobândire a proprietăţii, se constată că în mod corect instanţa de apel a dat preferinţă dreptului de proprietate al reclamantei, singurul obţinut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Recurenta pârâtă a pretins că rapoartele de expertiză efectuate în cauză au probat și ele dreptul de proprietate exercitat asupra imobilelor solicitate, dar acest punct de vedere nu poate fi primit, pentru că simpla constatare a posesiei nu atestă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul posesorului.

De asemenea, nu este relevant pentru cauză nici cine a avut posesia bunului de-a lungul timpului, anterior anului 1987, pentru că, faţă de modul de dobândire al proprietăţii, verificările trebuiau făcut prin raportare la îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, respectiv de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Cât privește identitatea dintre imobilele situate în str. U. nr. 196 - 198 și cele situate în str. C.R. nr. 196 -198, prin rapoartele de expertiză s-a concluzionat că terenul în discuţie, situat în str. C.R. nr. 196 este unul și același cu cel identificat în unele acte ca aflându-se în str. U. nr. 196-198.

Pârâta nu a adus nici o probă și nici un argument prin care să probeze că aceste concluzii, bazate pe înscrisuri emise de autorităţile competente, sunt greșite, limitându-se doar să afirme la modul general că str. U. nu s-a confundat niciodată cu str. C.R.

Recurenta a mai susţinut că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. 55xx din 26 noiembrie 2002 este lovit de nulitate absolută, dar această critică nu poate fi primită, pentru că așa cum a subliniat și instanţa de apel, o astfel de cerere nu a fost făcută în termenul impus de lege, în faţa primei instanţe.

De altfel, soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ., care interzic formularea de cereri noi în apel, dar recurenta nu critică această soluţie și nici nu arată ce anume greșeală a comis instanţa de apel în aplicarea textului de lege în discuţie.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, dar nici această susţinere nu este fondată.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, a arătat recurenta, atestă faptul că a exercitat nemijlocit posesia într-un interval de timp care justifică constatarea prescripţiei achizitive de 10 - 20 de ani.

Pentru ca efectele uzucapiunii de scurtă durată să se producă este necesară, însă, nu dovedirea posesiei, ci și a justului titlu, care, potrivit doctrinei și jurisprudenţei, este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Pârâta a invocat drept just titlu legea, respectiv dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dar această apărare a fost în mod corect respinsă de instanţa de apel, în condiţiile în care legea și uzucapiunea reprezintă modalităţi distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta.

Nici criticile referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale nu pot fi reţinute, pentru că nu doar pârâta se poate prevala de un „bun", în sensul acestei reglementări europene, ci și reclamanta.

În disputa dintre două persoane care pretind deopotrivă că sunt proprietari conform dreptului intern și beneficiari ai unui „bun", în sensul Convenţiei, sarcina instanţelor naţionale este aceea de a stabili cine anume a dobândit dreptul de proprietate cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la dobândirea dreptului de proprietate.

De aceea nici protecţia oferită de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie nu poate fi acordată care nu a dobândit în mod legal dreptul pretins în detrimentul unei alte persoane care a dovedit că dreptul său de proprietate a fost dobândit cu respectarea condiţiilor impuse de lege.

Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de pârâtă este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a fost respins ca atare.