Copyright invariants of folkloric musical compositions and the sui generis protection of intangible cultural heritage

Compoziție muzicală cu origine folclorică. Prelucrarea elementelor preexistente ale melodiei și textului. Imposibilitatea invocării unui drept de autor de către interpret.

Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic : drept de autor

- patrimoniu cultural

- operă originală

Legea 26/2008, art. 1, art. 4, art. 6

Legea nr. 8/1996, art. 7

Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial de la Paris

din 17 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 410/2005

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 8/1996, paternitatea operelor susceptibile de protecţie trebuie să poată fi stabilită cu certitudine, or, în cazul folclorului nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conţine creaţii impersonale, aparţinând unei colectivităţi mai restrânse ori mai extinse, transmise și prelucrate prin „șlefuire" din generaţie în generaţie. Dacă nu se poate vorbi despre o protecţie a elementelor de expresie culturală tradiţională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecţie sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial.

„Expresiile culturale tradiţionale" sunt definite în cuprinsul Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial ca reprezentând forme de manifestare ale creativităţii umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc., în care se încadrează, fără îndoială, folclorul, iar asupra acestora proprietatea se exercită în mod colectiv și este inalienabilă, legiuitorul prevăzând expres imposibilitatea aproprierii individuale a acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către indivizii ce aparţin comunităţii în cadrul căreia au fost create, cât și de către terţi.

Regimul juridic al acestor creații colective nu exclude, în principiu, crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională, cu condiţia originalităţii, așadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului.

Astfel, nu poate fi invocat un drept de autor asupra unei compoziții muzicale a cărei melodie are origine folclorică și ale cărei versuri reprezintă o prelucrare simplificată a unui imn vânătoresc de origine folclorică, neavând elemente de originalitate și care deci nu reprezintă o operă originală, în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996.

Secția I civilă, decizie nr. 597 din 8 februarie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 948 din 11.11.2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul S.M., în contradictoriu cu pârâţii I.T., I.C.V. și S.C. S.A. S.R.L.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în fapt, că reclamantul a probat că și-a înregistrat, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Asociaţia pentru Drepturi de Autor, opera muzicală ”Când eram tânăr fecior”, în calitate de compozitor și textier, declarând că anul creaţiei este 2002; totodată, reclamantul este înscris cu același titlu în Registrul Naţional al Fonogramelor.

De cealaltă parte, pârâtul I.T. este înscris în Registrul Naţional al Fonogramelor cu titlul ”Pușca și cureaua lată”.

Cu privire la aceste înregistrări, instanţa a constatat că nu constituie mijloace de probă pentru dovedirea dreptului de autor al părţilor asupra celor două titluri, deoarece, potrivit art. 4 din O.G. nr. 25/2006, înregistrarea sau înscrierea nu este constitutivă de drepturi de autor ori de drepturi conexe.

S-a mai reţinut că, din adresa din 03.05.2010 a Academiei Române, Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu", rezultă că piesele ”Când eram tânăr fecior” și ”Pușca și cureaua lată” aparţin muzicii populare de consum și sunt variante personalizate, având în prezent o largă răspândire teritorială și mai multe variante.

În adresa din 25.10.2010, aceeași instituţie a arătat că piesa în litigiu, în cele două variante, la origine, pare a fi fost un jurnal oral intitulat Pașca cu cureaua lată, bazat pe o legendă locală.

Este istoria unui vânător căruia regele Carol al II-lea i-a dăruit o pușcă de vânătoare cu lunetă, în anul 1938, pentru că Pașca își dovedise măiestria ca ţintaș. Informaţia a fost obţinută de la domnul V.U., în vârsta de 80 de ani, care își amintește că a auzit cântecul mai întâi în august 1946, la nunta unchiului său și apoi la mai multe petreceri în zona Vișeu, Moisei, Sighetu Marmaţiei.

De asemenea, cercetătorul dr. Z.D., etnomuzicolog și etnocoreolog la Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca, a menţionat că Pușca și cureaua lată este un cântec vocal de joc, pe o melodie a dansului ROMÂNEȘTE RAR de pe Valea Almașului (Bazinul Feleac-Meseș) și face parte din tipul de dans ÎNVÂRTITĂ RARĂ în ritm aksak, măsura 10/16. Textul original se cânta prin anii 1950 ca un „imn al vânătorilor". Concluziile institutului sunt în sensul că este vorba despre un produs cultural care manifestă toate caracteristicile folclorului.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa a considerat că melodia Când eram tânăr fecior nu intră în categoria operelor care pot să constituie obiect al dreptului de autor, în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996 (care prevede și „compoziţiile muzicale cu sau fără text"), întrucât nu constituie o operă originală de creaţie intelectuală.

Lucrarea este doar o variantă personalizată de către reclamant a unui cântec care aparţine folclorului, despre care există probe în sensul că se cânta în anii 1940-1950 la diferite petreceri, ca un imn al vânătorilor. În aceeași categorie intră și melodia pârâţilor ”Pușca și cureaua lată”, fiind o altă variantă a aceluiași produs cultural folcloric.

În consecinţă, reclamantul nu este îndreptăţit să solicite încălcarea dreptului de autor asupra melodiei menţionate, fiind titular doar al unor drepturi conexe dreptului de autor, în calitate de artist interpret al propriei variante a unui cântec care aparţine folclorului, fiind incidente dispoziţiile art. 94, 95, 96 și 98 din Legea nr. 8/1996.

De fapt, atât reclamantul, cât și pârâţii, sunt titularii unui drept conex dreptului de autor, drept care se întinde doar asupra propriilor variante personalizate ale unui cântec care aparţine folclorului. De asemenea, instanţa a constatat că niciunul dintre elementele cu caracter moral sau patrimonial ale acestui drept conex al reclamantului, instituite prin dispoziţiile legale menţionate mai sus, nu a fost încălcat de către pârâţi, aceștia exercitându-și dreptul conex doar asupra propriei interpretări.

Prin decizia nr. 36 din 20.03.2012, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate, care a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 și 999 C.civ., în absenţa unui drept de autor al reclamantului care să fi fost încălcat.

În acest scop, s-a revenit cu adresă la Arhiva de folclor din cadrul Filialei Academiei Române, solicitându-se indicarea surselor din care rezultă originea folclorică a melodiilor în litigiu.

Această instituţie și-a menţinut opinia exprimată în faţa primei instanţe.

Pentru a se verifica sursa și originalitatea liniei melodice, s-a solicitat Academie de Muzică „Gheorghe Dima" o listă cu numele unor specialiști, în sensul art. 201 alin. (3) C.proc.civ., fiind vorba de un domeniu de specialitate, în care nu există experţi autorizaţi.

A fost audiat în camera de consiliu dl. profesor universitar dr. I.B., care este și culegător de folclor și interpret popular, părţile prezente având posibilitatea de a pune întrebări, răspunsurile sale fiind consemnate în încheierea ședinţei din camera de consiliu din 15 martie 2012, acesta depunând anterior și un răspuns scris.

Analizând părerea exprimată de specialist, curtea a ajuns la o concluzie identică cu prima instanţă, în sensul că cele două melodii, respectiv cea interpretată de reclamant, ca și cea interpretată de pârâţi, au o origine folclorică, care poate fi dedusă din cadenţă, turnurile melodiei și ritmul aksak, specific anumitor zone ale Transilvaniei, întâlnit în numeroase cântece de joc. Fiind o operă ce are o sursă folclorică, aceasta nu se bucură de protecţia oferită de art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Prima instanţă, analizând existenţa vreunui drept din cele rezultând din dispoziţiile Legii nr. 8/1996, a verificat și incidenţa dispoziţiilor art. 94, 95, 96 și 98, în sensul că a stabilit că fiecare interpretare se bucură de elemente de originalitate ce o disting de cealaltă, conferind interpretului ei drepturi de autor conexe, fără a se putea vorbi de încălcarea de către vreunul dintre artiștii interpreţi a drepturilor celuilalt.

Audierea specialistului de către instanţa de apel a confirmat acest punct de vedere, în sensul că rândurile melodice (ce corespund unui vers) sunt diferite, în cazul strofelor, primele două total diferite și ultimele două prezentând asemănări, în timp ce refrenul diferă, orchestraţia muzicală fiind, la rândul ei, diferită, cele două melodii fiind variante diferite ale aceluiași tip melodic, o variantă melodică presupunând și elemente de asemănare sau chiar identitate cu alta, fără ca acestea (în mod necesar) să-i răpească originalitatea.

În ceea ce privește versurile, audiat fiind același specialist, care este și culegător de folclor, acesta a arătat că nu sunt de natură folclorică.

Din compararea acestora, rezultă o serie de asemănări, refrenul fiind identic, însă confruntându-le cu cele ale imnului vânătoresc de origine folclorică, s-a constatat că prelucrarea pornește de la ideile textului folcloric, textul fiind unul simplificat faţă de cel ce se cânta în anul 1950, neprezentând elemente de originalitate care să-i asigure protecţia oferită de art. 94 și urm. din Legea nr. 8/1996, indiferent cine ar fi fost cel care a creat textul modificat.

Întrucât nu există un drept de autor în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996, care să fi fost încălcat, opera nefiind una originală, ci preluată din folclor, ambele părţi având drepturi conexe rezultând din originalitatea interpretării și bucurându-se de protecţia art. 94 și urm. din lege, s-a conchis în sensul că fapta pârâţilor nu are caracter ilicit, nesubzistând, astfel, prima condiţie a răspunderii civile delictuale, ceea ce face de prisos analiza celorlalte, inclusiv a prejudiciului pentru a cărui evaluare s-a dispus expertiza contabilă.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. și susţinând următoarele:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1, 3, 4, 7 din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că opera muzicală ”Când eram tânăr fecior” nu ar fi o creaţie intelectuală, în condiţiile în care piesa muzicală - text și melodie - este o operă originală realizată de către reclamant, asupra căreia acesta are un drept de autor, opozabil erga omnes.

Recunoașterea și protecţia dreptului de autor asupra acestei opere muzicale - respectiv atributele de ordin moral și patrimonial - decurg din simplul fapt al realizării ei, precum și al împrejurării că sub numele reclamantului a fost adusă la cunoștinţă publică pentru prima dată, la 2 februarie 2005, când a fost difuzată pe postul E. Tv, cu reluarea de către același post la data de 3.02.2005, respectiv prin mai multe reluări ulterioare și de alte posturi TV, precum și prin difuzarea directă la postul de Radio T. în luna mai 2006.

Realizarea textului acestui cântec este dovedită cu caietul privind astfel compoziţii efectuate de reclamant, în care se pot observa activităţile creative care au durat în timp și în urma cărora acesta a finalizat textul cântecului, iar apoi după o adaptare muzicală proprie l-a adus la cunoștinţă publică în anul 2005.

În cadrul probatoriului administrat, în dosar nu s-a depus vreun înscris cu un text având un conţinut asemănător, ori vreun suport magnetic cu o compoziţie muzicală apropiată, pentru a se putea insinua că reclamantul s-ar fi inspirat din el ori că ar fi recurs la plagierea textului compus de către o altă persoană.

Motivând că opera muzicală - text și melodie -, compusă de reclamant, ar fi de origine folclorică, instanţa de apel concluzionează că aceasta nu s-ar bucura de protecţia legii dreptului de autor, respectiv de dispoziţiile art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996.

Această motivare nu este susţinută de o prevedere legală expresă, dimpotrivă, art. 7 din lege nu distinge, în ceea ce privește calificarea drept operă protejată, între diferitele opere muzicale cu sau fără text, arătând că acestea reprezintă obiect al dreptului de autor, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinaţia lor.

Recurentul a mai susţinut că opera muzicală ”Când eram tânăr fecior” nu este o piesă folclorică, ci un cântec de muzică populară, compus de reclamant în baza ideilor și a inspiraţiei proprii, aspect menţionat în răspunsul scris comunicat instanţei de către Prof. Univ. Dr. I.B.

Cu toate că această probă a fost consemnată în considerentele deciziei, în mod greșit instanţa de apel a ajuns la concluzia că atât melodia interpretată de reclamant, ca și cea interpretată de pârâţi au o origine folclorică și nu se bucură de protecţia legii drepturilor de autor.

În ceea ce privește adresa Academiei Române, care cuprinde în fapt opinia etnomuzicologului D.Z. de la Cluj, prieten al intimatului I.T., angrenat în susţinerea intereselor nelegale ale acestuia, susţinerile din adresă referitoare la anumite date privind un cântec al vânătorilor reprezintă simple speculaţii ce nu sunt dovedite prin prezentarea unui document publicat, în care să fi fost cuprinse astfel de date, menţiuni, strofe de cântec, etc.

În ceea ce privește piesa muzicală interpretată de către pârâţii I.T. și I.C.V., aceștia, uzurpând calitatea de autor a reclamantului asupra cântecului ”Când eram tânăr fecior”, au recurs la reproducerea fără drept, integrală, a textului și la copierea parţială a melodiei, în proporţie de 50%, prezentând publicului opera intelectuală ca fiind creaţia lor proprie, realizând în parte o operă derivată prin transformarea fără drept a celei preexistente.

Plagierea textului cântecului este evidentă și se poate observa prin simpla comparare cu textul cântecului difuzat și comercializat de către pârâţii - intimaţi, iar reproducerea fără drept a melodiei a fost confirmată chiar de către specialistul consultat – dl. profesor I.B. - care a arătat că au fost copiate rândurile melodice III și IV ale cântecului reclamantului.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la plagiatul realizat de către pârâţi și nu a analizat efectiv cum au ajuns I.T. și I.C.V. să creeze un text de cântec identic cu al reclamantului, respectiv nu a administrat probe și nu a demonstrat că textul cântecului prezentat de către ei ar fi o creaţie personală ori o preluare a textului realizat de către o altă persoană.

Nepronunţarea instanţei de apel cu privire la plagiatul pârâţilor echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei și atrage casarea hotărârii.

Recurentul a susţinut, totodată, că instanţa de apel nu a avut un rol activ, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C.proc.civ., în condiţiile în care, în mod nejustificat și fără o motivare corespunzătoare, a respins cererea reclamantului, formulată atât în scris prin apel, cât și verbal în faţa instanţei prin apărător, ca analiza comparativă a celor două piese muzicale să fie efectuată de către specialiști cu poziţie echidistantă de la Universitatea Naţională de Muzică din București.

De asemenea, în condiţii similare a respins cererea apărătorului ales de a solicita Academiei Române din București, precum și Arhivei de folclor a Academiei Române din Cluj, să comunice la dosar o dovadă a susţinerilor referitoare la așa-zisele culegeri folclorice despre cântecul vânătorilor, cu indicarea numărului culegerii folclorice invocate și revistei în care a fost publicată.

Cu privire la soluţionarea cauzei, recurentul a precizat că la ultimele termene de judecată a observat un interes contrar stabilirii adevărului, instanţa dispunând din oficiu convocarea Prof. I.B. pentru a fi audiat în camera de consiliu, dată la care apărătorului reclamantului nu i s-a permis să intre odată cu acesta, cu motivaţia că specialistul trebuie să studieze dosarul.

La această audiere a fost vizibilă pregătirea lui I.B. de a încerca să-și contrazică chiar și actul redactat în scris, mergând până la susţinerea teoriei absurde că deși în cântecul lui T.I. sunt folosite note muzicale identice cu cele din cântecul meu acest lucru ar fi fost posibil datorită coincidenţei rezultate din apăsarea de foarte multe ori a clapetei pianului, când prin încercări infinite s-ar putea obţine note muzicale similare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă S.C. S.A. S.R.L. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că toate aspectele invocate de către recurent vizează netemeinicia deciziei atacate, rezultând din aprecierea eronată a probelor și greșita respingere a unor cereri de probe, fiind imposibilă încadrarea acestor critici în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

Analizând cu prioritate excepţia invocată prin întâmpinare, Înalta Curte a constatat că, deși acest mijloc de apărare tinde la respingerea ca inadmisibilă a căii de atac, din argumentarea excepţiei rezultă că intimata pârâtă nu pretinde că reclamantul nu ar avea deschisă calea recursului, pentru ca acesta să fie inadmisibil, ci susţine că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în vreunul dintre cazurile de recurs reglementate prin art. 304 C.proc.civ.

în conformitate cu dispoziţiile art. 3021 alin.(1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, sancţiunea ce operează în cazul neindicării unor motive de nelegalitate, respectiv a unor motive ce nu pot fi încadrate în cazurile descrise de art. 304 C.proc.civ., este aceea a nulităţii recursului, și nu a inadmisibilităţii acestuia.

Drept urmare, excepţia invocată a fost calificată ca vizând nulitatea recursului și analizată ca atare.

Această excepţie nu este întemeiată, deoarece, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea unora dintre critici în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., astfel cum s-a indicat de către recurentul - reclamant, reieșind, totodată, că s-a susţinut și incidenţa prevederilor art. 314 C.proc.civ.

Astfel, prin motivele de recurs, s-a susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că operele muzicale de origine folclorică nu ar beneficia de protecţia legii dreptului de autor, neîncadrându-se în categoriile de opere enumerate în art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996, totodată, a apreciat greșit natura operei muzicale create de către reclamant ca fiind o piesă folclorică.

S-a susţinut, pe de altă parte, că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la plagiatul realizat de către pârâţi și nici nu a avut un rol activ, respingând anumite solicitări ale reclamantului, susţineri din care se deduce intenţia recurentului de a critica insuficienta lămurire a situaţiei de fapt.

Este adevărat faptul că motivarea recursului conţine și susţineri prin care se tinde la reaprecierea probatoriului administrat, iar această finalitate excede unor motive de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în cazurile din art. 304 C.proc.civ., însă această împrejurare nu conduce la nulitatea recursului, câtă vreme este posibilă cercetarea unora dintre motivele de recurs în contextul art. 304.

Drept urmare, excepţia nulităţii a fost respinsă.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele:

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a apreciat că lucrarea intitulată ”Când eram tânăr fecior”, interpretată de către reclamant și asupra căreia acesta pretinde calitatea de autor al melodiei și al textului, nu reprezintă o operă originală, în sensul art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996, deoarece este preluată din folclor, după cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, în cadrul căruia s-a apelat la sprijinul unor specialiști.

Astfel, pe de o parte, melodia are o origine folclorică, dedusă din cadenţă, turnurile melodiei și ritmul specific unui tip de dans românesc din anumite zone ale Transilvaniei. Pe de altă parte, versurile, deși nu sunt de natură folclorică, reprezintă o prelucrare simplificată a unui imn vânătoresc de origine folclorică, prin preluarea ideilor acestuia, neavând, așadar, elemente de originalitate.

Cât privește această situaţie de fapt stabilită de către instanţa de apel, s-a reţinut că, prin motivele de recurs, s-a reproșat instanţei lipsa de rol activ, prin respingerea unor solicitări ale recurentului - reclamant de completare a probatoriului.

Aceste susţineri sunt nefondate, observându-se că, în faza apelului, instanţa a încuviinţat solicitarea reclamantului, formulată prin motivele de apel și reiterată la primul termen de judecată, de a recurge la opinia unor specialiști în domeniul muzical, care ar putea aprecia dacă interpretarea aceleiași melodii de către doi artiști diferiţi prezintă elemente de originalitate care să le distingă. Instanţa s-a adresat, în acest sens, Academiei de Muzică „Gheorghe Dima" din Cluj Napoca, desemnând ulterior pe unul dintre specialiștii recomandaţi de către această instituţie, respectiv Prof. univ. dr. I.B., care și-a exprimat opinia în scris, apoi și verbal, la solicitarea instanţei, audiat fiind în condiţiile art. 201 alin.(3) C.proc.civ.

Aceste acte de procedură au fost efectuate fără vreo obiecţie din partea reclamantului.

De asemenea, instanţa de apel s-a adresat Arhivei de folclor din cadrul filialei din Cluj Napoca a Academiei Române, cu solicitarea de a comunica eventuale documente deţinute din care să rezulte dacă melodiile ”Pușca și cureaua lată” și ”Când eram tânăr fecior” au sau nu o sursă folclorică. După comunicarea răspunsului scris al Prof. univ. dr. I.B., instanţa a considerat că solicitarea relaţiilor menţionate anterior nu mai este necesară și a revenit asupra probei dispuse, fără vreo obiecţie din partea reclamantului, astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de ședinţă de la termenul din 9.06.2011.

Din cele expuse, a reieșit faptul că instanţa de apel a dat dovadă de rol activ, contrar susţinerilor recurentului, dând curs solicitărilor formulate de către reclamant și administrând probele încuviinţate ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei.

Îndoielile exprimate de către recurent cu privire la atitudinea părtinitoare a specialistului audiat de către instanţă nu au fost înfăţișate instanţei de apel, iar recurentul nu a folosit mijloacele procesuale de care putea uza pentru înlocuirea acestuia, inclusiv recuzarea sa, în condiţiile art. 204 cu referire la art. 201 alin. (4) C.proc.civ.

În acest context, s-a constatat că, invocând lipsa de rol activ a instanţei, recurentul se prevalează de propria culpă decurgând din neîndeplinirea obligaţiilor procesuale de natura celor prevăzute de art. 129 alin.(1) C.proc.civ., referitoare la probarea pretenţiilor și a apărărilor în cursul procesului, motiv pentru care susţinerile pe acest aspect vor fi înlăturate.

În aceste condiţii, nu există niciun indiciu pentru o insuficientă lămurire a situaţiei de fapt în privinţa surselor de inspiraţie ale lucrării în legătură cu care reclamantul își arogă calitatea de autor, care să conducă la casarea deciziei în temeiul art. 314 C.proc.civ., fiind înlăturate susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi apreciat greșit natura lucrării muzicale pretins create de către acesta ca fiind o piesă folclorică.

Situaţia de fapt pe acest aspect nu este susceptibilă de reevaluare de către această instanţă de control judiciar, deoarece vizează temeinicia, și nu legalitatea deciziei atacate, astfel încât nu este incident vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

În ceea ce privește protecţia folclorului, este dificil de stabilit prin raportare la Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 8/1996, deoarece, în contextul acestei legi, paternitatea operelor susceptibile de o asemenea protecţie ar trebui să poată fi stabilită cu certitudine, în condiţiile legii. Or, în cazul folclorului, nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conţine creaţii impersonale, aparţinând unei colectivităţi mai restrânse ori mai extinse, transmise și prelucrate prin „șlefuire" din generaţie în generaţie.

Nici la nivelul legislaţiei internaţionale privind dreptul de autor nu există vreo reglementare specială în materia folclorului, cu toate că s-a încercat adoptarea unei asemenea reglementări, recunoscându-se necesitatea unei forme de protecţie a folclorului, considerat drept „o parte importantă a existenţei moștenirii culturale a unei naţiuni" (după cum se relevă în preambulul unui document adoptat în cadrul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale în anul 1982 - Dispoziţii - cadru pentru adoptarea de legi naţionale asupra protecţiei expresiilor folclorului).

În acest context, întrucât folclorul nu poate rămâne în afara oricărei protecţii, este de cercetat dacă această finalitate poate fi asigurată prin intermediul altor instrumente juridice decât cele vizând dreptul de autor.

România a ratificat, prin Legea nr. 410/2005, Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, convenţie din care reiese fără echivoc faptul că folclorul face din patrimoniul cultural imaterial, în condiţiile în care acesta din urmă este definit în convenţie ca semnificând „practicile, reprezentările, expresiile, cunoștinţele, abilităţile - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele și spaţiile culturale asociate acestora -, pe care comunităţile, grupurile și, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural".

În aplicarea Convenţiei, a fost adoptată Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, în cuprinsul căreia sunt definite și „expresiile culturale tradiţionale", reprezentând forme de manifestare ale creativităţii umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc., în care se încadrează, fără îndoială, folclorul.

Printre formele de exprimare ale creaţiilor culturale tradiţionale, art. 6 din Legea nr. 26/2008 enumera și creaţiile exprimate în forme nonverbale, respectiv „cântecul fără acompaniament, melodia vocală, instrumentală sau de joc, dansul".

Legea nr. 26/2008 definește, totodată, în art. 4, principalele caracteristici ale patrimoniului cultural imaterial, din care relevante pentru prezenta cauză sunt: „caracterul anonim al originii creaţiei" (lit. a), „transmiterea cu precădere pe cale informală" (lit. b), „păstrarea sa în special în cadrul familiei, grupului și/sau al comunităţii" (lit. c), dar și „realizarea, interpretarea ori crearea elementelor patrimoniului cultural imaterial în interiorul grupului și/sau al comunităţii, cu respectarea formelor și tehnicilor tradiţionale" (lit. f).

De asemenea, prin art. 1 alin. (2), se prevede expres că „Prezenta lege nu poate fi folosită, în întregime sau în parte, de nicio persoană fizică ori juridică pentru a obţine protecţia unui element al patrimoniului cultural imaterial prin intermediul actelor normative care reglementează proprietatea industrială sau dreptul de autor."

Aceste caracteristici relevă o formă de proprietate asupra elementelor de expresie culturală tradiţională, ce aparţine colectivităţii în cadrul căreia au fost create. Proprietatea se exercită în mod colectiv și este inalienabilă, legiuitorul prevăzând expres imposibilitatea aproprierii individuale a acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către indivizii ce aparţin comunităţii respective, cât și de către terţi.

Elementele de expresie culturală tradiţională sunt susceptibile doar de modificare în timp, în procesul de transmitere din generaţie în generaţie, pe cale orală, prin aportul indivizilor din cadrul comunităţii, diferitele variante justificându-și în egală măsură apartenenţa la patrimoniul cultural imaterial atât timp cât sunt respectate formele și tehnicile tradiţionale.

Utilizarea lor în cadrul comunităţii, de către oricare dintre membrii acesteia, este liberă, ceea ce nu se poate spune și despre terţi, care le pot utiliza doar cu acordul comunităţii. Din moment ce se transmit din generaţie în generaţie, creaţiile colective nu pot cădea vreodată în domeniul public, spre deosebire de operele protejate prin intermediul dreptului de autor, proprietatea asupra lor fiind, deci, imprescriptibilă.

Așadar, dacă nu se poate vorbi despre o protecţie a elementelor de expresie culturală tradiţională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecţie sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial.

Regimul juridic al creaţiilor în discuţie, arătat anterior, nu exclude, în principiu, crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională, cu condiţia originalităţii, așadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului.

În cauză, specialistul consultat de către instanţa de apel a confirmat faptul că melodia ”Când eram tânăr fecior” (ca, de altfel, și melodia ”Pușca și cureaua lată”, interpretată de către pârâtul persoană fizică) prezintă elemente caracteristice unui anumit cântec de joc specific mai multor zone din Transilvania.

De asemenea, prin relaţiile comunicate la solicitarea primei instanţe de către Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu" din cadrul Academiei Române, s-a arătat chiar că melodia ”Pușca și cureaua lată” este un cântec vocal de joc pe o melodie a unui dans de pe Valea Almașului. S-a menţionat originea acestui cântec, invocându-se mărturia unui „informator" culeasă de cercetători și aflată în arhiva institutului.

Așadar, în privinţa liniei melodice, specialiștii consultaţi în cauză au confirmat originea folclorică a ambelor melodii (specialistul audiat în apel a arătat că ambele aparţin aceluiași tip de melodie).

Cât privește versurile, specialistul audiat în apel a arătat faptul că versurile cântecului interpretat de către reclamant nu sunt „autentic populare, aparţinând unui strat mai nou", împrejurare ce a determinat pe instanţa de apel să constate că nu sunt de natură folclorică, însă au la bază un imn vânătoresc ce are o asemenea origine, de care textul invocat de către reclamant nu se îndepărtează suficient pentru a constitui o creaţie originală, protejabilă prin intermediul dreptului de autor.

Pentru considerentele deja arătate, situaţia de fapt pe acest aspect nu a putut fi reevaluată de către Înalta Curte, însă este, oricum, de observat că reclamantul a infirmat doar preexistenta în folclor a imnului vânătoresc, caz în care ar lipsi însăși sursa de inspiraţie a textului său, nu și absenţa originalităţii textului, în ipoteza preexistentei creaţiei de origine folclorică.

Faţă de considerentele expuse, s-a constatat că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu are un drept de autor nici asupra melodiei ”Când eram tânăr fecior”, dată fiind originea folclorică a acesteia, nici asupra textului acestei melodii, care nu are un caracter original, condiţie esenţială pentru existenţa unei opere protejate în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996.

În acest context, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi vorba despre o încălcare de către pârâţi a unui drept de autor și că nu mai este necesară, în aceste condiţii, stabilirea asemănărilor dintre lucrările muzicale interpretate de către reclamant, respectiv de către pârâtul I.T., fiind nefondate susţinerile recurentului referitoare la greșita neanalizare a acestui aspect prin decizia recurată.

Constatând și faptul că, în absenţa unui drept de autor în patrimoniul reclamantului, este lipsită de relevanţă prioritatea comunicării în spaţiul public a lucrării muzicale interpretate de către reclamant, faţă de cea interpretată de către pârât, Înalta Curte, faţă de toate considerentele arătate, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.