Supplementary civil damages for post-conviction health aggravation and the inapplicability of criminal res judicata to newly emerged prejudice

Despăgubiri morale și materiale solicitate pentru prejudicii ivite ulterior unei hotărâri penale definitive. Inexistența autorității de lucru judecat.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : daune

- prejudiciu

- autoritate de lucru judecat

- hotărâre penală

Codul civil de la 1864, art. 998, art. 1201

Cod procedură penală, art. 22 alin.(1)

În aplicarea principiului reparaţiei integrale, dacă după pronunţarea hotărârii penale definitive, prin care autorul faptei ilicite a fost obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată, au apărut noi consecinţe ale aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecăţii anterioare, persoana prejudiciată este îndreptăţită să formuleze o nouă acţiune pentru daunele survenite ulterior, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 al. (3) C.pr.pen., fără ca hotărârea judecătorească anterioară să poată fi invocată în susţinerea autorităţii de lucru judecat, deoarece în procesul penal nu a fost avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată.

Secția I civilă, decizia nr.633 din 25 februarie 2014

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 București la 17 martie 2008, precizată la 12 septembrie 2008, reclamantele L.A.M. și L.A.L. au chemat în judecată pe pârâtul L.V., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale și morale, suplimentar celor stabilite prin hotărârea penală de condamnare a pârâtului, respectiv decizia penală nr. 1129/A din 26 iunie 2002 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt fiicele pârâtului, care a fost condamnat prin hotărârea penală menţionată, rămasă definitivă, pentru viol și agresiuni sexuale, infracţiuni comise asupra reclamantelor. Au mai precizat că starea lor de sănătate s-a agravat constant, din cauza infracţiunilor ale căror victime au fost. S-a arătat că L.A.L. a suportat multiple intervenţii chirurgicale și internări în spital, motiv pentru care, fiind vorba de prejudicii născute după pronunţarea hotărârii penale, se impune majorarea despăgubirilor acordate.

Prin sentinţa civilă nr. 4992 din 10 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 4 București a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, în cuantum de 700.000 lei și de dispoziţiile art. 2 al. (1) lit. b) C.pr.civ.

Tribunalul București, Secţia a III-a civilă, pe rolul căruia s-a înregistrat dosarul, prin sentinţa civilă nr. 941 din 20 mai 2011, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamantele au investit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtului la plata sumei de 700.000 lei cu titlu de daune materiale și morale, născute după pronunţarea sentinţei penale nr. 282 din 31 ianuarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 4 București, definitivă prin decizia penală nr. 2018 A din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel București.

Prin decizia penală nr. 1129 A din 26 iunie 2002 a Tribunalului București a fost desfiinţată în parte sentinţa penală menţionată, fiind obligat inculpatul L.V. să plătească părţilor civile L.A.M. și L.A.L. suma de 200.000.000 lei (ROL) despăgubiri morale.

Tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 20 al. (3) C.pr.pen., persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă,

În cauză s-au depus numeroase înscrisuri medicale privind pe reclamante, în baza cărora s-au încuviinţat și efectuat rapoarte de expertiză medico - legală.

În ceea ce o privește pe reclamanta L.A.M., s-a constatat că starea de sănătate a acesteia nu s-a agravat după data de 26 iunie 2002, neputându-se dovedi, cu certitudine, legătura de cauzalitate între agresiunile fizice și sexuale săvârșite de pârât în anul 2000 și starea ei de sănătate actuală. S-a reţinut că aceasta nu prezintă tulburări psihice și are capacitatea de muncă păstrată.

În ceea ce o privește pe reclamanta L.A.L., comisia de medici a apreciat prin raportul de nouă expertiză medico-legală că afecţiunile pentru care aceasta a fost internată în mod repetat și s-a intervenit chirurgical, precum și starea de sănătate actuală nu au legătură de cauzalitate cu agresiunile fizice și sexuale reclamate, din perioada ianuarie - decembrie 2000.

Prima instanţă a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ., că nu a fost dovedită întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat de reclamante.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât rapoartele de expertiză medico-legală care au stat la baza pronunţării acesteia nu au răspuns obiectivelor stabilite de instanţă sau au dat răspunsuri evazive în legătură cu efectuarea consultului efectiv și cu argumentele care au condus la concluzia că fracturarea coloanei vertebrale, constatată în 2002 s-ar fi datorat unei traume din iulie 2002, suferită de L.A.L.

Apelantele au susţinut, totodată, că Institutul de Medicină Legală a omis a răspunde și cu privire la starea lor psihică, date fiind traumele declanșate odată cu violurile săvârșite de pârât.

În apel s-au administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză psihiatrică în ceea ce o privește pe reclamanta L.A.L.

La termenul din 5 iunie 2013, intimatul pârât a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat și lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu poate fi subiect pasiv al obligaţiei pretinse, având în vedere că starea medicală a apelantei este determinată de comportamentul acesteia întrucât nu s-a tratat pentru suferinţa evocată.

Pârâtul intimat a învederat, în susţinerea excepţiei, împrejurarea că prin sentinţa de condamnare a fost decăzut din drepturile părintești, caz în care, prin raportare la dispoziţiile art. 101 C.fam., obligaţia de întreţinere și grija cu privire la sănătatea apelantei a fost transferată prin hotărârea judecătorească în patrimoniul celuilalt părinte, mama. În acest context, pârâtul intimat a făcut referire la declaraţia apelantei, consemnată în conţinutul raportului de expertiză efectuat în apel, din care rezultă că nu a urmat tratament psihiatric și psihoterapeutic pentru că nu a fost sfătuită în acest sens și din lipsa posibilităților financiare.

Prin decizia nr. 161 A din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive și autorităţii de lucru judecat, invocate de pârât.

Prin aceeași decizie s-a respins ca nefondat apelul reclamantei L.A.M. S-a admis apelul reclamantei L.A.L., s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate de reclamanta L.A.L. și obligării pârâtului la plata către aceasta a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, examinate cu prioritate, că pârâtul a fost chemat în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 998 C.civ., ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și nu în calitate de părinte. De asemenea, a fost chemat să răspundă pentru fapta sa proprie și nu a altuia.

S-a constatat că nici excepţia autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată, întrucât, conform art. 20 al. (3) C.pr.pen., persoana vătămată se poate adresa cu acţiune civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale care s-au născut, ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă.

Pe fondul cererilor de apel, curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 998 C.civ., autorul faptei delictuale este ţinut să acopere integral paguba pe care a produs-o părţii vătămate, pentru ca aceasta să fie repusă, pe cât posibil, în situaţia anterioară.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză psihiatrică în ceea ce privește pe apelanta reclamantă L.A.L., în sensul că „factorul de stres sever și repetitiv, reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoţită de violenţă fizică și psihică, constituie factorul cauzal primar și esenţial în absenţa căruia tulburarea nu ar fi survenit", instanţa de apel a constatat că degradarea stării de sănătate a reclamantei este rezultatul faptei ilicite a pârâtului. S-a apreciat că, și dacă s-ar reţine că au existat mai mulţi factori care au determinat degradarea stării de sănătate psihică a apelantei, este cert că principala cauză o reprezintă violenţa psihică și fizică la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către intimatul pârât.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a ţinut seama de concluziile actelor medico - legale, cu privire la urmările în timp ale faptei ilicite.

Având în vedere că, în ceea ce o privește pe apelanta L.A.M. nu s-au administrat probe din care să rezulte că starea de sănătate fizică sau psihică a acestuia s-a degradat după pronunţarea deciziei penale nr. 1129/A din 26 februarie 2002 a Tribunalului București, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului acestei reclamante.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea în parte a acesteia în sensul respingerii și a apelului reclamantei L.A.L., ca nefondat și menţinerii sentinţei primei instanţe.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată ca nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.

Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat modul în care instanţa de apel a analizat excepţiile autorităţii de lucru judecat și lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Astfel, în ceea ce privește excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa s-a mărginit să redea dispoziţiile art. 20 al. (3) C.pr.pen. și art. 998 C.civ., care creează cadrul juridic în care persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune în repararea pagubelor materiale și daunelor morale născute sau descoperite ulterior pronunţării hotărârii penale, fără a observa că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat majorarea cuantumului daunelor acordate la suma de 700.000 lei, ceea ce și lingvistic, dar și juridic, se referă la o pretenţie asupra căreia deja s-a hotărât. în acest context, s-a susţinut că sunt întrunite dispoziţiile art. 1201 C.civ., raportat la art. 22 al. (1) C.pr.pen., impunându-se respingerea apelului ca efect al autorităţii de lucru judecat,

Referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul pârât a arătat că s-a reţinut greșit poziţia sa, în sensul că nu ar putea avea calitatea de subiect pasiv al obligaţiei, în realitate, susţinând că nu poate fi ţinut să răspundă pentru cauze care au afectat starea de sănătate a reclamantei, străine de acţiunile sale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat contradicţia între considerentele deciziei recurate, circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ., în sensul că, deși s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, argumentat de faptul că reclamanta a formulat o cerere nouă și nu o majorare a unei pretenţii anterioare, instanţa a respins totuși excepţia autorităţii de lucru judecat. Din această perspectivă s-a apreciat de către recurentul pârât că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

O altă critică invocată prin motivele de recurs a vizat aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate între fapta pentru care pârâtul a răspuns și starea de sănătate a intimatei, apreciere bazată pe o singură probă, respectiv expertiza efectuată în apel. în cadrul aceluiași motiv de recurs, pârâtul recurent a susţinut că medicina legală nu este similară cu medicina somatică și, ca atare, din punct de vedere rnedico-legal, nu se putea concluziona că starea medicală a intimatei reclamante s-a agravat,

Totodată, recurentul pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 129 C.pr.civ. și, prin urmare, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., arătând că soluţia instanţei de apel este una emoţională, în condiţiile în care se reţine ca principală cauză a stării de sănătate psihică a intimatei violenţa la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către pârât, deși se acceptă și existenţa altor factori. Recurentul a arătat că a susţine că mai mulţi factori au generat starea de sănătate actuală a intimatei apelante concordă cu excluderea legăturii de cauzalitate a faptelor ce i-au fost imputate, raportat la starea de sănătate a acesteia.

De asemenea, s-a susţinut că, deși judecătorii din apel au evocat doar expertiza efectuată în această fază procesuală, nu au analizat-o în întregul său, refuzând să dea eficienţă poziţiei intimatei în sensul recunoașterii faptului că nu a urmat constant un tratament psihiatric, din perspectiva art. 1204 C.civ. Critica recurentului formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat greșita respingere a probei solicitate, cu referire la suplimentarea raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului.

Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea introductivă înregistrată iniţial la Judecătoria Sectorului 4 București, reclamantele au solicitat, într-adevăr, „majorarea despăgubirilor", la care a fost obligat pârâtul L.V. prin decizia penală nr. 1129/N/2002, referindu-se însă, în motivarea acţiunii, la agravarea stării de sănătate datorită actelor sexuale săvârșite cu brutalitate de acesta.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la o pensie lunară până la vindecare în favoarea reclamantei L.A.L.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 30 mai 2007, reclamantele au precizat cuantumul daunelor solicitate la suma de 200. 000 euro, întemeindu-și pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 C.civ. și referindu-se explicit la prejudiciul produs prin faptele săvârșite de pârât, constând în diminuarea capacităţii de muncă, imposibilitatea de a-și asigura un trai decent și condiţii de viaţă normale, imposibilitatea integrării sociale și de a avea o viaţă de familie.

Raportat la modul de argumentare a cererilor reclamantelor, Curtea a constatat că, deși într-o formulare improprie, în sensul că solicită „majorarea" daunelor acordate, este evident că acestea au înţeles să formuleze o acţiune civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, care s-au născut după pronunţarea hotărârii penale de condamnare a pârâtului.

Ca atare, instanţa de apel a calificat corect acţiunea reclamantelor, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (3) C.pr.pen. și ale art. 998 C.civ., fără a încălca principiul disponibilităţii consacrat de dispoziţiile art. 129 C.pr.civ.

Faţă de aceste considerente, Curtea de apel a soluţionat corect excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, constatând că, în raport de cadrul procesual fixat prin acţiunea reclamantelor, nu sunt întrunite dispoziţiile art. 1201 C.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C.pr.pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile numai cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăţiei acesteia.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (3) C.pr.pen., într-o acţiune întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul persoană vătămată poate solicita despăgubiri suplimentare ca urmare a agravării stării de sănătate ulterior hotărârii penale, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.

Nici critica recurentului vizând greșita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive nu este întemeiată.

Având în vedere temeiul juridic al acţiunii și calificarea dată acesteia de instanţa de apel, Curtea a constatat că pârâtul are legitimare procesual pasivă în cauză, fiind chemat să răspundă pentru prejudiciile cauzate reclamantei intimate L.A.L. prin fapta proprie și nu în calitate de părinte al acesteia (al intimatei).

Considerentele expuse prin acest motiv de recurs, în susţinerea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive reprezintă, în realitate, critici în legătură cu modul de soluţionare a fondului cauzei, urmând a fi examinate în cele ce urmează.

Nu poate fi primită critica vizând nedovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispoziţiilor art. 998 C.civ., reţinând că autorul faptei delictuale, în speţă, pârâtul, este ţinut să acopere integral paguba produsă părţii vătămate, reclamanta L.A.L., în scopul repunerii acesteia, pe cât este posibil, în situaţia anterioară.

În aplicarea principiului reparaţiei integrale, instanţa de apel a constatat că, după pronunţarea hotărârii penale definitive, prin care autorul faptei ilicite a fost obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată, au apărut noi consecinţe ale aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecăţii anterioare. Astfel, reclamanta prejudiciată este îndreptăţită să formuleze o nouă acţiune pentru daunele survenite ulterior, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 al. (3) C.pr.pen., fără ca hotărârea judecătorească anterioară să poată fi invocată în susţinerea autorităţii de lucru judecat, deoarece în procesul penal nu a fost avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată.

În acest sens, instanţa de apel a dat eficienţă raportului de nouă expertiză medico - legală psihiatrică, efectuat în această fază procesuală și avizat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML București la 15 mai 2013, probă ce a relevat că apelanta reclamantă L.A.L. a suferit o degradare a stării sale de sănătate psihică. Astfel, cu ocazia examinării acesteia, comisia de noua expertiză medico - legală psihiatrică a constatat că starea de stres posttraumatic a evoluat spre cronicizare, și nu spre vindecare, ca urmare a tulburării psihice diagnosticate în anul 2001. S-a concluzionat ca „violenţa fizică particulară la care a fost supusă pacienta reprezintă un factor de stres sever, suficient pentru a determina, din punct de vedere psihiatric, tulburări psihice, care sunt întotdeauna consecinţa directă a acestuia". Din această perspectivă, comisia a constatat că „factorul de stres sever și repetitiv, reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoţită de violenţă fizică și psihică, constituie factorul cauzal primar și esenţial, în absenţa căruia tulburarea nu ar fi survenit".

Faţa de concluziile expuse ale raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică, instanţa de apel a considerat corect că nu pot fi primite apărările pârâtului, în sensul că degradarea stării de sănătate psihică a reclamantei nu s-ar datora faptei sale ilicite, ci faptei proprii a acesteia, constând în refuzul de a se trata pentru suferinţa evocată, sau faptei mamei reclamantei, căreia i-a revenit în exclusivitate obligaţia de a se îngriji de sănătatea fiicei sale, ca urmare a decăderii tatălui din drepturile părintești.

Recurentul pârât a contestat valoarea probatorie a expertizei medico - legale, care necoroborată cu alte dovezi nu ar fi de natură să dovedească legătură de cauzalitate între fapta pentru care a fost condamnat prin hotărârea penală și ceea ce s-a întâmplat după momentul pronunţării acesteia.

Critica menţionată vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, astfel că nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., neputând fi examinată în recurs.

Pe considerente similare, nu poate fi primită nici critica referitoare la omiterea analizării răspunsului dat de reclamantă la întrebarea pusă de medicii legiști cu ocazia efectuării raportului de expertiză psihiatrică, în sensul că nu a urmat un tratament psihiatric deoarece nu a fost sfătuită și nu a avut mijloace financiare.

Nici critica formulată prin ultimul motiv de recurs, vizând greșita respingere a probei solicitate de pârât, respectiv supliment ia raportul de expertiză, în care să se răspundă dacă lipsa de tratament a condus la starea medicală actuală a reclamantei. Pe de o parte se va reţine că instanţa de apel a motivat respingerea acestei probe, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 5 iunie 2013, iar pe de altă parte, o asemenea critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9, constituind o critică de netemeinicie.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 al. (1) C.pr.civ., l-a respins.