Heirs lose revendicare claim for war-crime confiscated Bucharest property; no title or compensation.

Lipsa caracterului abuziv al preluării unui imobil în temeiul unei hotărâri de condamnare la pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Inexistența dreptului în patrimoniul succesoral.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Acțiune în revendicare.

Index alfabetic : imobil

- confiscarea averii

- acțiune în revendicare

Codul civil de la 1864, art. 480

Preluarea unor bunuri de către Stat prin efectul condamnării la pedeapsa complementară a confiscării averii, în temeiul unei sentinţe penale, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, (lege pentru urmărirea si sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război) nu constituie o preluare abuzivă, atât timp cât respectiva hotărâre judecătorească nu a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac, iar cererea de reabilitare a persoanei condamnate la pedeapsa capitală în temeiul actului normativ sus menționat, a fost respinsă de instanţele judecătorești. Ca atare, cum dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul acestuia anterior deschiderii succesiunii, în modalităţile prevăzute de legislaţia în vigoare la acel moment, moștenitorii săi nu justifică îndreptăţirea lor la recunoașterea și protecţia unui drept care nu le-a fost transmis pe cale succesorală de autorul lor.

Secția I civilă, decizia nr.250 din 28 ianuarie 2014

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București la 29 ianuarie 2009, reclamantul A.D.B.C. a chemat în judecată pe pârâţii Serviciul de Informaţii Externe, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor, solicitând să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. B., în suprafaţă de 1501 m.p. și construcţia edificată pe acesta.

În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C.civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului în suprafaţă de 1.501 m.p., din care 783 m.p. construiţi, în calitate de moștenitor al autorului său, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40xxx din 30 decembrie 1941 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat. Reclamantul a mai susţinut că titlul său de proprietate este mai vechi și preferabil în comparaţie cu titlul statului, care emană de la un non dominus, ce exercită o posesie nelegitimă.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu înregistrată la data de 9 martie 2009 și admisă în principiu la termenul de judecată din 11 mai 2009, A.V., A.C.M. și A.M. au chemat în judecată pe pârâţii Serviciul de Informaţii Externe, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând ca, urmare a revendicării prin comparare de titluri, să oblige pârâţii să lase în deplină proprietate și posesie imobilul intervenienţilor și reclamantului.

În motivarea cererii de intervenţie, aceștia au arătat că sunt moștenitorii autorului A.M., ca și reclamantul A.D.B.C., în baza certificatelor de moștenitor și a actelor de stare civilă anexate, justificându-și interesul.

Prin încheierea din 1 martie 2010, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul S.I.E. și a unit cu fondul pricinii excepţia prescripţiei achizitive.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţiile netimbrării și inadmisibilităţii acţiunii, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C.civ.

În ceea ce privește cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 1501 m.p., s-a invocat de către același pârât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin cererea completatoare formulată la termenul de judecată din 15 octombrie 2010, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilului.

La termenul din 11 februarie 2011, tribunalul a respins excepţiile de netimbrare a cererii și inadmisibilităţii acţiunii invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate și a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul

General.

La termenul din 9 decembrie 2011, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 2072 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul București, Secţia a V-a civilă a admis

excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și a respins capătul de cerere formulat de reclamantul A.D.B.C., având ca obiect revendicare în natură, în contradictoriu cu pârâţii Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind promovat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect revendicare în natură formulat de reclamantul A.D.B.C., în contradictoriu cu pârâtul S.I.E. ca neîntemeiat.

A fost respins capătul de cerere, având ca obiect plata contravalorii imobilului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibil.

A fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii A.V., A.M. și A.C.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul București prin Primarul general și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală și a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de aceiași intervenienţi în contradictoriu cu pârâtul S.I.E., ca neîntemeiată.

Tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40xxx din 20 decembrie 1941, numitul M.A.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. B. grevat de următoarele sarcini: ipoteza de rangul I pentru garantarea creanţei de 1.000.000 franci francezi către C.G., urmărirea generală de venituri instituită de portăreii de pe lângă Tribunalul Ilfov prin procesul verbal din data de 13 octombrie 1931, expropriere parţială atât a clădirii cât și a terenului, dacă Primăria Municipiului București nu renunţă la noua aliniere a străzii B.

Deși atât reclamantul, cât și pârâtul S.R.I. au susţinut că aceste sarcini au fost radiate, judecătorul fondului a exprimat un dubiu asupra acestei situaţii.

Cu privire la prima sarcină menţionată în cuprinsul contractului, tribunalul a reţinut că susţinerile părţilor nu se coroborează cu înscrisurile din dosar întrucât, deși potrivit extrasului eliberat de Arhivele Naţionale „ipoteca instituită în favoarea numitului C.G. pentru imobilul din str. B. împotriva debitorului M. de L. a fost radiată conform Jurnalului nr. 24247 din 29 decembrie 1941”, aceste menţiuni au fost apreciate ca neconcludente, observându-se că extrasul datează din 2 aprilie 1931.

Pe de altă parte, în cuprinsul acestui înscris se face vorbire despre radierea unei ipoteci împotriva unui alt debitor decât cumpărătorul din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40xxx din 20 decembrie 1941, respectiv M.A.A. De asemenea, s-a reţinut că identificarea obiectului contractului nu este clară, nemenţionându-se întinderea suprafeţei, astfel că operează prezumţia simplă a faptului că radierea menţionată prin jurnalul nr. 24247 din 29 decembrie 1941 operată faţă de vânzătorul din actul de vânzare - cumpărare a vizat o altă suprafaţă din imobil. Cu atât mai mult cu cât, prin contractul de vânzare - cumpărare menţionat, cumpărătorul M.A.A. a preluat și sarcinile imobilului, radierea uneia dintre acestea trebuia să opereze faţă de actualul debitor.

Aceleași considerente au fost reţinute de tribunal și cu privire la cea de-a doua sarcină menţionată în contractul de vânzare - cumpărare, cea instituită în favoarea statului, indicând rezerva asupra datei din extrasul pus la dispoziţia reclamantului de Arhivele Naţionale, respectiv anul 1940, 3 decembrie, deși actul de vânzare - cumpărare arată că titlul originar datează din anul 1941. Prin urmare, instanţa a statuat și asupra caracterului îndoielnic al acestei radieri în beneficiul autorului M.A.A.

Tribunalul a mai constatat că, prin Decizia Uzinelor Comunale București, la data de 2 aprilie 1942, din terenul și construcţia proprietatea lui A.M. a fost expropriată o suprafaţă necesară pentru lucrările de aliniere stradală, asupra acestei decizii revenindu-se la data de 19 aprilie 1943, ocazie cu care s-a indicat în concret suprafaţa expropriată, respectiv 196,88 m.p. teren, construcţie în suprafaţă de 9,70 m.p. și înălţime de 14,50 m. De comun acord cu expropriatul A.M., s-a stabilit și s-a plătit valoarea despăgubirilor.

În ceea ce privește pe autorul iniţial al reclamantului, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunţată de Tribunalul Poporului din București, A.M. a fost condamnat pentru „crime de dezastrul ţării și crime de război", fapte sancţionate de Legea nr. 312/1945, la pedeapsa cu moartea, la confiscarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul său și ieșite din patrimoniu după data de 23 august 1944, precum și la confiscarea bunurilor și drepturilor aparţinând soţiei și descendenţilor acestuia, dobândite după data de 6 septembrie 1940.

Prin urmare s-a constatat că o parte din averea autorului A.M. a fost expropriată pentru cauză de utilitate publică, măsură fiind însoţită de plata despăgubirii, iar o altă parte a fost confiscată prin hotărârea penală menţionată.

Începând cu anul 1950, imobilul în litigiu s-a aflat în folosinţa și administrarea statului prin diverse instituţii, iar prin Decretul nr. 409 din 23 septembrie 1955 s-a făcut prima menţiune despre existenţa dreptului de proprietate în favoarea statului.

Conform relaţiilor comunicate de Primăria Municipiului București, prima înregistrare cadastrală s-a făcut în anul 1986, când a fost înscris ca posesor de parcelă Ministerul Afacerilor Externe, cu suprafaţa de 1.501 m.p. teren și 783 m.p. construcţie, ca proprietate de stat, ulterior, prin dispoziţiile Legii nr. 366/2002 lămurindu-se natura juridică a dreptului de proprietate pe care pârâtul S.I.E. îl exercită, anume aceea de proprietate publică.

Din cauza naturii condamnării autorului reclamantului și intervenienţilor au fost respinse atât notificarea formulată de aceștia, cât și contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin sentinţa civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul București, reţinându-se că nicio preluare de avere făcută în temeiul Legii nr. 312/1945 nu poate face obiectul reparaţiei prin Legea nr. 10/2001. Hotărârea judecătorească amintită a intrat în puterea lucrului judecat, considerentele avute în vedere nemaiputând fi puse în discuţie de o altă instanţă.

Prin sentinţa penală nr. 339 din 30 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel București a fost respinsă cererea formulată de reclamant și intervenientul A.C.M. privind reabilitarea judecătorească a defunctului A.M., hotărârea fiind menţinută ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr.1922 din 25 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

S-a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, suprafaţa de teren a imobilului măsoară în prezent 644 m.p., chestiune asupra căreia nu s-au ridicat obiecţiuni de către niciuna dintre părţi.

Tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea în natură a imobilului, formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor, ca fiind promovat împotriva a două persoane lipsite de calitate procesuală, având în vedere că acești pârâţi nu exercită posesia asupra imobilului, evidenţiat în patrimoniul pârâtului S.I.E.

Cererea completatoare, formulată de reclamant la termenul din 15 octombrie 2010, prin care acesta a solicitat, în temeiul art. 480 C.civ. și art. 1 Protocolul 1 la CEDO, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor la plata contravalorii imobilului imposibil de restituit în natură, a fost respinsă ca inadmisibilă în raport de considerentele deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în recursul în interesul legii.

Totodată, s-a considerat că, faţă de ipoteza concretă a litigiului, având în vedere că reclamantul s-a prevalat deja de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate solicita, pe calea dreptului comun, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor la plata contravalorii imobilului, câtă vreme în procedura administrativă și jurisdicțională efectuată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a statuat că bunul imobil nu se circumscrie domeniului de aplicare a legii speciale.

Reţinând că reclamantul nu a probat nici întinderea dreptului de proprietate și nici existenţa acestuia în patrimoniul defunctului A.M., la momentul decesului, în anul 1946, tribunalul a apreciat că nu se impune compararea titlurilor părţilor și nici analiza apărării de fond invocate pe calea excepţiei prescripţiei achizitive de către pârâtul S.I.E.

Pentru identitate de raţiune, obiect și cauză cu soluţia pronunţată asupra acţiunii principale, s-a argumentat și în ceea ce privește cererea de intervenţie principală.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantul A.D.B.C. și intervenienţii A.V., A.M. și A.C.M., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Reclamantul a criticat refuzul comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate și constatării preferabilităţii titlului lor, mai vechi, autentic, invincibil și imprescriptibil, în raport cu titlul pârâtului, emanând de la un non dominus, care a exercitat o posesie nelegitimă.

Apelanţii intervenienţi nu au motivat apelul declarat, astfel încât, având în vedere identitatea dreptului și a intereselor acestor părţi cu cele ale reclamantului, curtea de apel a analizat apelul lor făcând aplicarea dispoziţiilor art. 292 al. (1) C.pr.civ., dar și pe baza susţinerilor cuprinse în motivarea apelului principal.

Prin decizia civilă nr. 93 A din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și intervenienţi, reţinând că nu se impune cercetarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor câtă vreme a rezultat din probatoriile administrate, că dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat a ieșit din patrimoniul autorului M.A., anterior deschiderii succesiunii acestuia, care a avut loc la data de 1 iunie 1946, pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în privinţa suprafeţei de 196,88 m.p. teren și a construcţiei de 9,70 m.p. și ca urmare a confiscării ca pedeapsă complimentară aplicată în urma condamnării sale la pedeapsa cu moartea prin sentinţa penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunţată de Tribunalul Poporului, în privinţa restului de proprietate.

Curtea de Apel București a înlocuit acea parte a considerentelor hotărârii primei instanţe pe baza cărora, reţinând existenţa mai multor sarcini asupra imobilului revendicat, judecătorul fondului a exprimat o rezervă în privinţa dreptului de proprietate invocat de reclamant.

S-a constatat, în acest sens, că probatoriile administrate au confirmat apartenenţa neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului din str. B., începând cu data dobândirii sale prin cumpărare, la patrimoniul numitului M.A.A. și faptul preluării acestuia (din patrimoniul cumpărătorului) parţial pe calea exproprierii pentru utilitate publică și parţial, în urma confiscării, ca pedeapsă complementară, aplicată autorului apelanţilor prin sentinţa penală nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului, în baza dispoziţiilor Legii nr. 312/1945.

S-a constatat, totodată, că imobilul în litigiu nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât autorul apelanţilor a fost acuzat și condamnat prin sentinţa menţionată pentru fapte ce nu pot fi considerate ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, după cum se reglementează în art. 2 al. (1) lit. b, ci pentru faptele și consecinţele politice ale participării României în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania nazistă.

Curtea de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins contestaţia intervenienţilor împotriva deciziei nr. 21958 din 31 octombrie 2003 emisă de S.I.E. s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că situaţia imobilului în litigiu nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta constituind motivul respingerii notificărilor formulate în temeiul legii speciale.

Consecinţa directă a acestei dezlegări este aceea a admisibilităţii acţiunii în revendicare promovate de reclamant și intervenienţi și a judecăţii în condiţiile dreptului comun, iar nu prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 sau a raţionamentelor și criteriilor la care îndrumă decizia nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în recursul în interesul legii.

Or, aplicând dreptul comun, instanţa de apel a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului din str. B. a încetat să mai existe în patrimoniul autorului apelanţilor ca urmare a exproprierii sale parţiale și, în privinţa restului de proprietate rămasă, ca urmare a confiscării dispuse prin hotărârea penală menţionată.

Curtea a reţinut că ambele preluări care au condus la încetarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul lui M.A.A. au avut o bază legitimă, în raport cu legislaţia în vigoare la momentul producerii preluărilor.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii principale și a celei de intervenţie în interes personal este corectă și legală.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamantul A.D.B.C. și A.C.M. și A.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenţii au susţinut că actul de preluare abuzivă nu a avut niciodată efecte legale, ci a constituit doar justificarea abuzurilor statului comunist, astfel încât, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția europeană coroborat cu art. 480 C.civ., și-au justificat calitatea de proprietari asupra imobilului din str. B.

Recurenţii au învederat că titlul de proprietate al autorului lor este mai vechi, preferabil și

imprescriptibil, astfel că nu s-a stins prin neuz.

S-a solicitat, în acest sens, să fie omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, din care rezultă identificarea imobilului revendicat și valoarea de piaţă a acestuia.

Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea a constatat că, deși expuse sumar, acestea vizează nelegalitatea refuzului comparării titlurilor de proprietate ale părţilor și neconstatarea preferabilităţii titlului reclamantului și intervenienţilor.

Curtea va reţine că instanţa de apel a stabilit corect că dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. B. a ieșit din patrimoniul autorului comun al reclamantului și intervenienţilor, M.A.A., în modalităţi prevăzute de legislaţia în vigoare la momentul preluărilor și nu în mod abuziv, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs.

Astfel, prima preluare s-a realizat pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în baza Deciziei nr. 2834 din 19 aprilie 1943, cu acordul fostului proprietar M.A.A. în ceea ce privește stabilirea și plata despăgubirilor, achitate efectiv de proprietarul Primăria Municipiului București.

Cea de-a doua preluare a fost efectul condamnării la pedeapsa complementară a confiscării averii, în temeiul sentinţei penale nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului și, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, neputând fi înlăturată decât prin desfiinţarea respectivei hotărâri judecătorești în căile extraordinare de atac.

Înscrisurile depuse la dosar au probat faptul că, în mod definitiv, instanţele judecătorești au respins cererea de reabilitare judecătorească a profesorului universitar M.A.A., iar desfiinţarea sentinţei penale de condamnare nu a fost invocată și nici dovedită.

Prin urmare, recurenţii nu au justificat îndreptăţirea lor la recunoașterea și protecţia unui drept care nu le-a fost transmis pe cale succesorală de autorul lor, întrucât nu exista în patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii, 1 iunie 1946.

În aceste condiţii, s-a apreciat corect de instanţele de fond și apel că nu se mai impune cercetarea acţiunii în revendicare prin procedeul comparării titlurilor, câtă vreme probatoriile administrate în cauză au relevat că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorului M.A. anterior deschiderii succesiunii acestuia, în modalităţile prevăzute de legislaţia în vigoare la acel moment.

În acest context, s-a reţinut corect că aceleași considerente ce au condus prima instanţă la soluţia respingerii cererilor în revendicare ca neîntemeiate, constituie deopotrivă argumente pentru respingerea ca neîntemeiată a cererii completatoare și subsidiare de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare, nu se impune analiza criticii referitoare la neomologarea raportului de expertiză prin care s-a identificat imobilul și s-a stabilit valoarea de piaţă a acestuia, cu atât mai mult cu cât aceasta nici nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizând modul de apreciere a probelor, ce nu constituie motive de casare ori modificare a deciziei în actuala reglementare a art. 304 C.pr.civ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 al. (1) C.pr.civ., l-a respins.