Liquidators’ asset sale under judicial authorization not illicit; tort claim against liquidators and insurer rejected

Contract de vânzare cumpărare privind bunuri valorificate de către lichidator în procedura falimentului. Anularea contractului ulterior înstrăinării bunurilor în procedura menționată. Lipsa întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina lichidatorului.

Cuprins pe materii : Drept civil. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : lichidator

- prejudiciu

- faptă ilicită

Legea nr. 85/2006, art. 7, art. 21, art. 73

Codul civil de la 1864, art. 998

În condiţiile în care prin încheierea pronunţată de judecătorul sindic, s-a dispus ca lichidatorul să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare potrivit celor stabilite în raportul adunării creditorilor, iar acesta a efectuat actele şi operaţiunile încuviinţate, fără să fie contestate de persoanele interesate, nu se poate susţine cu temei existenţa unei fapte ilicite în sarcina acestuia, și, ca atare activitatea lichidatorului s-a desfăşurat în limitele legii, lipsindu-i astfel caracterul ilicit.

Împrejurarea că ulterior vânzării unor bunuri în procedura falimentului, a fost pronunțată o hotărâre prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect acele bunuri, nu poate constitui o faptă ilicită a lichidatorului, întrucât aprecierea asupra caracterului licit sau ilicit al conduitei, se face în funcţie de elementele concrete existente la data săvârşirii acesteia, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.

Secția I civilă, decizia nr.34 din 15 ianuarie 2014

Prin acțiunea înregistrată la data de 20.11.2008 pe rolul Judecătoriei Baia Mare (declinată la data de 14.01.2009 la Tribunalul Maramureș) reclamanta S.C. B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.L.G., P.G. IPURL și în condiții de opozabilitate cu S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare în calitate de asigurător de răspundere profesională, obligarea pârâților I.L.G. și P.G. IPURL, în solidar cu pârâtul S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de 489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor însușite abuziv de către primii pârâți, plus dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data plății efective.

S-a arătat, în motivarea acțiunii, că pârâții I.L.G. și P.G. IPURL, în calitate de lichidatori judiciari ai S.C. T.R.W. S.R.L., au înstrăinat, în mod abuziv, bunurile reclamantei S.C. B. S.R.L., susținând cu rea-credință că bunurile ar aparține falitei S.C. T.R.W. S.R.L., deși au fost în mod repetat atenționați că nu pot dispune de bunurile reclamantei în valoare de 489.342,5 lei.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 C.civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 și art. 41 alin. (1) din OUG nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 3876 din 13.06.2012 Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Tribunalul a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de către pârâții I.L.G. și P.G. SRL, a rezultat că valorificarea bunurilor debitoarei S.C. T.R.W. S.R.L. s-a făcut în cadrul procedurii de insolvență ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/100/2004, sub supravegherea judecătorului sindic, cu respectarea procedurii (inclusiv a cerințelor de publicitate) prevăzute de Legea nr. 85/2006.

S-a reținut ca fiind semnificativ faptul că atât S.C. B. S.R.L., cât și S.C. T.R.W. S.R.L. aveau același administrator statutar în persoana numitului T.P. și că S.C. B. S.R.L. a participat în calitate de creditor la procedura de faliment a debitoarei S.C. T.R.W. S.R.L.

În aceste condiții, reprezentantul reclamantei S.C. B. S.R.L. a avut cunoștință, fiind notificat la fiecare etapă, cu privire la procedura de valorificare a bunurilor.

De asemenea, între reclamanta S.C. B. S.R.L. și S.C. T.R.W. S.R.L. s-a purtat procesul în constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuție - dosar nr. xx25/2005, sentința pronunțată în acest dosar fiind supusă unor cereri de îndreptare eroare materială ori de lămurire a înțelesului dispozitivului încheierii de îndreptare eroare materială.

Față de acest context, tribunalul a constatat că nu se poate invoca o faptă ilicită a lichidatorului judiciar

I.L.G., apoi P.G. IPURL, ori reaua credință a acestora, cu atât mai mult cu cât procedura de valorificare a bunurilor, ca etapă a falimentului, s-a desfășurat sub supravegherea judecătorului sindic, măsurile fiind încuviințate de acesta, fără ca reclamanta – creditoare S.C. B. S.R.L., reprezentantul comun al S.C. B. S.R.L. și S.C. T.R.W. S.R.L.- administratorul statutar T.P. ori altă parte interesată să conteste, potrivit procedurii falimentului, aceste măsuri.

Or, cât timp măsurile lichidatorului judiciar nu au fost contestate în cadrul procedurii insolvenței, deși reclamanta prin reprezentantul său a avut cunoștință de aceste măsuri și de consecințele lor, în raport cu patrimoniul reclamantei, invocarea răspunderii delictuale a lichidatorului judiciar este lipsită de temei.

S-a reținut totodată, că nici prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. xx25/2005 al Judecătoriei Baia Mare, nici prin expertiza contabilă judiciară efectuată în prezenta cauză, nu s-a stabilit un prejudiciu cert în dauna reclamantei S.C. B. S.R.L. Dar, chiar și admițând existența vreunui prejudiciu, deși din expertiza contabilă a rezultat că reclamanta ar fi încasat contravaloarea bunurilor la momentul înstrăinării către S.C. T.R.W. S.R.L., reclamanta trebuia să-și valorifice vocația de creditor, în cadrul procedurii de faliment, procedură care i-ar fi permis inclusiv anularea unor acte frauduloase.

S-a concluzionat că, în lipsa unor asemenea demersuri legale, în cadrul procedurii de faliment, nu sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale pe seama lichidatorilor judiciari, astfel că acțiunea în raport cu pârâții I.L.G. și P.G. IPURL apare ca neîntemeiată, iar în mod subsecvent, neexistând o răspundere de natură delictuală a lichidatorilor judiciari, nu poate fi atrasă vreo formă de răspundere, cu atât mai puțin delictuală, a asigurătorului S.C. O.V.I.G. – Sucursala Baia Mare, ca asigurător de răspundere profesională.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta S.C. B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul nemotivării sentinței întrucât instanța nu a răspuns la niciunul din argumentele invocate prin acțiune, motivele reținute sunt străine de natura pricinii și nici nu a sesizat temeiul de drept invocat prin acțiune, respectiv 998 C.civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006, art. 41 alin. (1) din OUG nr. 86/2006, reținând greșit că ar fi incidente dispozițiile art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2006, prin raportare la art. 19 alin.(8) din Legea nr. 85/2006. S-a susținut că a fost reținută o altă situație de fapt, întrucât judecătorul sindic nu a încuviințat vânzarea bunurilor reclamantei și ca atare, aceasta nu avea ce să conteste.

Prin decizia civilă nr. 49 din 17.04.2013, Curtea de Apel Iași (învestită urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de S.C. B. S.R.L.) a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că, potrivit acțiunii introductive de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâților I.L.G. și P.G. IPURL Baia Mare, în solidar cu asigurătorul de răspundere profesională S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de 489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor sale însușite abuziv de către primii doi pârâți, în temeiul art. 998 C.civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 și art. 41 alin. (1) și (2) din OUG nr. 86/2006.

S-a constatat că, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesar, conform art. 998 - 999 C.civ., să fie dovedită îndeplinirea concomitentă a următoarelor condiții: o faptă cauzatoare de prejudiciu și persoana care a cauzat această faptă, prejudiciul cert, raportul de cauzalitate între fapta dăunătoare și prejudiciu.

Instanța a reținut totodată, în considerarea faptului că primii doi pârâți chemați în judecată au calitate

de lichidatori judiciari, că dispozițiile legale enunțate trebuie raportate și la prevederile art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2008 și art. 42 alin. (1) din OUG nr. 86/2006, ce prevăd condițiile în care practicienii în insolvență răspund pentru activitatea desfășurată, disciplinar, administrativ, civil sau penal, având obligativitatea de a face dovada asigurării lor pentru răspundere profesională.

Cu referire la mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reținut că pârâta I.L.G. a avut calitatea de lichidator judiciar pentru S.C. T.R.W. S.R.L. și că prin încheierea din 16.10.2006, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. xx20/2004 al Tribunalului Maramureș, a fost împuternicită să efectueze actele și operațiunile de lichidare a societății debitoare, în condițiile stabilite în raportul aprobat de adunarea creditorilor societății din 8.09.2006, raport ce nu a fost contestat de societatea debitoare al cărei administrator statutar este T.P.

S-a constatat că aceeași persoană, T.P., are calitate de administrator statutar și pentru S.C. B. S.R.L., societate care a participat în calitate de creditor în procedura falimentului pentru S.C. T.R.W. S.R.L.

Față de aceste elemente de fapt, s-a conchis că este greu de presupus că reclamanta nu ar fi avut cunoștință de etapele desfășurate în procedura insolvenței pentru societatea falită SC T.R.W. SRL. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât între cele două societăți s-au purtat mai multe procese cu privire la constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a statuat că nu se poate invoca o faptă ilicită săvârșită de pârâta I.L.G., în calitatea sa de lichidator judiciar inițial pentru S.C. T.R.W. S.R.L. și apoi de către celălalt pârât, P.G. IPURL, numit lichidator judiciar al aceleiași societăți falite, atât timp cât ambii pârâți, ca lichidatori judiciari, au îndeplinit etapele procedurii insolvenței astfel cum au fost încuviințate și confirmate de către judecătorul sindic, acte care nu au fost contestate nici de debitor, nici de creditor și nici de administratorul comun al celor două societăți.

S-a constatat totodată, potrivit raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, că în evidența celor două societăți S.C. T.R.W. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. s-a înregistrat cumpărarea și respectiv, vânzarea bunurilor în valoare de 489.342,5 lei și s-a operat în contabilitatea celor două societăți aceste operațiuni; că nu s-au identificat restituiri de sume de către societatea reclamantă către S.C. T.R.W. S.R.L., ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 1.10.1999 a utilajelor în discuție și că societatea reclamantă a rămas cu suma de 489342,5 lei pe care a încasat-o integral de la S.C. T.R.W. S.R.L.

Față de concluziile expertizei, societatea reclamantă nu a formulat obiecțiuni, solicitând totodată respingerea unor eventuale obiecțiuni formulate de pârâți.

De aceea, au fost apreciate nefondate și criticile formulate de apelantă referitoare la faptul că

expertiza ar fi avut în vedere doar obiectivele propuse de pârâți și care nu ar avea nicio legătură cu pretențiile deduse judecății.

Instanța de apel a mai reținut și că reclamanta, în calitatea sa de creditor în procedura falimentului față de societatea debitoare S.C. T.R.W. S.R.L., putea interveni și valorifica drepturile pretinse atât prin anularea actelor frauduloase încheiate în dauna sa cât și prin contestarea măsurilor luate de lichidatorii judiciari în cadrul procedurii, demersuri legale pe care însă nu le-a întreprins.

În consecință, s-a constatat că prima instanță a fondului a statuat în mod corect că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale față de pârâții lichidatori și ca atare, nici față de asigurătorul de răspundere profesională nu poate fi atrasă vreo formă de răspundere.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte identificate (urmare a încadrării realizate de instanţă, conform art. 306 alin. 3 C.pr.civ.) ca fiind critici de nelegalitate:

Motivarea deciziei este contradictorie (art. 304 pct. 7 C.pr.civ.) în sensul că, deşi în aparenţă, cauza este soluţionată pe fond, examinându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale, în realitate, lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea raportului lichidatorului din data de 8.09.2006 şi prin confirmarea operaţiunilor de lichidare de către judecătorul sindic prin încheierea din 16.10.2006.

Or, neatacarea măsurilor luate de lichidator reprezintă un veritabil fine de neprimire, lipsa faptei ilicite fiind justificată nu printr-o examinare a conduitei lichidatorului, autor al faptului ilicit, ci prin examinarea conduitei recurentei păgubite S.C. B. S.R.L.

Nemotivarea deciziei din apel subsumată aceluiaşi motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. decurge

şi din aceea că, deşi reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa nu o analizează decât pe aceea referitoare la fapta ilicită, omiţând din analiză aspectele referitoare la existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate.

Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ( art. 304 pct. 8 C.pr.civ.).

Aceasta, întrucât s-a reţinut că prin încheierea din 16.10.2006, judecătorul sindic a încuviinţat vânzarea bunurilor debitoarei S.C. T.R.W., or, din nicio încheiere a judecătorului sindic nu rezultă că ar fi fost încuviinţată vânzarea bunurilor unui terţ (S.C. B. S.R.L.) ci exclusiv bunurile societăţii debitoare menţionate anterior.

S-a reţinut, de asemenea, greşit că S.C. B. S.R.L. avea, la momentul vânzării bunurilor (august 2006) calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei, putând astfel contesta raportul lichidatorului şi încheierea judecătorului sindic. În realitate, abia la 9.11.2009, S.C. B. S.R.L. a devenit creditor participant la procedura insolvenţei, întrucât prin sentinţa civilă nr. 3890 din 9.11.2009 s-a admis contestaţia acestei societăţi şi s-a dispus înscrierea definitivă a creanţei sale în tabelul definitiv consolidat al creanţelor.

Decizia este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), reţinând în mod greşit că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale.

În realitate, fapta ilicită există şi constă în vânzarea de către lichidator, pentru acoperirea debitelor societăţii T.R.W. intrate în procedura insolvenţei, a unor bunuri care nu mai erau proprietatea acesteia, ci erau proprietatea B. S.R.L.

Nu se poate invoca nicio îndoială cu privire la faptul că bunurile vândute în procedura insolvenţei S.C. T.R.W. S.R.L. erau proprietatea S.C. B., urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare prin care aceste bunuri fuseseră înstrăinate anterior de la S.C. B. la S.C. T.R.W. Or, efectele nulităţii implică inexistenţa, retroactivă, a actului anulat.

De asemenea, caracterul ilicit al faptei nu poate fi înlăturat prin invocarea aprobării vânzării în cadrul adunării generale a creditorilor, întrucât ceea ce s-a aprobat a fost vânzarea bunurilor societăţii debitoare, în niciun caz vânzarea bunurilor unui terţ.

Condiţia vinovăţiei a fost şi aceasta dovedită în cauză, întrucât pârâţii lichidatori au fost părţi în dosarul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare a utilajelor.

Lichidatorul a preluat, în vederea valorificării, utilajele proprietatea S.C. B. S.R.L., cu motivarea de totală

rea-credinţă că s-ar fi anulat un cu totul alt contract, iar Curtea de Apel Cluj ar fi decis că aceste utilaje sunt proprietatea S.C. T.R.W., ceea ce nu se dispusese niciodată prin nicio hotărâre judecătorească.

În realitate, la data vânzării era irevocabilă sentinţa civilă nr. 989/2005 a Tribunalului Maramureş, care a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare a utilajelor în litigiu; de asemenea, era pronunţată încheierea de îndreptare a erorii materiale prin care s-a completat dispozitivul sentinţei cu anularea contractului pentru utilaje. În privinţa erorilor comise de instanţele de judecată, care mai întâi au omis să se pronunţe expres cu privire la contractul de înstrăinare a utilajelor şi apoi, prin încheierea de completare din 21.11.2005, au menţionat greşit data contractului atacat ca fiind 1.11.1999, deşi contractul era încheiat la 1.10.1999, acestea nu sunt imputabile recurentei şi nu pot avea efecte împotriva intereselor acesteia.

Se regăseşte în speţă şi elementul referitor la prejudiciu, neanalizat de instanţa de apel raportat la datele dosarului, având în vedere că aceasta a reţinut că, întrucât preţul a fost încasat de către S.C. B. S.R.L., atunci nu există prejudiciu prin vânzarea bunurilor.

Decizia este susceptibilă şi de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. întrucât apreciază acţiunea formulată ca inadmisibilă, aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor.

Or, nu se poate reţine că acţiunea în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă şi că adevăratul proprietar avea la dispoziţie posibilitatea contestării măsurilor lichidatorului conform Legii nr. 85/2006.

Aceasta, deoarece pe de o parte, căile de atac împotriva măsurilor lichidatorului sau judecătorului sindic sunt la îndemâna creditorilor participanţi la procedură, calitate pe care S.C. B. nu o avea la acel moment, iar pe de altă parte, şi dacă societatea ar fi avut calitatea de creditor, putea formula prezenta acţiune, întrucât cele două demersuri pot coexista.

De asemenea, nu s-a răspuns prin hotărârile instanţelor de fond susţinerilor reclamantei, care a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, arătând că fapta ilicită constă în înstrăinarea unor bunuri aparţinând societăţii reclamante, de către lichidatori, faptă săvârşită cu vinovăţie.

Pe acest aspect, recurenta-reclamantă a reluat şi argumentele referitoare la dovedirea prejudiciului, precum şi elementele de fapt din care ar rezulta caracterul ilicit al demersurilor lichidatorilor care au procedat la vânzarea unor utilaje ale S.C. B. S.R.L., deşi prin decizia nr. 247 din 29.01.2008 a Curții de apel Cluj a fost lămurit dispozitivul încheierii din 21.11.2005, prin indicarea bunurilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare anulat de către instanţă.

Prin concluziile scrise depuse de către intimaţii-pârâţi I.G., P.G. I.P.U.R.L., S.C. O. S.A. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în speţă nu subzistă condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum corect au apreciat instanţele fondului. De asemenea, s-a invocat şi nulitatea recursului sub aspectul motivelor prin care se solicită evaluarea probatoriului, susţinându-se că memoriul de recurs este redactat în mod defectuos, cu indicarea îndeosebi a situaţiilor de fapt şi fără ca argumentele expuse să fie încadrabile în motivele de recurs invocate.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că, într-adevăr, memoriul de recurs este redactat fără respectarea rigorilor procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, dar că, în condiţiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., este posibilă identificarea criticilor de nelegalitate (astfel încât nu este incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 306 alin. 1 C.pr.civ.) care au însă caracter nefondat, potrivit următoarele considerente:

Pretinzând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel (şi astfel, incidenţa art. 304 pct. 7 C.pr.civ.), recurenta-reclamantă susţine, fără temei, că „deşi în aparenţă cauza este soluţionată pe fond, în realitate lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea măsurilor luate de lichidator, ceea ce echivalează cu un veritabil fine de neprimire”.

În realitate, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale - care a constituit cauza juridică a acţiunii în pretenţii promovate - instanţa a făcut referire, dat fiind specificul activităţii pârâţilor (care ar fi cauzat, prin caracterul ei defectuos, prejudiciul pretins) la modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor legale.

În acest context, s-a reţinut, cu trimitere la elementele probatorii ale dosarului, faptul că pârâţii, în calitate de lichidatori judiciari, au îndeplinit actele procedurii insolvenţei în condiţiile stabilite de adunarea generală a creditorilor şi ca urmare a încuviinţării date de judecătorul sindic.

Constatarea instanţei de apel, conform căreia S.C. B. S:R.L. nu a atacat măsurile lichidatorului judiciar - în situaţia în care le aprecia nelegale - nu reprezintă, cum se susţine, o neanalizare a fondului raportului juridic (un „fine de neprimire”), ci o circumstanţiere a analizei faptei ilicite la specificul activităţii pârâţilor.

Astfel, în condiţiile în care prin încheierea din 16.10.2006 pronunţată de judecătorul sindic, s-a dispus ca lichidatorul să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare potrivit celor stabilite în raportul adunării creditorilor din 8.09.2006, iar acesta a efectuat actele şi operaţiunile încuviinţate, fără să fie contestate de persoanele interesate, nu se poate susţine cu temei existenţa unei fapte ilicite în sarcina acestora.

Invocând aceleaşi dispoziţii ale art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta a pretins nemotivarea deciziei şi pentru că nu sunt analizate celelalte condiţii ale răspunderii delictuale, referitoare la existenţa vinovăţiei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate.

Or, separat de împrejurarea că această critică nu îşi are suport, raportat la considerentele deciziei (care stabileşte, de exemplu, cu trimitere la raportul de expertiză, de ce nu poate fi identificat un prejudiciu în cauză), recurenta ignoră faptul că pentru angajarea răspunderii delictuale trebuie întrunite cumulativ condiţiile acesteia.

Aşadar, inexistenţa faptei ilicite asupra căreia s-a oprit prioritar analiza instanţelor de fond este suficientă pentru a impune concluzia netemeiniciei pretenţiilor reclamantei.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă în susţinerea acestuia nu vizează ipoteza textului - respectiv, denaturarea înţelesului unui act juridic (în sensul de negotium juris, ca manifestare de voinţă generatoare de drepturi şi obligaţii) având clauze clare, neîndoielnice care să nu fie susceptibile de interpretare.

În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs este criticată modalitatea în care, cu nesocotirea dispoziţiilor Legii insolvenţei, lichidatorii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

De aceea, reţinându-se că este invocată încălcarea unor norme de drept material şi având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., critica va fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., constatându-se, totodată, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, recurenta pretinde că lichidatorii au procedat la vânzarea bunurilor unui terţ (reclamanta S.C. B. S.R.L.) deşi încheierea judecătorului sindic a încuviinţat exclusiv vânzarea bunurilor societăţii debitoare S.C. T.R.W. S.R.L.

Tot astfel, se susţine greşita apreciere asupra calităţii de creditor a lui S.C. B. S.R.L. la momentul vânzării bunurilor (august 2006), poziţie din care putea ataca raportul lichidatorului, când, de fapt, societatea-reclamantă a devenit creditor participant la procedura insolvenţei abia la 9.11.2009 (urmare a admiterii contestaţiei formulate, conform sentinţei civile nr. 3890/2009).

Susţinerea în legătură cu vânzarea bunurilor unui terţ (respectiv, S.C. B. S.R.L.) nu poate fi primită, având în vedere că la acel moment (august 2006) nu exista o statuare jurisdicţională asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1.10.1999 (nulitate de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că, efect al acesteia, bunurile reintraseră în patrimoniul său).

Pe acest aspect, se constată că, potrivit sentinţei nr. 989/2005 a Tribunalului Maramureş, s-a admis cererea reconvenţională formulată de S.C. B. S.R.L., constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 31.03.2001 şi a unor facturi, soluţie validată prin decizia nr. 170/2006 a Curţii de Apel Cluj. Ulterior, la 21.11.2005, a fost pronunţată încheierea de îndreptare eroare materială din dispozitivul sentinţei nr. 989 din 6.10.2005, în sensul că „s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1.11.1999”. Şi cu privire la această încheiere S.C. B. S.R.L. a formulat la 20.02.2006, cerere de îndreptare a erorii materiale, admisă prin încheierea din aceeaşi dată a Tribunalului Maramureş (judecătorul sindic), în sensul că nulitatea vizează contractul de vânzare-cumpărare din 1.10.1999.

Or, această din urmă încheiere a fost modificată prin decizia nr. 7/2006 a Curţii de Apel Cluj, în sensul respingerii cererii de îndreptare eroare materială, reţinându-se în considerente că „judecătorul sindic a acordat ceea ce nu a făcut obiectul dosarului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 389 din 6.10.2005 şi care viza nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 31.03.2001 şi a facturilor încheiate la 1.11.1999”.

În prezenţa acestor statuări ale instanţei de recurs, lichidatorul nu putea considera - decât dacă ar fi făcut propriile evaluări judiciare, ceea ce nu-i este permis - că ar fi constituit obiect al nulităţii contractul de vânzare-cumpărare din 1.10.1999; că, astfel, bunurile s-ar fi întors în patrimoniul S.C. B. S.R.L. şi că, procedând la vânzarea lor, ar fi înstrăinat nu bunurile debitorului aflat în procedura insolenţei, ci pe acelea ale unui terţ.

Mai mult, lichidatorul a comunicat lui T.P. - care avea, deopotrivă, calitatea de administrator al societăţii debitoare T.R.W., cât şi al societăţii B. S.R.L. - raportul de evaluare a celor trei utilaje propuse pentru valorificare, la 11.08.2006, fără ca acesta să fie contestat.

În procesul-verbal întocmit de lichidator la 25.08.2006, la şedinţa adunării creditorilor (la care s-a consemnat şi prezenţa administratorului T.P.) niciunul dintre creditori nu a formulat obiecţiuni la completarea raportului de evaluare, iar procesul-verbal din 8.09.2006 al adunării generale a creditorilor cu aprobarea completării raportului de evaluare a fost, de asemenea, comunicat şi administratorului celor două societăţi (T.R.W. şi B. S.R.L.), numitul T.P.

Or, cunoscând situaţia din această dublă calitate - de administrator judiciar al celor două societăţi - numitul T. putea să conteste scoaterea la vânzare a utilajelor, dacă aprecia şi dovedea că bunurile aparţin unui terţ faţă de procedura insolvenţei.

Faptul că, aşa cum susţine, S.C. B. S.R.L. ar fi dobândit mai târziu calitatea de creditor nu justifică poziţia de pasivitate, având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (2), art. 73 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora măsurile dispuse de administratorul judiciar sau de lichidator pot fi contestate nu numai de creditor, debitor, ci şi de orice altă persoană interesată (categorie în care se plasează cel care pretinde că, deşi terţ faţă de procedura insolvenţei, este prejudiciat prin scoaterea la vânzare a unor bunuri care îi aparţin).

În speţă, actele şi operaţiunile întocmite în procedura insolvenţei au respectat regulile de publicitate care, în această materie, sunt astfel edictate (art.7 din Legea nr. 85/2006) încât să asigure opozabilitatea mai largă, tocmai pentru a nu fi prejudiciate terţe persoane prin valorificarea unor bunuri care, în realitate, nu ar aparţine debitorului.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta-reclamantă reia argumentele referitoare la caracterul ilicit al faptei lichidatorului care ar fi înstrăinat bunuri ce nu aparţineau debitorului, în condiţiile în care fusese anulat contractul de vânzare-cumpărare prin care acesta devenise proprietar, utilajele reintrând în patrimoniul reclamantei-recurente. De asemenea, sunt reiterate aspectele referitoare la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei lichidatorilor dedusă din împrejurarea că au fost părţi în procesul în care s-a dezbătut nulitatea contractului menţionat anterior şi faptul că erorile materiale săvârşite de instanţă nu pot fi imputate părţii.

Fără a relua considerentele expuse anterior în legătură cu nedemonstrarea caracterului ilicit al faptei lichidatorilor, Înalta Curte constată, suplimentar, că tocmai poziţia lichidatorului - de reprezentant al societăţii T.R.W. în procesul având ca obiect nulitatea contractului - nu-i permitea să ignore rezultatul judecăţii şi să considere că ar fi fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 1.10.1999.

Contrar susţinerii recurentei, la data la care prin încheierea judecătorului sindic (din 16.10.2006) s-a dispus vânzarea bunurilor la licitaţie, exista hotărâre irevocabilă (decizia nr. 7 din 6.06.2006 a Curţii de Apel Cluj) care statua că nu respectivul contract făcuse obiectul judecăţii şi că, dispunând îndreptarea erorii materiale în sensul indicării contractului din 1.10.1999, judecătorul sindic depăşise limitele judecăţii.

Împrejurarea că ulterior, la aproximativ 2 ani de la vânzarea utilajelor în procedura falimentului, a fost pronunţată decizia nr. 247 din 29.01.2008 a Curţii de Apel Cluj, prin care, urmare a admiterii recursului S.C. B. S.R.L., au fost indicate (rejudecându-se o cerere de îndreptare eroare materială), utilajele care au constituit obiectul contractului de vânzare-cumpătare din 1.11.1999, nu este de natură să modifice în vreun fel concluzia asupra lipsei caracterului ilicit al faptei.

Aceasta, întrucât aprecierea asupra caracterului licit sau ilicit al conduitei, se face în funcţie de elementele concrete existente la data săvârşirii acesteia, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.

În acelaşi timp, susţinerea recurentei conform căreia nu-i pot fi imputate erorile materiale săvârşite de instanţele de judecată este lipsită de suport şi denotă o prevalare de propria culpă, în condiţiile în care chiar aceasta - prin cererea reconvenţională dedusă judecăţii în dosarul nr. xx25/2005 - a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1.11.1999, fără ca măcar să-i particularizeze obiectul, ceea ce a generat multiple cereri de îndreptare erori materiale şi de lămurire a dispozitivului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., indicat, de asemenea, ca temei al cererii de recurs, se constată că recurenta reia argumentele referitoare la pretinsa soluţionare a cauzei pe excepţia de inadmisibilitate, întrucât adevăratul proprietar al bunurilor ar fi avut posibilitatea contestării măsurilor lichidatorilor judiciari, iar nu pe aceea a promovării unei acţiuni în despăgubiri conform dreptului comun.

Aşa cum s-a arătat deja, analizându-se motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., instanţele de fond nu au opus reclamantei un asemenea impediment în declanşarea demersului său judiciar ci, în cadrul analizei faptei ilicite, pe lângă împrejurarea că actele şi operaţiunile lichidatorului au fost validate de judecătorul sindic, a făcut referire şi la împrejurarea că acestea n-au fost contestate de creditori sau de alte persoane interesate.

Fără ca aceasta să însemne, în sine, o obstaculare a unui demers ulterior al părţii considerate prejudiciate, analiza instanţei a demonstrat şi din această perspectivă, de ce activitatea lichidatorilor s-a desfăşurat în limitele legii şi astfel, lipsindu-i caracterul ilicit, nu sunt întrunite, pe fond, condiţiile răspunderii civile delictuale, pretenţiile fiind astfel neîntemeiate.

Celelalte aspecte dezvoltate de recurentă şi subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., vizează, în realitate, elementele de fapt şi probatorii ale pricinii, procedându-se la o reluare a prezentării judecăţilor anterioare şi a diverselor acte şi operaţiuni întocmite în cadrul procedurii insolvenţei.

Nu este vorba, deci, de nulităţi săvârşite în condiţiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ. şi, astfel, posibil de valorificat prin intermediul motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., pentru a fi cenzurabil, ca atare, de instanţa de recurs.

Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.