Lawfulness of provisional detention for execution of European Arrest Warrant under international judicial cooperation law

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin încheierea penală din 25 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 4303/2/2012 (1702/2012) în baza art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea persoanei solicitate N.N. pe o durată de 5 zile, începând cu data de 25 mai 2012 și până la data de 29 mai 2012, inclusiv.

Totodată, s-a fixat termen la data de 29 mai 2012, pentru ca procurorul să depună mandatul european de arestare, tradus în limba română.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La 25 mai 2012 a fost înregistrată semnalizarea în Sistemul Informatic Schengen, transmisă prin intermediul IGPR- Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, cu traducerea acesteia în limba română, din care reiese faptul că autoritatea judiciară din Regatul Spaniei a emis un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitate N.N., întrucât aceasta este urmărită pentru comiterea infracțiunilor de omor și tâlhărie.

Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată, completată și republicată, dacă persoana a fost reținută potrivit art. 101 din aceeași lege, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizația Internațională a Poliției Criminale, arestarea persoanei solicitate sau obligarea acesteia de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile.

În raport cu situația de fapt și de drept reținută în cauză, curtea a constatat că, în speță, se impune fixarea unui termen pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, tradus în limba română, și că este necesară arestarea inculpatului, aceasta fiind singura măsură de natură să garanteze prezența persoanei solicitate la instanță, la termenul stabilit, dar și să răspundă scopului urmărit de art. 5 din Convenție.

Gravitatea acuzațiilor ce i se aduc persoanei solicitate este de natură să înlăture oportunitatea luării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, neprezentând garanțiile necesare prezentării ulterioare la instanță.

Împotriva acestei încheieri, persoana solicitată a declarat, în termen legal, prezentul recurs, a cărui soluționare a fost lăsată de către apărătorul din oficiu la aprecierea instanței.

Recursul nu este fondat.

Art. 103 din Legea nr. 302/2004 prevede că daca persoana a fost reținuta potrivit art. 101, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizația Internaționala a Politiei Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile.

In acest caz, instanța amâna cauza si fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoțit de traducerea in limba romană.

În conformitate cu dispozițiile art. 5, paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5, paragraful 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Analizând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală și temeinică, în sensul că în mod corect s-a dispus arestarea preventivă a persoanei solicitate pe o perioadă de 5 zile până la prezentarea , mandatului european de arestare.

Opțiunea instanței în a alege dintre cele două măsuri preventive aceea a arestării a fost determinată de caracterul urgent al procedurii, de asigurarea executării mandatului european de arestare, de natura și gravitatea acuzației adusă persoanei solicitate.

Astfel fiind, în baza art. 38515 alin. (1), pct. 1, lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată N.N., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 520 lei, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 320 lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta persoană solicitată N.N. împotriva încheierii din 25 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală pronunțată în dosarul nr. 4303/2/2012 (1702/2012).

Obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 520 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 iulie 2012.