Admissibility of retrial in absentia conviction based on defendant’s fault in evading judicial process

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin sentința penală nr. 802 din 22 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 64951/3/2011, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 522/1 raportat la art. 404 și urm. C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă, cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul S.K., în prezent deținut în Penitenciarul Giurgiu, cu privire la pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., prin sentința penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 302 din 02 noiembrie 1998 a Curții de Apel București. Condamnatul a fost obligat la plata sumei de 50 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, în speță petentul se află în executarea pedepsei de 7 ani închisoare, aplicată prin decizia penală nr. 302 din 2 noiembrie 1998 a Curții de Apel București, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor ( MEPI nr. 411 din 25 noiembrie 1998), fiind încarcerat la Penitenciarul Giurgiu.

Referitor la cea de a doua cerință privitoare la judecarea în lipsă a inculpatului și imputabilitatea acestui aspect autorităților judiciare romanești, instanța a constatat că nu se poate reține faptul că organele de urmărire penală la momentul instrumentării urmăririi penale și a judecării procesului penal nu au dat dovada de diligență în eforturile susținute de a-l înștiința pe inculpat de proces și de a-l invita să participe la soluționarea cauzei sale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel condamnatul, motivând că în mod greșit a apreciat ca inadmisibilă cererea sa de rejudecare, în condițiile în care nu a avut cunoștință că împotriva sa a fost începută urmărirea penală.

Instanța de apel a apreciat critica neîntemeiată, existând la dosar probe din care rezultă că apelantul, deși audiat de procuror și invitat să participe la desfășurarea urmăririi penale, a preferat să fugă din România.

În consecință, Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 87 din 20 martie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul S.K., care a reiterat criticile formulate în apel, solicitând admiterea cererii de rejudecare.

Recursul este neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, potrivit criticilor formulate dar și conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Motivele invocate de recurent pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., dar Înalta Curte le apreciază ca nefondate, constatând că instanțele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 5521 C. proc. pen. și au dispus respingerea cererii de rejudecare ca inadmisibilă.

Potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, urmând ca judecata să se desfășoare potrivit dispozițiilor art. 404-408 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.

Dispozițiile la care textul face trimitere obligă la parcurgerea etapei de admitere în principiu a cererii de rejudecare, instanța având a verifica dacă a avut loc o judecare în lipsă, dar și în ce măsură această judecare în lipsă îi este imputabilă petentului.

În speță, prima condiție (judecata în lipsă) este îndeplinită, dar actele și lucrările dosarului arată că acest lucru nu este imputabil autorităților române ci însuși condamnatului, care a cunoscut de proces și s-a sustras, deliberat, de la urmărire și judecată.

Astfel, la fila 23 d.u.p. există declarația parții vătămate în care inculpatul expune acesteia că va pleca din Romania dacă nu se înțelege cu el asupra sumei de bani pe care o pretinde ca să își retragă plângerea. Așadar, rezultă clar că inculpatul știa de proces, era conștient că mai are încă unul pe rol și că în ipoteza în care va fi judecat și pentru această infracțiune de tentativă de omor va risca să ajungă în închisoare.

De asemenea, la fila 61 d.u.p. există un proces verbal datat 17 iulie 1997, prin care se constată lipsa inculpatului la unitatea de parchet unde fusese invitat pentru a fi reaudiat, deși i se pusese anterior în vedere data la care urma să se prezinte pentru continuarea cercetărilor.

La fila 62 d.u.p. există dovada că organele de urmărire penală făceau demersuri pentru depistarea inculpatului, iar la filele 67 și 75 d.u.p. există declarația șotiei inculpatului, martora D.M., în sensul că inculpatul a dispărut de la domiciliu.

Totodată din declarația condamnatului, aflată la filele 51- 57 d.u.p. rezultă că, acesta, a fost audiat în calitate de inculpat cu privire la fapta de tentativa de omor care i s-a imputat, acesta precizându-și clar poziția în sensul că, în opinia sa, nu este vinovat de săvârșirea unei tentative de omor întrucât nu a înjunghiat victima, ci doar a lovit-o cu palma. Așadar, în mod indubitabil, apelantul condamnat, cunoștea despre existența și derularea acestui proces penal împotriva sa.

Faptul că nu a recunoscut fapta de tentativă de omor, că a încercat să se împace cu partea vătămată, oferindu-i o sumă de bani pentru a-și modifica declarațiile, și văzând inutilitatea acestor demersuri, a hotărât să fugă în Turcia.

La filele 83-84 d.u.p. se afla cazierul judiciar al inculpatului din care rezultă că în data de 07 mai 1997 fusese eliberat din Penitenciarul Jilava, astfel că era conștient de faptul că riscă, prin săvârșirea faptei de tentativă de omor, în ipoteza stabilirii vinovăției sale, să ajungă din nou în închisoare, acesta fiind și motivul pentru care a părăsit România.

În data de 17 septembrie 1997, inculpatul a fost dat în consemn la frontieră, fiind emis mandat de arestare preventivă în lipsă, care s-a dispus a fi pus în executare (vezi filele 70, 72, 81, d.u.p.).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 8 C. proc. pen., onorariul interpretului de limbă turcă va fi plătit din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.K. împotriva deciziei penale nr. 87 din 20 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 13 iunie 2012.