Ethnic persecution compensation: failure to prove forcible displacement versus voluntary relocation under Law 189/2000

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, solicitând să se dispună anularea Hotărârii nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la recunoașterea calității reclamantei de beneficiară a Legii nr. 189/2000, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a primit hotărârea în data de 21 mai 2009, iar, în drept, acțiunea nu a fost motivată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare a solicitat respingerea acțiunii, fără cheltuieli de judecată, arătând că în speță nu s-a făcut dovada existenței unei persecuții de natură etnică a lui G.G., soțul decedat al reclamantei.

Prin decizia nr. 5753 din 11 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 690/35/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței nr. 114/CA din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin sentința civilă nr. 170/CA/2010 din 5 mai 2010 Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea introdusă de reclamanta G.V. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Satu Mare, a anulat Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare – Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000 a respins cererea reclamantei G.V., prin care aceasta a solicitat recunoașterea calității de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu motivarea că din probele depuse la dosar nu s-a făcut dovada persecuției soțului defunct al reclamantei.

În această situație, instanța a procedat la audierea martorilor M.A. și P.I., din declarațiile acestora rezultând faptul că soțul reclamantei a fost consătean cu cei doi martori, când locuia în satul Bologa, jud. Cluj. Din aceeași localitate a fost nevoit să plece în refugiu din cauza persecuțiilor din partea soldaților unguri, la fel ca și alți săteni.

S-a mai reținut faptul că martorilor audiați de instanță le-a fost recunoscută de către Casa Județeană de Pensii Cluj calitatea de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, conform hotărârilor emise în acest sens.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată și, în baza dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, a admis acțiunea, a anulat Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea recursului se arată că, raportat la reglementarea legală incidentă în speță și la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, premisele acordării beneficiului O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, sunt existența unei persecuții din motive etnice, ce a avut drept consecință strămutarea în altă localitate a lui G.G., soțul decedat al contestatoarei G.V.

Recurenta-pârâtă arată că în speță nu se face dovada existenței unei persecuții de natură etnică a lui G.G., soțul decedat al petentei, o primă premisă a legii fiind astfel exclusă.

Se mai arată că nu se poate vorbi nici de o strămutare în înțelesul legii, atâta timp cât reclamanta-intimată nu a făcut dovada nici că G.G. ar fi fost obligat să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice și nici că ar fi avut domiciliul în localitatea de refugiu - Săcuieu, județul Cluj, în perioada de referință.

Ca urmare, este înlăturată și a doua premisă a legii, respectiv dovada strămutării, astfel cum a fost definită această noțiune de legiuitor.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din același act normativ, soțul supraviețuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevăzute de art. 1, beneficiază la rândul său de o indemnizație lunară, în cuantumul prevăzut de lege, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, cu condiția de a nu se fi recăsătorit.

Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, se reține că în mod eronat prima instanță a stabilit că acțiunea reclamantei este întemeiată, în condițiile în care probele pe care și-a întemeiat soluția instanța de fond sunt neconcludente și chiar contradictorii.

Astfel, în primul ciclu procesual, prin sentința nr. 114/CA/2009 – PI din 22 iunie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.V., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, dispunând anularea hotărârii nr. 545 din 6 aprilie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că soțul decedat al reclamantei a fost nevoit, în cursul lunii mai 1941, din motive etnice, să părăsească localitatea de domiciliu, Valea Drăganului și să se stabilească, împreună cu mama sa, în comuna Săcuieu, motiv pentru care, în calitate de soț supraviețuitor, în temeiul art. 3 din O.G. nr. 105/1999, reclamantei i se cuvin drepturile compensatorii acordate de acest act normativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Satu Mare, arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada susținerilor sale.

Prin decizia nr. 5753/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței nr. 114/CA/2009-P.I. din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, reținând că în lipsa unor acte oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei declarațiile notariale ale unor martori, din care nu rezultă, însă, în ce au constat motivele etnice care l-au determinat pe soțul defunct al reclamantei să se refugieze.

Instanța de control judiciar a mai reținut că, față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care recursul a fost admis, sentința atacată a fost casată și, în temeiul art. 313 teza I-a C. proc. civ., cauza a fost trimisă la aceeași instanță, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) din același cod, urmând ca instanța de fond să procedeze la audierea nemijlocită a martorilor, conform art. 129 și art. 169 C. proc. civ., pentru precizarea motivelor etnice la care aceștia fac referire în declarațiile notariale.

Drept urmare, în fond după casare s-a procedat la audierea acelorași martori, M.A. și P.I., din declarațiile acestora rezultând că de această dată soțul reclamantei s-a refugiat din satul Bologa, unde locuia și nu din satul Valea Drăganului, așa cum au arătat în primele lor declarații existente la dosarul cauzei.

După examinarea ansamblului înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și compararea conținutului acestora, Înalta Curte constată că declarațiile martorilor nu sunt relevante, din conținutul acestora nu rezultă că martorii au fost refugiați în aceiași localitate cu soțul reclamantei, nu rezultă dovada existenței unei persecuții etnice la care ar fi fost supus acesta și nici faptul că a fost obligat să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, sau că ar fi avut domiciliul în localitatea de refugiu – Săcuieu, jud. Cluj, în perioada de referință.

Astfel, Înalta Curte reține că, în speță, simpla mutare a soțului recurentei-reclamante dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Așa fiind, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că soțul acesteia ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, Înalta Curte reține că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, acțiunea acesteia urmează a fi respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană beneficiară a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 și constată că recursul pârâtei este fondat, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și al art. 20 din Legea nr. 554/2004, acesta va fi admis ca atare, cu consecința casării hotărârii atacate și respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței nr. 170/CA/2010 din 5 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.