Unconstitutionality of political deportation compensation statute negates conditional moral damages claim under EU Convention

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 754 din 21 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1698/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta C.V.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva sa prin Decizia Ministerul Administrației și Internelor nr. 537/1954 prin care a fost deportată din comuna Bran, județul Brașov, în satul Valea Voievozilor, județul Dâmbovița și a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 2 ani, 5 luni și 5 zile în care a fost deportată.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Din decizia Ministerului Afacerilor și Internelor nr. 537/1954 rezultă că reclamanta a fost deportată din comuna Bran județul Brașov în satul Valea Voievozilor, județul Dâmbovița,în perioada 10 mai 1952 - 25 octombrie 1954.

Această măsură a creat reclamantei și familiei ei suferințe în plan moral și profesional, ceea ce le-a marcat existența motiv pentru care se impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Referitor la cuantumul sumei instanța a avut în vedere faptul că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii de Decretul – Lege nr. 118/1991 și de faptul că mai are pe rolul instanțelor judecătorești acțiuni judecătorești prin care solicita despăgubiri ca urmare a deportării părinților săi, situație în care a considerat că suma de 5000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar reclamanta a formulat cerere de aderare la apel. Prin decizia civilă nr. 59 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București s-a respins ca nefondată aderarea la apel formulată de reclamantă și s-a admis apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind schimbată în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantei privind acordarea de despăgubiri morale, reținându-se următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

În ce privește apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a constat că într-adevăr situația de fapt reținută de instanța de fond se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și deci, greșit instanța de fond a făcut aplicarea la situația de fapt a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Din adeverința nr. 211 din 19 februarie 1991 a Primăriei comunei Bran, județul Brașov rezultă că familia reclamantei a redobândit toate drepturile avute de dinainte deportării.

În aceste condiții nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 221/2009 și deci, reclamanta nu era îndreptățită la despăgubiri.

Pe de altă parte reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cum dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale reclamanta nu mai are nici temei legal pentru a pretinde despăgubiri morale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V.M. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea ei în sensul admiterii cererii de aderare la apel și pe cale de consecință, pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel reclamanta susține raportat la Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale la momentul declinării ca neconstituțional al art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 se afla deja în posesia hotărârii prin care i-au fost acordate despăgubiri morale de 5.000 Euro iar cererea de chemare în judecată a fost înaintată înainte de formularea celor două decizii.

Recurenta mai invocă principiul neretroactivității legii precum și faptul că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont și de dispozițiile art. 5 și 6 din CEDO și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Curții Europene.

Se mai invocă în aceeași idee și prioritatea dreptului comunitar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt de altfel obligatorii pentru instanțele de judecată.

Cu privire la măsurile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, recurenta susține că reparațiile acordate prin aceste acte normative nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi - indemnizații ce țin de legislația muncii.

Se mai susține încălcarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenție sens în care mai invocă în susținerea motivelor de recurs și Hotărârile CEDO în cauzele Niță și respectiv Bursuc, și Barbu Anghelescu.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se și judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 26 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V.M. împotriva deciziei nr. 59/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.