Moral damages for political prisoners: Preclusion of compensation claims due to unconstitutionality of Law 221/2009 provisions pending definitive judgment

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman la data de 2 octombrie 2009 și precizată la data de 21 decembrie 2009 reclamantul P.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul Legii nr. 221/2009, solicitând obligarea acestuia la daune morale în valoare de 1.000.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 90 din 17 mai 2010 Tribunalul Teleorman a respins ca nefondată, excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București; a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 600.000 euro, echivalent în lei la cursul din ziua plății, drept daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosar, a condamnării sale la 10 ani detenție grea, executând integral pedeapsa. În timpul detenției a îndurat suferințe și privațiuni precum înfometarea, tortura fizică și psihică, condiții de trai inumane, bătăi, muncă forțată cu norme imposibil de realizat, boli provocate de condițiile de trai și de muncă.

La stabilirea daunelor morale instanța a avut în vedere că reclamantul beneficiază și de indemnizația lunară de fost deținut politic, precum și faptul că despăgubirea acordată nu trebuie să se transforme într-o sursă de îmbogățire fără just temei în dauna statului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Teleorman, a arătat că în mod greșit prima instanță a admis în parte acțiunea.

Datorită naturii lor nepatrimoniale o evaluare exactă în bani a daunelor morale nu este posibilă, aprecierea întinderii despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, context în care s-a arătat că suma acordată este prea mare, instanța de fond neținând seama de faptul că reclamantul primește o indemnizație lunară de fost deținut politic, iar Legea nr. 221/2009 acordă posibilitatea reparării a prejudiciului moral produs în măsura în care acest lucru nu s-a putut realiza prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice.

Este adevărat că reclamantul a suferit de pe urma măsurilor luate de către regimul trecut, dar pretențiile acestuia nu sunt dovedite, având în vedere și împrejurarea că legea nu prevede expres criterii de cuantificare.

Reclamantul P.E. a criticat sentința pronunțată de instanța de fond arătând că viața sa, întreruptă din cursul firesc de regimul comunist la vârsta de 27 de ani, valorează mai mult decât despăgubirile de 600.000 euro, iar suma solicitată prin cererea de chemare în judecată de 1.000.000 euro reprezintă o compensare pentru suferința încercată.

În cererea de chemare in judecată, a descris pe larg în ce au constat suferințele sale fizice și psihice pe perioada detenției și cele ulterioare eliberării din penitenciar.

În mod corect și întemeiat raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei Tribunalul Teleorman a apreciat, că se cuvine ca Statul Român să fie obligat la plata de despăgubiri reprezentând daune morale.

Prin decizia nr. 14 din 3 februarie 2011 Curtea de Apel București – secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului. A schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plății, cu titlu de daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că sunt întemeiate criticile pârâtului.

Instanța a reținut că este incontestabil că, în cauză s-a probat că reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, reclamantul având dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.

În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea unor valori nepatrimoniale cum ar fi: demnitatea, onoarea ori suferința psihică suferite de cel ce le pretinde. Drept urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, instanța având astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani, și în ce cuantum este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

S-a reținut că prin condamnarea la 10 ani de detenție grea i-au fost lezate reclamantului drepturi fundamentale: onoarea, reputația, încrederea acordată în societate, cauzându-i prejudicii morale și materiale, i-a fost știrbit dreptul personal la libertate, iar suma de 20.000 de euro i-ar asigura o reparație echitabilă, suma de 600.000 euro acordată de prima instanță fiind nepotrivit de mare.

Suma de 20.000 de euro reprezintă o compensație justă, ținând seama și de faptul că reclamantul beneficiază și de drepturile stabilite de Decretul nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.E. și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman.

Reclamantul P.E. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, diminuând despăgubirile acordate, a interpretat și aplicat greșit legea.

Despăgubirile de 1.000.000 euro au fost solicitate ca o compensare pentru suferința încercată, de-a lungul perioadei de urmărire, a arestării și condamnării pe nedrept la o perioadă de 10 ani de detenție grea, executată în întregime, precum și pentru viața după eliberare, trăită cu „eticheta” de fost deținut politic.

Pe perioada detenției a suferit de foame, sete, lipsă de somn, frig, lipsă de aer, lipsă de igienă și îmbrăcăminte, ce au dus la grave degradări ale organismului, de asemenea, a suferit de lipsă de comunicare, lipsa unei vieți normale în societate și familie, tortură.

Aceste fapte i-au marcat destinul, iar la ieșirea din penitenciar a aflat că regimul comunist luase viața tatălui său P.N., care după 8 ani de detenție a decedat la Spitalul Văcărești, că soția sa divorțase, că fetița în vârstă de 3 ani la arestarea sa era în grija mamei recurentului-reclamant, el fiind un necunoscut pentru propria fiică.

Recurentul-reclamant a mai arătat că potrivit dispozițiilor art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la stabilirea despăgubirilor instanța trebuie să aibă în vedere jurisprudența în materie și să nu se creeze discriminări între cetățenii beneficiari ai acelorași dispoziții legale.

Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ.

Prin critici s-a arătat că, deși instanța de apel a redus despăgubirile acordate de instanța de fond, totuși ele au rămas la un nivel excesiv, situație în care suma acordată este o sursă de îmbogățire pentru reclamant, contrar scopului urmărit de Legea nr. 221/2009.

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Recursurile nu sunt fondate.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia în interesul legii nr. 3 din 04 aprilie 2011, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu poate fi reținută, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele expuse, recursul reclamantului și al pârâtului urmează a fi respinse, ca nefondate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamatul P.E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman împotriva deciziei nr. 14 din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București – secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.