Unlawful application of post-condemnatory recidivism where prior conviction imposed only a suspended fine and new offense predates final judgment

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249 din 23 mai 2002, Judecătoria Răcari a condamnat pe inculpatul C.N.C. la 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit. e) și art. 37 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, la data de 15 aprilie 2001, în jurul orelor 2,15, inculpatul a fost depistat de către organele de poliție conducând pe drum public un autoturism, fără a avea permis de conducere.

Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 400 și 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen.

S-a susținut că reținând dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., deși nu exista o condamnare anterioară care să poată constitui primul termen al recidivei, faptei săvârșite de către inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, din fișa antecedentelor penale și copia sentinței penale nr. 100 din 2 februarie 1995 a Judecătoriei Găești, rezultă că anterior comiterii faptei din prezenta cauză, inculpatul a mai fost condamnat la 100.000 lei amendă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Totodată, pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 270 din 14 iunie 2001, definitivă prin decizia penală nr. 443 din 31 august 2001 a Tribunalului Dâmbovița și sentința penală nr. 453 din 15 noiembrie 2001 a Judecătoriei Răcari, definitivă prin neapelare, privesc fapte săvârșite la 25 noiembrie 1999, 9 iunie 2000 și 20 martie 2001.

Prin sentința penală nr. 780 din 16 iulie 2002 a Judecătoriei Moreni au fost contopite pedepsele stabilite pentru fapte concurente prin sentința penală nr. 265 din 7 martie 2002 a Judecătoriei Moreni, nr. 453 din 15 noiembrie 2001, nr. 270 din 14 iunie 2001, nr. 250 din 23 mai 2002, nr. 248 din 23 mai 2002 și nr. 249 din 23 mai 2002 ale Judecătoriei Răcari.

Or, potrivit art. 37 lit. a) C. pen., există recidivă postcondamnatorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Așadar, cum pentru a se reține starea de recidivă se cere ca prima pedeapsă aplicată celui condamnat să fie închisoare mai mare de 6 luni, nu corespunde cerinței de a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii pedeapsa amenzii aplicată prin sentința penală nr. 100 din 2 februarie 1995 a Judecătoriei Găești.

Pe de altă parte, o altă condiție pentru reținerea recidivei postcondamnatorii privește săvârșirea noii infracțiuni, ca cel de la doilea termen al recidivei, în perioada dintre data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, constituind primul termen al recidivei și data executării acestei sau considerării ca executate, adică înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare.

Or, această condiție apare ca fiind neîndeplinită, întrucât fapta de a conduce un autoturism pe drumurile publice, fără permis de conducere, a fost săvârșită la data de 15 aprilie 2001, anterior rămânerii definitive a hotărârilor de condamnare menționate.

Prin urmare, reținând incidența dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., în condițiile inexistenței unei condamnări anterioare definitive care să constituie primul termen al recidivei, faptei săvârșite de către inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică.

Ca atare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător temeiului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din același cod, invocat prin recursul în anulare.

Cu referire la pedeapsa aplicată, se constată că aceasta corespunde unei juste individualizări în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., așa încât nu se impune modificarea acesteia.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) din același cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârea atacată numai cu privire la greșita reținere a dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen. și va menține celelalte dispoziții ale sentinței, iar în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 249 din 23 mai 2002 a Judecătoriei Răcari, privind pe inculpatul C.N.C.

Casează sentința atacată numai cu privire la greșita reținere a dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., pe care le înlătură.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 martie 2003.