Inadmissibility of ordinary appeal against decision rejecting extraordinary annulment

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.1. Prin Încheierea de ședință din data de 5 iunie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul L.G. împotriva Deciziei penale nr. 455 din 7 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, reținând că motivul pe care s-a sprijinit a fost unul din cele prev. de art. 386 C. proc. pen., respectiv cel prev. de lit. c1) din acest text de lege, precum și că a fost formulată în termenul menționat de art. 388 C. proc. pen., fiind depusă la dosar o adresă în limba maghiară, cât și o traducere neoficială care atestă cele susținute de către contestator.

Contestatorul L.G. a motivat că în respectiva decizie, ce a soluționat recursul său formulat împotriva unei decizii și respectiv sentințe privind o cerere de revizuire, față de o condamnare anterioară dispusă prin Sentința penală nr. 431 din 15 ianuarie 2001 a Judecătoriei Pătârlagele, nu s-a pronunțat asupra unui act ce ar înlătura răspunderea sa penală conform art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen. Acel act de care face vorbire contestatorul reprezintă un înscris primit de la Serviciul pentru emigrări - Direcția pentru străini - Biroul expulzări din Budapesta, respectiv Adresa cu nr. 106-K-4456/1/2010 în care se arată că L.G. ar fi părăsit teritoriul Ungariei la data de 11 iulie 1999.

2. Prin Decizia penală nr. 854 din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondată contestația în anulare formulată de condamnatul L.G. împotriva Deciziei penale nr. 455 din data de 7 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 1650/277/2009.

Pentru a decide în acest sens, s-a reținut că în decizia a cărui anulare o solicită recurentul, Curtea de Apel Ploiești a reținut că soluțiile anterioare din speța respectivă, de respingere a cererii de revizuire, sunt legale și temeinice deoarece din relațiile primite de la I.G.P.R. - C.C.P.I. revizuentul L.G. ar fi fost returnat de autoritățile ungare la data de 7 iulie 1999, dată la care a fost trimisă hotărârea de expulzare și pe care acesta nu ar fi atacat-o și, pe cale de consecință, el ar fi avut timpul material necesar să comită fapta de furt din noaptea din 8 - 9 iulie 1999.

A mai reținut că prin Sentința penală nr. 431 din 15 octombrie 2001, Judecătoria Pătârlagele l-a condamnat pe contestatorul L.G. pentru mai multe infracțiuni de furt calificat, printre care și una în formă continuată, reținându-se mai multe acte materiale săvârșite în perioada 8 iunie 1999 - 12 august 1999, dintre care evident face parte și actul material din noaptea de 8 - 9 iulie 1999 (în declarația dată în fața instanței, inculpatul a recunoscut comiterea tuturor actelor materiale).

Cazul de anulare invocat de revizuent se referă la nepronunțarea asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prev. de art. 10 alin. (1) lit. f) - i1) cu privire la care existau probe la dosar; or, dacă actul invocat de către contestator ar dovedi că situația de fapt a fost cea relatată de către acesta, concluzia nu poate fi decât aceea că nu el este persoana care a săvârșit actul material de furt calificat din data de 8 - 9 iulie 1999 iar, din punct de vedere procedural, nu ar putea fi dispusă decât o soluție de achitare și nicidecum de încetare a procesului penal, astfel cum indică cazul de casare invocat de către contestator.

Tot sub aspectul procedurii de urmat, s-a constat că veridicitatea celor invocate de către L.G. nu pot fi stabilite decât într-o procedură a revizuirii sentinței de condamnare.

B. Împotriva deciziei mai sus arătate, în termen legal, a formulat recurs condamnatul L.G., reiterând susținerile din cererea de contestație în anulare și susținând că recursul nu este inadmisibil, întrucât contestația în anulare a fost admisă în principiu și deci are căi de atac.

Recursul declarat în prezenta cauză este inadmisibil, întrucât nu se circumscrie dispozițiilor art. 3851 C. proc. pen., calea de atac a recursului neputând fi exercitată împotriva deciziilor pronunțate în contestația în anulare de către instanța de recurs, cum este și cazul în speță.

În concret, contestația în anulare, după admiterea în principiu, a fost respinsă ca nefondată, astfel că nu s-a mai ajuns la desființarea hotărârii de condamnare. Chiar și în cazul admiterii pe fond a contestației în anulare, instanța se pronunță prin sentință sau, după caz, prin decizie, numai în cazul prev. de art. 386 lit. d) C. proc. pen., în funcție de instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, iar căile de atac la care se referă art. 392 alin. (4) C. proc. pen. sunt discutabile numai în acest caz; or, în cauză, pe de o parte, condamnatul nu a invocat existența a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă iar, pe de altă parte, contestația în anulare nu a fost admisă în fond pentru a ajunge astfel în faza reglementată de art. 392 C. proc. pen., respectiv a se pronunța o nouă hotărâre care, în funcție de distincțiile făcute în text, să fie supusă vreunei căi de atac.

În consecință, văzând și prevederile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul condamnat L.G. împotriva Deciziei penale nr. 854 din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția Penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul-contestator la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 decembrie 2010.