Unjustified asset confiscation invalidated for failure to meet judicial reasoning requirements and internal contradictions in the judgment

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrată sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate privind pe pârâtul V.V., în vederea confiscării sumelor de 9.750 euro și 35.400 RON, a căror proveniență nu a putut fi justificată de acesta, precum și a stabilirii unei cote părți din averea pârâtului, care a fost dobândită cu caracter nejustificat de acesta, în cuantum de 878.191 RON, cu consecința confiscării sumei în discuție.

Pârâtul a formulat întâmpinare în care, prin care a arătat, în esență, că cele reținute în actul de sesizare nu reflectă realitatea faptică.

La termenul de judecată din data de 18 martie 2009, a fost admisă cererea reprezentantului Ministerului Public de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor menționate în actul de sesizare a instanței de contencios administrativ și de înscriere a sechestrului în cartea funciară, conform art. 593 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, s-au administrat înscrisuri, proba testimonială, precum și expertize de specialitate.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 218 din 04 decembrie 2009, a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate privind confiscarea unei sume de bani și a unei părți din averea pârâtului V.V., în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Argeș, a dispus confiscarea sumelor de 9.750 euro și 35.400 RON de la pârât, a stabilit drept cotă-parte din averea dobândită cu caracter nejustificat de către aceeași persoană suma de 878.191 RON și a dispus confiscarea sa, iar pârâtul a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON în favoarea Ministerului Justiției – Curtea de Apel Pitești.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că, din probele administrate în cauză, rezultă împrejurarea că valoarea bunurilor mobile și imobile dobândite de pârât, în perioada analizată, depășește cu mult valoarea veniturilor realizate de acesta, constând în salariu, cedarea folosinței anumitor bunuri (chirii), precum și suma de 190.000 euro, provenită de la fosta soție.

Pe de altă parte, judecătorul fondului a apreciat că nu poate reține susținerea pârâtului, în sensul că a existat un dar de nuntă în cuantum de 1.600.000 RON, întrucât nu a fost probată corespunzător.

Pe aspectul salariilor și chiriilor încasate de pârât, prima instanța a constatat că înscrisurile oficiale emise de autoritățile publice, respectiv Prefectura Județului Argeș, Primăria Municipiului Pitești și A.F.P. Pitești, au forță probantă, iar pârâtul nu a răsturnat prezumția de legalitate a acestor acte.

De asemenea, instanța a arătat faptul că expertizele efectuate în cauză, în mod corect, au luat în considerare fișele fiscale ale pârâtului, datele ce au rezultat din contractele de cont curent, din economiile și transferurile unor bunuri, precum și din contractele de vânzare-cumpărare ale unor bunuri mobile și imobile, dar și din contractele de închiriere.

Instanța a precizat că sumele ce nu pot fi justificate în mod legal sunt de 9.750 euro și 35.400 RON (sume identificate cu prilejul percheziției domiciliare efectuate de Departamentul Național Anticorupție), cât și cota-parte din averea pârâtului, respectiv 878.191 RON.

În plus, prima instanță a arătat că a ajuns la suma anterior individualizată prin scăderea din valoarea tuturor bunurilor, găsite în averea părții, respectiv suma de 35.400 RON și echivalentul a 9.750 euro, bunuri imobile în sumă de 2.150.379 RON și bunuri mobile de 128.700 RON, valoarea veniturilor realizate de aceasta, reprezentând salarii și chirii, în sumă de 615.988 RON și suma provenită de la soție de 190.000 euro, rezultând o diferență de 969.691 RON.

Judecătorul cauzei a dispus confiscarea sumelor individualizate în dispozitivul hotărârii, chiar dacă acestea constituie obiectul unui sechestru asigurător, întrucât această măsură s-a întemeiat pe dispozițiile unei legi speciale, fiind suficientă demonstrarea existenței unei disproporții vădite între veniturile reale și cele declarate (de peste 10.000 euro); ca atare, sumele în discuție se fac venit la bugetul de stat, ca și în ipoteza confiscării dispuse în baza unei hotărâri penale.

În consecință, în raport de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, coroborate cu art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, Curtea de Apel Pitești a admis în parte cererea, a dispus confiscarea sumelor de 9.750 euro și 35.400 RON și a stabilit că suma de 878.191 RON reprezintă cota-parte din averea dobândită cu caracter nejustificat de către pârât, motiv pentru care a dispus confiscarea acesteia din urmă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul V.V., care a solicitat casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea refacerii raportului de expertiză imobiliară, în sensul evaluării bunurilor imobile, pornind de la prețul real de achiziție, raportat la data dobândirii acestora.

În subsidiar, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susține că există o contradicție neechivocă între dispozitivul hotărârii judecătorești - care precizează „admite sesizarea formulată de” - și considerentele acesteia, în care se arată: „Curtea va admite în parte cererea”.

În opinia recurentului, contradicția semnalată nu poate reprezenta o simplă eroare de redactare, în contextul în care considerentele sentinței relevă raționamentul instanței de fond, în urma analizării cauzei și a aprecierii probelor administrate de părți.

O altă critică formulată de recurent se referă la faptul că prima instanță a confundat prețul tranzacțiilor pe care le-a încheiat cu privire la bunurile imobile cu valoarea de circulație estimată la data de 08 iunie 2009, generând, prin această confuzie, un dezechilibru esențial în soluționarea pricinii, întrucât a adăugat la averea sa valori necontestate nici de autorii sesizării.

De asemenea, recurentul arată că judecătorul fondului a valorificat parțial depozițiile martorilor audiați în speță, deși le-a considerat ca fiind relevante.

În plus, recurentul a menționat argumentele pentru care consideră că instanța trebuia să nu înlăture din calculele realizate suma de 160.000 RON, ce reprezenta darul de nuntă.

Pe de altă parte, recurentul a reamintit că instanța a luat în calcul valoarea de circulație a imobilelor la momentul efectuării expertizei, iar nu prețul real al achiziției acestora, menționat în actele autentice, rezultând între prețul real, de achiziție și cel estimativ, de circulație, care a fost calculat de expert, o diferență de aproximativ 1.011.879 RON, diferență care, în mod nelegal, crește diferența vădită a averii sale, fiind în imposibilitate de a justifica o astfel de sumă.

Totodată, recurentul arată și faptul că, la sumele scăzute, prima instanță nu a avut în vedere și darul de nuntă de 160.000 RON, precum și suma de 10.500 euro, ce rezultă din vânzarea unui autoturism.

Ultima critică formulată de recurent se referă la faptul că instanța de fond a dispus o dublă confiscare a sumelor de 9.750 euro și 34.500 RON.

Intimata Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

În speță, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În cauză, judecătorul fondului nu a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului, în sensul că există o contradicție între dispozitivul hotărârii judecătorești - care precizează „admite sesizarea formulată de” - și considerentele acesteia, în care se arată: „Curtea va admite în parte cererea”.

În opinia instanței de recurs, această realitate faptică conduce la concluzia că, în realitate, nu a fost cercetat fondul cauzei.

Astfel, hotărârea atacată în prezenta cauză va fi casată pentru aceste motive, ca urmare a nerespectării principiului motivării hotărârii judecătorești.

În consecință, în raport de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentul-pârât care nu se mai impun a fi analizate în actuala fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de V.V. împotriva sentinței nr. 218/F-CONT din 04 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.