Rail operator's appeal rejected: abuse of dominance in locomotive stabling fine upheld

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.N.T.F.M. – C.F.R. Marfa SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.C., anularea deciziei din 15 mai 2006 emisă de aceasta, iar, în subsidiar, anularea parțială a deciziei, respectiv reducerea cuantumului amenzii contravenționale aplicate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată a fost sancționată contravențional prin aplicarea unei amenzi în sumă de 26.987.010 RON, reținându-se încălcarea prevederilor art. 6 lit. a) și c) din Legea Concurenței, prin folosirea abuzivă a pretinsei sale poziții dominante pe piața serviciilor de transport feroviar.

A mai arătat reclamanta că măsura în speță este una nelegală, întrucât s-a reținut în mod greșit faptul că C.F.R. Marfa ar deține o poziție dominantă pe piața relevantă a produsului, serviciile în speță neconstituind facilități esențiale.

Cu privire la refuzul de a contracta anumite servicii, reclamanta a arătat că acesta s-a datorat lipsei de personal pentru anii 2003-2004, pentru anul 2002 existând o alternativă în condițiile pieței din perioada de referință.

Față de aspectul practicării de tarife diferențiate, reclamanta a susținut că acesta este irelevant întrucât societatea nu se afla în poziție dominantă, iar, în raport cu sancțiunea aplicată, a precizat că, în opinia sa, nu au fost respectate principiile de individualizare a amenzii în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996 și instrucțiunilor emise în aplicarea acestora.

Prin sentința civilă nr. 1071 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, în esență, că într-adevăr prevederile Instrucției nr. 201, aprobată prin Ordinul Ministrului Transportului nr. 280/1997, respectiv art. 15 și art. 16, nu conțin o definire a termenului de remizare, însă, din enumerarea operațiunilor ce trebuie efectuate cu această ocazie rezultă că acțiunea propriu - zisă de remizare a locomotivei presupune existența unui spațiu adecvat.

Totodată, a mai apreciat instanța, îndeplinirea obligații legale care au ca scop asigurarea desfășurării transportului feroviar în condiții de siguranță maximă, impun existența unor condiții adecvate pentru remizare, respectiv existența unui depou.

În atare condiții și în raport cu prevederile Ordinului nr. 461/2003 al M.L.P.T.L, instanța a reținut că reclamanta prestează atât serviciile de remizare cât și cele de cazare a personalului în condiții de monopol iar, în ce privește abuzul de poziție dominantă, a apreciat că acesta a fost dovedit prin refuzul C.F.R. Marfa de a permite accesul celorlalți operatori privați la depourile sau remizele deținute în exclusivitate, comportamentul reclamantei fiind dovedit și prin diferențierea și majorarea tarifelor aplicate în funcție de beneficiarii serviciilor.

Cererea subsidiară a reclamantei de a reduce cuantumul amenzii aplicate a fost respinsă având în vedere că amenda aplicată a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor art. 52 din Legea concurenței și a Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor, respectiv gravitatea mare a faptelor și impactul acestora asupra pieței, durata medie a încălcărilor și circumstanțele atenuante reținute.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA arătând că sentința este nelegală și netemeinică.

În motivele de recurs este criticată soluția instanței de fond pentru că a fost reținută greșit existența poziției dominante a C.F.R. Marfă.

Se susține că pentru stabilirea poziției dominante, în cazurile de practici anticoncurențiale reglementate de art. 5 și 6 din Legea concurenței, pentru fiecare produs supus investigației se vor determina produsele care constituie înlocuitori sau substituenți, precum și producătorii acestora, iar piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate ca interschimbabile sau substituibile datorită caracteristicilor, prețului și utilizării acestora.

În cauză, piața relevantă este cea a serviciilor de remizare a locomotivelor și de cazare a personalului în vederea asigurării odihnei acestuia.

Recurenta susține că serviciile de remizare a locomotivelor și de cazare a personalului se pot realiza și în alte spații decât depourile astfel că pe piața relevantă există servicii substituibile celor oferite de C.F.R. marfă care nu ar deține o poziție dominantă.

În legislație nu există o definiție a operațiunii de remizare dar sunt menționate operațiunile ce trebuie efectuate cu această ocazie, distinct pe fiecare tip de locomotivă, nefiind necesar ca această operațiune să se facă în depouri sau remize, fiind reglementată și situația în care remizarea se face „într-o stație” sau „într-o unitate de tracțiune”, dar cu toate acestea, se arată în motivele de recurs, instanța de fond a înlăturat aceste susțineri.

S-au invocat dispozițiile din ordinul Ministrului Transporturilor din 10 iunie 1997 care definesc unitatea de tracțiune (asimilabilă depoului) și s-a concluzionat că staționarea sau remizarea locomotivelor se poate face în aceleași condiții de siguranță pentru transportul feroviar și pe o linie de tracțiune specială amenajată într-o stație.

Este criticată susținerea că serviciile de remizare nu pot fi oferite de alți agenți economici la nivelul de calitate oferit în incinta depourilor și se arată că remizarea unei locomotive nu este condiționată de prezența unor instalații și utilaje existente în depoul pentru reparații și nicio dispoziție legală nu impune remizarea în depouri, astfel că este în totalitate interschimbabil cu remizarea pe infrastructură publică, pe linii industriale închiriate, închirierea depourilor aflate în administrarea S.A.A.F. sau a terților, operatorii de transport având posibilitatea, dar și obligația, de a-și asigura prin eforturile proprii supravegherea locomotivelor.

În privința obligației introducerii locomotivelor, cel puțin odată la 7 zile, într-o unitate de tracțiune care poate asigura efectuarea tuturor operațiunilor tehnice prevăzute în instrucțiune și în reglementările tehnice în vigoare s-a precizat că nu se are în vedere remizarea ciclică (o dată la 7 zile) obligatorie într-o unitate de tracțiune, ci verificarea tehnică periodică a locomotivei efectuată într-o unitate ce dispune de date tehnice corespunzătoare, serviciu care poate fi contractat de oricare operator de la societățile specializate de reparații și întreținere.

În legătură cu serviciul de cazare a personalului, soluția instanței de fond este criticată că nu a făcut nicio referire, dar recurenta a prezentat argumente potrivit cărora asigurarea odihnei personalului de locomotivă în alte spații decât cele din depouri și stații nu contravin art. 7 pct. 8 din instrucție, nefiind obligatorie din motive de siguranță.

Acest punct de vedere a fost confirmat și de A.F.E.R. care a argumentat că odihna personalului de locomotivă nu se poate efectua numai în depouri, ci și în alte spații special amenajate.

Este criticat și faptul că decizia nr. 119 este nelegală pentru că s-a recomandat modificare de către Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a Ordinului nr. 416/2003, ordin care avea ca scop finalizarea restructurării S.N.C.F.R. prin atribuirea către C.F.R. Marfă și C.F.R. Călători a proprietății asupra unor active, respectiv depourile.

Un ultim motiv de recurs este legat de modul în care instanța de fond a soluționat capătul de cerere privind reducerea cuantumului amenzii pentru că era necesară raportarea sancțiunii la cifra de afaceri obținută efectiv ca urmare a încălcării concurențiale constatate.

Se subliniază faptul că este excesiv ca amenda să fie calculată ca procent din întreaga cifră de afaceri obținută de C.F.R. Marfă, care este realizată, în principal, din activitatea de transport și nu din respectarea serviciilor de cazare și remizare.

C.C. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs ce vizează greșita reținere a poziției dominante a C.F.R. Marfă se constată că acesta este nefondat.

În anul 2003, în baza Ordinului M.L.P.T.L. nr. 461 toate depourile de locomotive, remizele și punctele de alimentare a locomotivelor aflate în patrimoniul C.N.C.F.R. au fost transferate, fără plată, către C.F.R. Marfă și C.F.R. Călători, în condițiile în care pe piață erau autorizați pe lângă operatorul de transport de marfă cu capital de stat și operatori privați, iar nevoile acestora sunt aceleași.

Deși recurenta susține că pe piața serviciilor de remizare a locomotivelor și de cazare a personalului în vederea asigurării odihnei acestuia, există servicii substituibile, totuși, din interpretarea prevederilor legale, rezultă că aceasta deține o poziție dominantă pe piața acestor servicii.

Chiar dacă în Instrucția 201, aprobată prin Ordinul M.T. nr. 280/1997 nu este definită noțiunea de remizare și nici nu este impusă obligația de a efectuare a acestei operațiuni într-o anumită incintă, totuși, coroborând textele și observând operațiunile care duc la „remizarea” locomotivei, rezultă că este necesar un spațiu care să ofere dotările necesare efectuării acestei activități, pentru că operatorul de transport să nu riște suspendarea sau retragerea licenței.

De altfel, chiar în aceeași instrucție se prevede că remizarea în afara depourilor sau remizelor este situația de excepție și nu regula (art. 15 pct. 8).

Și în materia serviciilor destinate cazării personalului de locomotivă susținerile din recurs sunt nefondate.

Asigurarea odihnei personalului este o cerință imperativă care, alături de altele, garantează desfășurarea în siguranță a transportului feroviar și nu se poate asigura decât în condiții speciale în spațiile deținute de C.F.R. Marfă.

În art. 7 pct. 8 din Instrucția nr. 201/1998, aplicabilă tuturor transporturilor și în vigoare la momentul investigației și al săvârșirii faptelor, se arată că personalul de locomotivă este obligat să se odihnească în dormitor, care erau deținute de C.F.R. Marfă, dar nu se poate ține seama de modificările aduse acesteia după efectuarea investigației pentru că se cercetează comportamentul în raport de normele aplicabile la momentul acestuia și nu în raport de cele intrate în vigoare ulterior.

Mai mult, instrucția nr. 201/1998 fiind aplicabilă și transportatorilor privați de marfă se dovedește faptul că serviciu de cazare în dormitoare aflate în depourile și remizele C.F.R. nu era nici substituibil și nici permis de lege prin înlocuirea cu servicii de cazare în alte unități de cazare.

Chiar A.F.R., prin Inspectoratul de Stat Feroviar, a întocmit un raport privind tocmai modul în care sunt respectate prevederile referitoare la circulația trenurilor de către operatorii de transport feroviar cu capital privat, între care și cele privind asigurarea odihnei, raport în care s-a precizat că aceasta se poate efectua în dormitorul depoului, remizei sau stației.

Toate acestea dovedesc că recurenta deține o poziție dominantă și faptele sale constituie practici abuzive de excludere de pe piață a concurenților săi.

Nici motivul de recurs ce vizează nelegalitatea recomandării Consiliului Concurenței pentru modificarea Ordinului M.L.P.T.L. nr. 461/2003 nu este fondat.

Această recomandare a reprezentat o materializare a prevederilor art. 26 lit. m) din Legea concurenței care instituie în sarcina Consiliului Concurenței obligația de a asigura existența unui mediu concurențial normal, în condițiile în care s-a constatat existența unor practici anticoncurențiale.

Motivul de recurs ce a vizat modul de soluționare a cererii subsidiare de reducere a cuantumului amenzii aplicate este și el nefondat pentru că sancțiunea a fost aplicată potrivit art. 52 din Legea concurenței și Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor.

S-a reținut că durata încălcării regulilor de concurență a fost medie și au fost aplicate circumstanțe atenuante, cuantumul fiind stabilit la numai 1,5% din cifra de afaceri.

Solicitarea recurentei de a se stabili cuantumul amenzii prin raportare la veniturile realizate din serviciile unde au fost descoperite practici anticoncurențiale nu pot fi reținute pentru că legea prevede că sancțiunea se aplică la cifra de afaceri pe anul anterior emiterii deciziei de sancționare.

Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA împotriva sentinței civile nr. 1071 din 18 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2008.