Dismissal of appeal upholding resolution of property sale promise due to seller's bad faith and failure to finalize contract

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea principală formulată de reclamanții-pârâți L.D.P. și L.L.; a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 2007 de B.N.P. S.S., încheiată între pârâți, în calitate de promitenți-vânzători, și reclamanți, în calitate de promitenți-cumpărători; a respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți; a obligat pe pârâți la plata, către reclamanți, a sumei de 8,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut următoarele:

Obiectul acțiunii principale îl reprezintă promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 09 noiembrie 2007 la B.N.P. S.S.

În speță, prin acțiunea principală s-a solicitat doar rezoluțiunea promisiunii de vânzare - cumpărare, care să aibă că efect desființarea retroactivă a acesteia, părțile având promovată și o acțiune (în prezent suspendată, până la soluționarea prezentei cauze) ce face obiectul Dosarului nr. 4680/30/2008 al Tribunalului Timiș.

Pentru a opera sancțiunea rezoluțiunii, trebuie verificată întrunirea în cauză a următoarelor condiții:

1. una dintre părți să nu-și fi executat obligația ce-i revine;

2. neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația;

3. debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit promisiunii de vânzare - cumpărare ce face obiectul analizei, pârâții P.I. și P.M. s-au obligat, în calitate de promitenți-vânzători, la data de 09 noiembrie 2007, să vândă până la data de 15 martie 2008, reclamanților L.D.P. și L.L., în calitate de promitenți-cumpărători, imobilul constând în terenul înscris în C.F. nr. 129769 Timișoara, nr. cadastral 7231/1/2, în suprafață de 240 m.p., situat în Timișoara, str. Gloriei nr. 19, jud. Timiș, precum și cota de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral 7232, constând în curte în suprafață totală de 240 m.p., situată în Timișoara, jud. Timiș.

Reclamanții promitenți-cumpărători s-au obligat să cumpere imobilele până la data de 15 martie 2008, la prețul de 130.000 euro, sumă din care, la data autentificării promisiunii de vânzare-cumpărare, au achitat 30.000 euro, urmând că restul sumei de 100.000 euro să o achite până la 15 martie 2008, data semnării contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În speță, contractul autentic de vânzare-cumpărare trebuia încheiat de părți până la data de 15 martie 2008. Acest termen nu a putut fi respectat deoarece, astfel cum rezultă din cererea de conciliere trimisă de pârâtul P.I. reclamantei L.L. prin fax, la 13 martie 2008 (fila 10), coroborat cu adeverința din 19 ianuarie 2009, emisă de B.N.P. S.S. (fila 15), în perioada 12 martie 2008 – 18 martie 2008, biroul notarial a fost închis. Prin urmare, nerespectarea termenului de 15 martie 2008 a fost cauzată de o imposibilitate obiectivă.

Cu privire la nerespectarea acestui termen, atât reclamanții L., cât și pârâții P. au susținut că aceasta ar fi fost determinată de culpa celeilalte părți contractante.

Din aceeași cerere, trimisă prin fax la data de 13 martie 2008 (fila 10), rezultă că pârâtul P.I., după ce a învederat promitenților-cumpărători că biroul notarial este închis până la 18 martie 2008, a propus prelungirea termenului de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare până la 20 martie 2008, prorogând efectele clauzelor convenite de părți până la acest termen.

Din întreg probatoriul administrat (interogatoriile părților, declarația martorei R.F. și corespondența dintre părți făcută prin fax, din 13 martie 2008 și 20 martie 2008), rezultă că pârâtul P.I. este cel care a făcut programarea la notar (alegând biroul notarului public S.S., deoarece aceasta „avea început dosarul”).

În concluzie, susținerile din întâmpinare (fila 25, verso) făcute de pârâtul P.I., în sensul că, dacă reclamanții ar fi avut diferența de bani, s-ar fi putut prezenta la alt notar, au fost apreciate că fiind făcute cu rea-credință. În condițiile în care exista o imposibilitate obiectivă de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare la B.N.P. S.S. la 15 martie 2008, susținută chiar de pârâtul P.I., nu se mai putea afirma că ar fi culpa reclamanților pentru neîncheierea actului autentic până la data prevăzută în promisiunea de vânzare-cumpărare.

Actul autentic trebuia încheiat, conform convenției, până la 15 martie 2008, or, din adresa din 13 martie 2008, rezultă că abia în intervalul 09 martie 2008 – 12 martie 2008 au început discuțiile telefonice între părți pentru desfășurarea în bune condiții a acțiunii din ziua de 14 martie 2008. Prin urmare, neîncheierea actului la 15 martie 2008 nu a fost cauzată de culpa reclamanților.

Instanța a constatat că rea-credință există și în poziția procesuală a pârâtei P.M., care afirmă în întâmpinare (fila 25 verso) că a realizat mai bine decât soțul său că reclamanții au urmărit să-i înșele, refuzând, în concluzie, orice acțiune care depășea termenul de 15 martie 2008.

Aceasta afirmă la interogatoriu că atât ea, cât și pârâtul P.I., erau în Timișoara anterior datei de 14 martie 2008 și așteptau banii; de asemenea, mai susține că, la data de 14 martie 2008, P.I. i-a spus că reclamanții L. nu au banii și nici nu mai vor să cumpere terenul.

Or, în condițiile în care chiar pârâtul P.I. afirmă că actul nu s-a putut încheia la 15 martie 2008, deoarece biroul notarului era închis până la 18 martie 2008, este greu de crezut că pârâta P.M., care susține că era în Timișoara anterior datei de 14 martie 2008, nu cunoștea despre această imposibilitate obiectivă.

Aceasta încearcă să acrediteze ideea că nu a cunoscut despre corespondența purtată de pârâtul P.I. cu reclamanții la 13 martie 2008 și că nu l-a mandatat pe soțul său (la acel moment, pârâții erau în divorț, dar hotărârea de divorț s-a pronunțat ulterior, la 20 mai 2008, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii de partaj nr. 6580 din 14 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 București).

Chiar dacă s-ar reține prezumția unor relații tensionate între pârâți în perioada când ar fi trebuit încheiat actul autentic, pe considerentul că erau în divorț (care s-a pronunțat la aproximativ 2 luni după acest moment), nu se poate reține lipsa unui mandat expres sau tacit dat pârâtului P.I., inclusiv pentru efectuarea formalităților premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Din ambele adrese, respectiv cea din 13 martie 2008 și 20 martie 2008, reiese că P.I. a acționat atât în nume propriu, cât și în numele soției P.M.

Legat de acest nou termen (20 martie 2008), instanța a reținut că a fost stabilit doar de pârâtul P.I. (care susține că a acționat atât în nume propriu, cât și în numele soției). Deși aceasta neagă că pârâtul P.I. ar fi avut acordul său pentru stabilirea unui nou termen pentru încheierea contractului și, implicit, pentru executarea, de către reclamanți, a obligației corelative, de achitare a diferenței de preț, acceptă totuși interpretarea dată de pârâtul P.I. refuzului reclamanților de a se prezenta la notar la 20 martie 2008, respectiv aceea care îi plasa pe reclamanți în culpă, fapt ce ar fi activat clauza penală, conform căreia promitenții-cumpărători pierdeau avansul.

Din răspunsul dat de reclamanta L.L. adresei din 13 martie 2008 (fila 24), rezultă că reclamanții nu au fost de acord cu termenul de 20 martie 2008, propus de pârâtul P.I., ci au dorit ca acest termen să fie prelungit până la 15 aprilie 2008. Prin urmare, atâta vreme cât nu s-a realizat un acord de voință cu privire la noul termen la care să se încheie contractul, pârâtul P.I. nu putea concluziona singur (pentru sine, dar și pentru șotia sa, care a achiesat la conținutul adresei din 20 martie 2008, după cum singură susține) că refuzul reclamanților pentru al doilea termen îi plasa pe aceștia în situația de a pierde avansul.

Mai mult, din aceeași adresă (din 20 martie 2008) mai rezultă că reclamanții au invocat, drept motiv al refuzului lor de a prelungi termenul de încheiere a contractului autentic, faptul că nu s-a soluționat acțiunea de ieșire din indiviziune cu privire la cota de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral 7232, obiect al promisiunii.

Deși pârâtul P.I. afirmă că acest motiv nu ar avea relevanță, această susținere nu poate fi primită, deoarece, din răspunsul părților la interogatoriu, rezultă că pârâtul i-a asigurat pe reclamanții promitenți-cumpărători că, până la data de 15 martie 2008, procesul de ieșire din indiviziune se va termina.

Din răspunsurile la interogatoriu, rezultă că, în privința cotei de 4/32 din suprafața de 240 m.p., promitenții vânzători le-au adus la cunoștință promitenților-cumpărători că terenul face obiectul unui dosar de ieșire din indiviziune, asigurându-i că, până la 15 martie 2008, acest proces avea să se finalizeze. Nici la data luării interogatoriului părților, acest proces nu era finalizat, după cum arată pârâtul P.I. prin răspunsul la interogatoriu.

La 24 martie 2008, promitenții-cumpărători au virat diferența de preț în cuantum de 100.000 euro, într-un cont indicat de pârâtul P.I., astfel cum rezultă din adresa de la fila 11, aceștia trimițând în plus și suma necesară pentru achitarea taxelor notariale (conform declarației de martor a mandatarei R.F. și interogatoriului părților).

Față de îndeplinirea obligației de plată a diferenței de preț de către reclamanți, pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii actului autentic. Acest termen a fost convenit de toate părțile; reclamanții au comunicat, prin fax, acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului autentic.

Pârâta P.M. a achiesat, de asemenea, la acest termen, declarând la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 78), că a venit la notar, deoarece a fost anunțată de pârâtul P.I. că urma să fie semnat contractul.

La data de 27 martie 2008, pârâții P. s-au prezentat personal la notar, iar reclamanții au fost reprezentați de mandatara R.F.

Din depoziția martorei R. (singura martoră care a perceput direct faptele petrecute în fața notarului și pe holul biroului notarial) reiese că pârâta P.M. a venit foarte nervoasă și, din discuțiile pe care le purta cu avocatul său la telefon, cât și din discuțiile cu notarul și cu pârâtul P.I., rezulta că ceea ce o nemulțumea era faptul că nu i s-a plătit personal jumătate din suma de 100.000 euro, respectiv 50.000 euro. Acest aspect rezultă și din discuția telefonică avută de pârâta P.M. cu reclamanta promitentă-cumpărătoare L.L., de pe telefonul martorei.

P.M. a arătat că, asupra contului unde s-a virat suma de 100.000 euro, are acces doar pârâtul P.I. și că are relații tensionate cu acesta, care a cheltuit deja o parte din banii virați.

Din celelalte probe administrate în cauză a rezultat că, la acel moment, pârâții se aflau în proces de divorț, lucru neadus la cunoștință reclamanților; prin urmare, pentru aceștia, virarea diferenței de preț într-un cont indicat de pârâtul P.I., chiar dacă era un cont personal, nu ridica suspiciuni în ce privește validitatea plății, întrucât, în privința bunurilor soților P., opera încă prezumția comunității de bunuri.

Dacă pârâta P.M. ar fi adus la cunoștința reclamanților L. acest aspect al divorțului aflat pe rol, până la data stabilită inițial pentru încheierea actului autentic, precum și dacă ar fi comunicat, la rândul său, un cont personal unde să-i fie virată suma cuvenită, exista posibilitatea ca diferența de preț să le fi fost achitată separat promitenților-vânzători, în mod egal.

Însă, atâta timp cât acest aspect (al divorțului în derulare al părților) a fost ascuns reclamanților, iar singurul motiv de refuz al paratei P.M. de a-și da consimțământul la notar în vederea vânzării a fost acela că nu a primit personal suma de 50.000 euro denotă o totală rea credință din partea acesteia.

Așadar, ca urmare a discuțiilor în contradictoriu ale pârâților la sediul notarului, actul final nu s-a putut încheia din singurul motiv al refuzului pârâtei P.M. de a-și da consimțământul în acest sens, astfel cum rezultă din încheierea de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 (fila 15), redactată de B.N.P. S.S.

Încheierea în discuție este un act autentic conform dispozițiilor art. 1179 C. civ., iar cele consemnate în cuprinsul său reprezintă fapte percepute de notar cu propriile simțuri.

Astfel, notarul a consemnat că atât mandatara promitenților-cumpărători, R.F.M., cât și promitentul-vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însă promitenta-vânzătoare P.M. a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare și semnarea acestuia, motivându-și refuzul cu explicația că nu a încasat prețul, deși, la data de 09 noiembrie 2007, promitenții-vânzători au încasat suma de 30.000 euro, iar diferența de 100.000 euro a fost virată de cumpărători la data de 24 martie 2008, în contul deschis numai pe numele P.I., la B.R.D. - G.S.G. S.A.

Pe de o parte, diferența de preț a fost virată și încasată de promitentul-vânzător P.I., la 24 martie 2008, dată la care pârâții încă erau căsătoriți, prin urmare, opera prezumția de comunitate de bunuri și de mandat tacit reciproc, iar, pe de altă parte, s-a reținut că singura persoană care neagă încasarea prețului este pârâta P.M., în condițiile în care, dacă avea interesul să nu fie prejudiciată ar fi adus la cunoștința reclamanților pretinsa stare conflictuală și procesul de divorț existent între ea și pârâtul P.I.

Poziția pârâtului P.I. în fața instanței, respectiv aceea de invocare a culpei reclamanților în neexecutarea la timp a obligației de plată a diferenței de preț, apare ca justificată în condițiile în care o parte din prețul promisiunii de vânzare-cumpărare a fost cheltuit, după cum afirmă ambii pârâți (pârâtul P.I. invocând achitarea unor datorii comune). Or, efectul desființării unei convenții este acela al restituirii prestațiilor.

Cu rea-credință se invocă neregularități privind procura specială dată de reclamanți martorei R., precum și nerespectarea termenului de plată de către reclamanți.

Cu privire la mandat, atribuția de stabilire a identității părților, a calității lor și, implicit, de verificare a procurii nu revenea pârâților, ci notarului.

Referitor la pretinsa neregularitate privind conținutul procurii (aflată la fila 31 dosar), martora R.F. arată că, la notar, nu a existat nicio discuție cu privire la acest aspect, singura problemă fiind legată de suma de bani pe care nu a încasat-o pârâta P.M., care a vorbit personal la telefon cu reclamanta L.L., dar numai în privința sumei despre care pretindea că i se cuvine.

De asemenea, pârâtul P.I. nu a dovedit îndeplinirea obligațiilor de a rezolva situația juridică a cotei de 4/32, aflată într-un proces de indiviziune.

Din conținutul procurii speciale, rezultă că aceasta era dată de reclamantul L.D.P. martorei R.F., anterior încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, mandatând-o pe aceasta pentru cumpărarea de imobile, care urma să aibă regimul de bunuri comune cu soția L.L.

Susținerea pârâtului că actul nu se putea perfecta deoarece lipsea promitenta-vânzătoare, care nu dăduse, la rândul ei, o procură specială martorei R.F., este un argument care nu poate fi reținut, deoarece, conform art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție – bunuri comune – dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț. Aceste dispoziții legale reglementează numai înstrăinarea și grevarea bunului, ceea ce înseamnă că vor fi valabile actele de dispoziție privind dobândirea bunurilor imobile, pentru autentificarea unui asemenea act fiind suficient dacă se prezintă numai unul dintre soți în acest scop la notar (personal sau prin mandatar).

De la momentul prezentării părților la notar (27 martie 2008) și până la momentul interogatoriului, pârâții au divorțat, iar, prin sentința civilă nr. 6580 din 14 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 6 București, rămasă irevocabilă, au tranzacționat cu privire la bunurile comune, convenind ca terenurile ce fac obiectul promisiunii de vânzare - cumpărare să treacă în lotul pârâtei P.M., în timp ce pârâtul P.I. s-a obligat să rezolve litigiul cu reclamanții L.

Această tranzacție, consfințită printr-o hotărâre de expedient la 14 octombrie 2008, adică ulterior datei la care ar fi trebuit încheiat contractul de vânzare-cumpărare (27 martie 2008), se situează, de asemenea, ulterior încheierii nr. 7844 din 12 iunie 2008 a Judecătoriei Timișoara, prin care reclamanții L.D.P. și L.L. au renunțat la acțiunea având că obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Contrar susținerii pârâtului P.I., făcută prin concluziile scrise, în sensul că, în dosarul în care s-a pronunțat încheierea mai sus menționată, atât el, cât și soția, și-au exprimat acordul pentru admiterea acțiunii, doar acesta a fost de acord cu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, fiind cel care, încasând diferența de preț, avea tot interesul admiterii acțiunii. Pârâta P.M. nu a fost de acord cu admiterea acestei acțiuni, din cuprinsul încheierii (fila 34 verso), rezultând că a cerut respingerea cererii.

În concluzie, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1020-1021 C. civ.

Astfel, una dintre părți, respectiv promitenta-vânzătoare P.M., în calitate de proprietar codevălmaș al imobilelor ce formează obiectul promisiunii, la nivelul lunii martie 2008, nu și-a respectat obligația de a face, asumată prin această convenție, respectiv aceea de a-și da consimțământul la vânzarea imobilelor.

Neexecutarea este imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația. Termenul din 15 martie 2008, nerespectat de părți datorită unei imposibilități obiective a fost prelungit cu acordul expres al pârâtului P.I. și al reclamanților, respectiv cu acordul tacit al pârâtei P.M., până la 27 martie 2008, dată la care promitenta-vânzătoare, cu rea-credință, a refuzat să-și dea consimțământul în vederea perfectării actului autentic.

Contrar celor susținute de pârât referitor la termenul din 15 martie 2008, acesta nu era un termen de grație și nici suspensiv, ci un termen convențional, până la care părțile trebuia să-și respecte obligațiile asumate.

Următorul termen convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost stabilit verbal de către părți, iar pentru aceasta nu era nevoie de un alt înscris, așa cum susține pârâtul, deoarece, dacă toate părțile au fost de acord, încheierea unei alte convenții adiționale ar fi fost pur formală, mai ales că părțile nici nu se aflau toate în același loc.

Tranzacția făcută de pârâți cu privire la bunurile comune (prin sentință rămasă irevocabilă) a avut că scop fraudarea intereselor reclamanților promitenți-cumpărători, câtă vreme aceștia au achitat tot prețul; promitenta-vânzătoare P.M. a refuzat să-și dea consimțământul pentru a vinde terenul asupra căreia era codevălmașă la acel moment, pretinzând că n-a primit jumătate din sumă (deși era prezumată comunitatea de bunuri, astfel încât prețul i se putea plăti în mod valabil oricărui soț), iar, prin tranzacție, promitenții-vânzători au convenit ca ambele terenuri să cadă în lotul (și deci, în proprietate exclusivă) a pârâtei P.M.

Firesc ar fi fost ca, odată cu preluarea terenurilor în lotul său, P.M. să preia și obligația de încheiere a actului autentic, nesocotirea foștilor soți codevălmași cu privire la prețul încasat fiind un aspect care nu trebuia să intereseze pe reclamați și nici să-i prejudicieze, din moment ce ei și-au îndeplinit obligația contractuală.

Deși reclamanții au renunțat la judecată în Dosarul nr. 5476/325/2008 al Judecătoriei Timișoara, aceasta nu le crease autoritate de lucru judecat cu privire la acțiunea promovată, prin urmare, aveau în continuare la dispoziție (în termenul de prescripție) posibilitatea fie să formuleze o altă acțiune cu același obiect, fie să ceară desființarea convenției, cu daune-interese.

Așadar, pârâții au tranzacționat cu privire la bunurile comune într-un mod în care să le zădărnicească reclamanților demersul judiciar în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Mai mult, pârâtul P.I. nu-și îndeplinise nici angajamentul de a rezolva situația juridică a cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafețe de teren promise, procesul respectiv fiind și în prezent nefinalizat.

Pentru toate aceste argumente, Tribunalul a concluzionat că neexecutarea obligațiilor de către pârâți a fost determinată de culpa acestora, iar nu de culpa reclamanților.

În ce privește necesitatea că debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de lege, față de art. 1079 C. civ., instanța a apreciat că punerea în întârziere s-a făcut prin prima acțiune formulată de reclamanți, prin care au cerut pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (executarea convenției), pârâta P.M. exprimându-și clar refuzul de a-și da consimțământul la încheierea unui act autentic.

Cât privește cererea neconvențională, având ca obiect solicitarea părților de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, aceasta a fost respinsă, ca o consecință a admiterii acțiunii principale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții P.I. și P.M.

Prin Decizia civilă nr. 259/ A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de pârâți, pe care i-a obligat să plătească intimaților reclamanți suma de 12.580,50 lei cheltuieli de judecată.

Curtea a considerat că sunt neîntemeiate susținerile apelanților în privința tuturor neregularităților procedurale invocate, reținând, în privința excepției insuficientei timbrări și în privința nerespectării soluționării excepției netimbrării și conexității, că aceste probleme nu pot avea nicio relevanță în raport cu hotărârea apelată, în condițiile în care, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, reclamanții intimați au plătit, în apel, diferențele de 8.578 lei taxă judiciară de timbru și 2,50 lei timbru judiciar, aferente judecării în primă instanță, acțiunea reclamanților în rezoluțiune fiind evaluabilă în bani conform Deciziei civile nr. 32/2008, dată în interesul legii de I.C.C.J., chiar dacă nu este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.

În al doilea rând, nu a fost primită nici neregularitatea invocată, privind greșita calificare a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanții au solicitat, prin acțiunea principală, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1020-2021 C. civ., iar instanța este în drept, potrivit art. 112 și 129 C. proc. civ., să dea acțiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect a și făcut prima instanță, neacordând ceea ce nu s-a solicitat.

Nu au fost însușite nici susținerile apelanților, privind neregularitățile legate de depunerea întâmpinării, întrucât, așa cum rezultă și din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 59), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenționale formulate de pârâții reclamanți reconvenționali.

Nici critica privind încuviințarea probelor nu este întemeiată, întrucât acestea au fost încuviințate la prima zi de înfățișare, respectiv la termenul din 19 octombrie 2009 (fila 73), când pârâții reclamanți reconvenționali au achitat taxa judiciară de timbru de 8.571 lei și 3 lei timbru judiciar, aferente cererii reconvenționale și când toate părțile au fost de acord cu proba testimonială și cu interogatoriul părților.

De asemenea, nu a fost admisă nici critica încălcării prevederilor art. 1191 C. civ., avându-se în vedere aspectele care au fost dovedite cu declarația martorei R.F.M.

În sfârșit, nu se confirmă nici critica nesoluționării în fond a cauzei, pentru că întreaga argumentație din cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanțe vizează toate problemele deduse judecății atât prin acțiunea principală, cât și prin cererea reconvențională, iar faptul că una o exclude pe cealaltă are drept consecință respingerea cererii reconvenționale.

În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea a avut în vedere, contrar susținerilor apelanților, că prima instanță a interpretat judicios probele administrate în cauză, respectiv promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată în 9 noiembrie 1997, încheierea autentificată la 27 martie 2008, procura din 22 octombrie 2007, proba testimonială, precum și interogatoriile părților, stabilind o corectă stare de fapt la care a aplicat corect dispozițiile art. 1020-1021 C. civ.

Potrivit art. 1020-1021 C. civ., numai partea care și-a executat obligația poate să ceară rezoluțiunea contractului, iar, în speță, din interpretarea coroborată a probelor mai sus menționate, nu se poate reține vreo culpă a reclamanților intimați pentru neîncheierea contractului, întrucât, la termenul din 15 martie 2008 exista, într-adevăr, o imposibilitate materială, notariatul ales de pârâtul apelant fiind închis în perioada 12 martie 2008 - 18 martie 2008, conform adeverinței din 19 ianuarie 2008, iar, la termenul din 27 martie 2008 (convenit de părți după primirea integrală a prețului de către pârât la 24 martie 2008), pârâta apelantă P.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condițiile în care pârâtul a acționat și în numele ei, reprezentând-o la primirea diferenței de preț.

Or, dimpotrivă, din interpretarea coroborată a acelorași probe și din modalitatea de partajare a bunurilor comune reiese, în mod neechivoc, intenția pârâților apelanți, de fraudare a intereselor reclamanților intimați, precum și culpa pârâților apelanți pentru neexecutarea contractului.

Totodată, Curtea a reținut că neregularitățile invocate în privința procurii date de reclamanți martorei R. nu sunt întemeiate, deoarece dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam. vizează doar înstrăinarea și grevarea bunurilor imobile (terenuri și construcții), fiind valabile actele juridice prin care au fost dobândite asemenea bunuri, încheiate doar de către unul dintre soți, iar, prin procura amintită, reclamantul a mandatat-o pe martora R. să cumpere imobile care să aibă regimul de bunuri comune.

Pe de altă parte, chiar dacă obligația pârâtului apelant, de a rezolva situația juridică a cotei de 4/32 dintr-o parcelă de teren, nu rezultă din cuprinsul convenției din 9 noiembrie 2007, prima instanță a apreciat în mod corect pe baza interogatoriului pârâților (fila 79, 81) că este justificat refuzul reclamanților de a prelungi încheierea contractului autentic, în condițiile în care pârâtul apelant le-a promis rezolvarea acestei probleme până la data de 15 martie 2008 și nu a fost rezolvată nici până în prezent.

Conform tuturor acestor considerente, Curtea a stabilit că sentința atacată este legală și temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1020 și 1021 C. civ., astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul pârâților.

Fiind părți căzute în pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâții apelanți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.580,50 lei, din care suma de 4.000 lei reprezintă onorariu de avocat, iar diferența de 8.580,50 lei taxele de timbru aferente judecății în primă instanță, plătite în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții P.I. și D. (fostă P.) M., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâții au arătat următoarele:

I. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”.

1. Instanța a calificat greșit cererea promitenților-cumpărători „de constatare a rezoluțiunii” promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca fiind o cerere prin care aceștia ar fi solicitat ca instanța „să dispună rezoluțiunea” convenției.

Or, acțiunea de constatare a rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare putea fi promovată de reclamanți numai în situația specială când părțile ar fi prevăzut, în respectiva convenție, o clauză specială ce reprezenta un pact comisoriu de gradul II, numai acesta putând permite ca rezoluțiunea să aibă loc de plin drept în cazul neexecutării contractului de una dintre părți. O astfel de clauză nu există în convenția autentificată.

2. Instanța de fond nu a dispus, prin încheierea din 25 mai 2009, conform legii (urmare a calificării greșite a acțiunii ca fiind o acțiune neevaluabilă în bani potrivit art. 13 din Legea nr. 146/1997), avantajând pe reclamanți prin neplata unei taxe judiciare de peste 8.500 de lei.

3. Pârâților-reclamanți li s-a comunicat numai sentința civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, instanța omițând să comunice și încheierea din 14 decembrie 2009, data la care a avut loc dezbaterea, pe fond, a cauzei punându-i, astfel, în imposibilitatea efectuării unei apărări eficiente și încălcându-li-se un drept fundamental.

4. Deși era obligatoriu, instanța de apel nu a analizat nerespectarea, de către instanța de fond, prin încheierea din 15 mai 2009, a legii procedurale privind ordinea succesiunii cronologice a soluționării excepțiilor, instanță care a soluționat prioritar excepția conexării cauzei, în detrimentul excepției netimbrării acțiunii reclamanților-pârâți.

5. Instanța de apel nu a luat în discuție nerespectarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor imperative ale art. 137 C. proc. civ., privind soluționarea excepției timbrării insuficiente a acțiunii reclamanților și a dispozițiilor art. 1141 alin. (2) din același cod, privind obligativitatea depunerii întâmpinării cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată stabilit.

Urmare a acestei erori, instanța de fond a acordat reclamanților-pârâți dreptul de a propune probe, deși, din punct de vedere legal, erau decăzuți din acest drept.

Argumentele instanței de fond sunt susținute în decizie, instanța de apel motivând că, întrucât, la primul termen de înfățișare, pârâții-reclamanți au depus taxa judiciară de timbru, s-a acoperit cu această ocazie și neregula nedepunerii în termen a întâmpinării de către reclamanții-pârâți.

6. Instanța a încuviințat proba cu martora R.F.M. privind stabilirea unor situații și împrejurări, în contra sau peste ceea ce cuprind actele autentificate, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1191 C. civ.

De asemenea, martora avocat R.F.M. era, în același timp, angajată de către reclamantul L.D.P. să-l reprezinte și să-i apere interesele, pentru acest fapt fiind plătită și, evident, subiectivă, aflându-se, astfel, într-o stare de incompatibilitate.

7. Cererea reconvențională nu a fost judecată de către instanță, nici separat și nici odată cu cererea reclamanților-pârâți, neintrându-se, astfel, în cercetarea fondului acesteia.

Respingerea cererii reconvenționale este motivată în fapt și în drept, de către instanță, ca fiind „o consecință a admiterii cererii principale”, aspect cu care este de acord și instanța de apel.

Faptul că reconvenționala nu a fost judecată de instanța de fond, dar și de către instanța de apel, care de fapt confirmă „de plano” sentința, rezidă și din aspectul acordării calității părților în toate înscrisurile instanțelor, de unde rezultă numai simpla calitate de reclamant și de pârât și nu dubla calitate a acestora, de reclamant-pârât și de pârât-reclamant.

II. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”.

Instanța a încălcat „principiul disponibilității”, fiind învestită de către reclamanți, prin cererea de chemare în judecată, doar „să constate rezoluțiunea” promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și nu „să dispună rezoluțiunea”, în felul acesta schimbând natura juridică a acțiunii și încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Motivarea instanței de apel în sensul că poate să califice cererea de chemare în judecată urmare a faptului că, în această instanța, reclamanții-pârâți au achitat taxa de timbru datorată, după ce instanța de fond a respins-o prin încheiere interlocutorie, nu este legală sub aspectul temeiului de drept invocat, și anume art. 112, care se referă la posibilitatea instanței de fond și nu a instanței de apel, aceasta nemaiputând califica acțiunea, temeiul de drept, întrucât s-ar substitui instanței de fond, ceea ce nu a făcut, menținând sentința.

Astfel, instanța a acordat ceea ce nu au solicitat reclamanții prin cerere, aspect inadmisibil procedural.

III. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Instanța de fond stabilește, în sinteza considerentelor (pag. 10-11 din sentință), însușite integral de instanța de apel, prin decizie (pag. 12-13) că:

1. Termenul din data de 15 martie 2008 nu a fost respectat de părți din cauza unei imposibilități obiective.

Imposibilitatea obiectivă este argumentată de instanță prin faptul că B.N.P. S.S. a fost închis în perioada 12-18 martie 2008, așa cum rezultă din cererea de conciliere (fila 10) trimisă prin fax de pârâtul P.I. reclamantei L.L., fax coroborat cu adeverința din 19 ianuarie 2009 a biroului notarial respectiv.

Motivarea instanței este subiectivă, superficială, ambiguă și neconformă cu realitatea, preluând integral din apărarea reclamanților și însușindu-si fără cenzura calificată pretinsa lor „imposibilitate obiectivă” de executare a obligațiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, și anume cea de a achita diferența de preț de 100.000 euro și de a se prezenta la notariat între 09 noiembrie 2007 și 15 martie 2008, deoarece aceste acțiuni nu au stat în afara puterilor omenești ale lor (așa cum este definită situația obiectivă).

Deși, în promisiunea de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 2007, forța majoră (cea pe care o are în vedere instanța drept cauză obiectivă) nu este prevăzută în mod expres, aceasta se subînțelege din existența ei în prevederile legale, fiind unica situație în care, juridic, reclamanții puteau invoca „imposibilitatea obiectivă”.

Convenția prevede termenul limită de 15 martie 2008 până la care reclamanții puteau să-si execute obligațiile, dar acestea puteau fi executate în toată perioada 09 noiembrie 2007 - 15 martie 2008, reclamanții dând, astfel, dovadă de spirit de prevedere și diligență, în sens contrar existând neglijența și, în consecință, culpa acestora că au riscat să-si execute obligațiile în ultima zi, care era și termen scadent și zi liberă legal.

Mai mult decât atât, reclamanții puteau să achite diferența de preț la orice bancă, așa cum au făcut-o ulterior, această obligație neavând nicio legătură cu faptul că B.N.P. S.S. era închis în perioada 12 - 15 martie 2008, mai ales că, după cum afirmă în interogatoriu, dispuneau de banii necesari (deși din alte declarații ale lor rezultă, în mod expres, că motivul real a fost lipsa banilor).

Dacă achitau diferența de preț în termenul convenit, buna-credință a reclamanților în executarea obligației lor principale era pe deplin dovedită, fiind, astfel, în afara oricărei culpe.

De asemenea, reclamanții se puteau prezenta la oricare B.N.P. de pe raza municipiului Timișoara (și nu numai) în vederea autentificării contractului, întrucât toate B.N.P. au competență teritorială, iar, prin convenție, nu era stipulat, în mod expres, că părțile au convenit numai B.N.P. S.S.

Convingerea instanței că B.N.P. S.S. a fost ales de pârâtul P.I. și că reclamanții nu s-au opus (motivată pe răspunsul reclamatei L.L. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu) este contrazisă de răspunsul pârâtei P.M. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, fila 85, fapt pentru care, fără niciun alt argument instanța califică, urmare a acestui răspuns, că pârâta este de rea-credință, acordând credit deplin reclamantei.

2. „Următorul termen convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost stabilit verbal de părți, iar, pentru această derogare de la convenția autentificată, nu era nevoie de alt înscris, încheierea unui act adițional ar fi fost pur formal, mai ales că părțile nu se aflau toate în același loc”.

Cu alte cuvinte, instanța concluzionează că modificarea clauzelor esențiale ale unei convenții autentificate se poate face și verbal de părți, deși acestea au hotărât să elimine orice risc, în acest sens alegând calea notarială. Ignorând situația din speță unde se neagă această înțelegere verbală a prorogării termenului, preferându-se actul notarial, instanța afirmă cu mare ușurință că adiționalul ar fi doar o procedură formală, deci, birocratică și nerelevantă în drept, deși, în mod unilateral, doar reclamanții susțin acest fapt.

Această motivare nu își găsește esența în drept și ignoră regimul juridic „ad probationem” al convențiilor.

Convenirea unui alt termen pentru îndeplinirea obligațiilor părților, fixate prin convenție de către cele 4 persoane semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate, este un act de voință al acestora. Deși stabilirea exactă a acestei împrejurări reprezintă un element esențial în dezlegarea pricinii, instanța o tratează cu superficialitate suspectă, argumentarea sa că prorogarea termenului din 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008 reprezintă voința celor patru persoane fiind ambiguă, confuză, contradictorie și necredibilă.

Astfel, instanța afirmă că pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii actului autentic, reclamanții comunicând prin fax acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului autentic.

Această convingere a instanței se bazează pe „dovada” reprezentată de răspunsurile reclamantei L.L. la întrebările 5 și 6 din interogatoriu.

Din analiza răspunsurilor, rezultă, însă, că aceasta, deși afirmă că au fost faxuri cu privire la acest termen, nu a putut să pună la dispoziția instanței niciunul care să-i dovedească afirmațiile.

Mai mult decât atât, conform înscrisului trimis prin fax adresat pârâtului P.I., rezultă că voința certă a reclamanților este în sensul prorogării termenului de finalizare a tranzacției la data de 15 aprilie 2008 și nu la data de 27 martie 2008, după cum concluzionează în eroare gravă instanța.

Afirmația instanței că pârâta P.M. ar fi achiesat la termenul din 27 martie 2008, conform răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, afirmație motivată prin faptul că aceasta a venit la notar în data de 27 martie 2008, anunțată de pârâtul P.I., este contrazisă de poziția constantă pe care pârâta a avut-o în timpul procesului, de a nu recunoaște ca termen ultim obligatoriu decât pe cel din 15 martie 2008, consemnat în convenție.

Simpla prezență la notariat a pârâtei P.M. este interpretată vădit eronat, în mod forțat de instanță, în sensul că pârâta si-ar fi dat acordul pentru prorogarea termenului din 15 martie 2008, renunțând conștient la beneficiul pe care îl avea asupra reclamanților, care nu-si executaseră obligațiile din convenție, cu consecința pierderii sumei de 30.000 euro.

În acest sens este și ultima consemnare din interogatoriu făcută de instanță, prin care pârâta P.M. afirmă că „pe 27 martie 2008 am primit un telefon de la P. să vin să închei contractul. Eu nu am stabilit nimic cu promitenții-cumpărători afară de 15 martie 2008”.

Este, însă, de reținut că nici la data de 27 martie 2008, când au convenit să se întâlnească la notariat pentru constituirea dosarului și efectuarea celor necesare în vederea încheierii contractului, soții L. nu au respectat obligația de a fi prezenți, în sensul că L.D.P. (aflat în S.U.A., după afirmația sa) a fost reprezentat de R.F.M. printr-o procură generală și nu una specială pentru cazul părților, iar L.L. nu a fost nici prezentă și nici reprezentată. Instanța, însă, concluzionează eronat că, la data de 27 martie 2008, reclamanta L.L. a fost reprezentata la B.N.P. S.S. de avocata R.F.M., din simpla lecturare a procurii din 22 octombrie 2007, cu mult anterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 09 noiembrie 2008 și fără a avea legătură cu obiectul respectivei convenții, observându-se că mandatara a acționat numai în numele reclamantului L.D.P.

Este, de asemenea, de reținut că recurenții nu s-au opus niciodată la încheierea contractului. P.I. a fost de acord cu încheierea contractului, desigur, cu respectarea condițiilor legale, iar P. (actuală D.) M. nu a fost de acord cu încheierea contractului în condiții nelegale.

3. Sesizând cu aproximativ două săptămâni înainte de termenul limită din data de 15 martie 2008 că promitenții-cumpărători sunt în pericol să-l depășească și pentru că promitenții-vânzători doreau totuși încheierea tranzacției, P.I. (și în numele soției P.M.) le-a propus acestora prin fax, printre altele, un termen de grație la data de 20 martie 2008, sperând că se vor achita, cel puțin, de obligația principală a plăti diferenței de preț. Aceștia, fără să aprecieze la adevărata valoare buna-credință a recurenților, au răspuns tot prin fax sub semnătură, că nu sunt de acord cu propunerile pârâților, dorind prorogarea termenului limită la 15 aprilie 2008. Faxurile respective aflate la dosar sunt ignorate de instanță.

4. Instanța consideră în mod eronat că, la data de 27 martie 2008, se putea autentifica contractul, dar, din culpa exclusivă a pârâtei P.M., aceasta nu s-a putut efectua, folosind ca dovadă încheierea autentificată de B.N.P. S.S., din 27 martie 2008 (fila 5).

Chiar dacă, prin absurd, s-ar considera că părțile au fost de acord să proroge termenul limită din data de 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008, nici la această dată, însă, nu s-a putut autentifica contractul și tot din culpa reclamanților.

În încheierea de autentificare nr. 1465 din 27 martie 2008, ultimul alineat, se consemnează că „atât mandatara cumpărătorului, cât și promitentul vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare.” Din analiza gramaticală a textului rezultă fără dubiu că mandatara avocat R.F.M. reprezenta numai un singur promitent-cumpărător, și anume pe L.D.P.

Din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată la același B.N.P. rezultă în mod expres că sunt doi promitenți-cumpărători, și anume L.D.P. și L.L., care semnează convenția în mod personal, exprimându-si, astfel, nemijlocit acordul de voință, atât pentru intrarea în patrimoniul comun a celor două terenuri, cât și pentru diminuarea patrimoniului comun cu suma de 130.000 euro, reprezentând contravaloarea terenurilor.

Or, în data de 27 martie 2008, trebuia că B.N.P. S.S. să perfecteze ad validitatem și ad probationem această convenție, cele patru persoane semnând tot în mod personal, ca și antecontractul din 09 noiembrie 2007, când se perfectase ad probationem și ad validitatem doar promisiunea, existând, astfel, o simetrie juridică perfectă între cele două convenții, organic legate.

În mod cert, la data de 27 martie 2008, a venit la notariat (locul de întâlnire) numai mandatara reclamantului L.D.P., împuternicită să-l reprezinte pe acesta pentru cumpărarea de imobile, nu, însă, și pe soția sa, L.L., care nici nu a fost prezentă.

Procura respectivă, fiind încheiată la data de 22 octombrie 2007, era valabilă și la data de 09 noiembrie 2007, astfel că, dacă L.D.P. ar fi dorit să achiziționeze terenurile numai în numele său (desigur achiziția profitând și soției), ar fi făcut-o prin acest mandatar și la data convenției părților, dar voința expresă a celor doi promitenți-cumpărători a fost aceea de a cumpăra cele două terenuri „intuitu personae”, semnând nemijlocit, astfel că era necesară și prezența reclamantei L.L., așa cum afirmă aceasta, răspunzând la întrebarea nr. 7 din interogatoriu: „Trebuia să fiu prezentă personal dacă puteam, dacă nu, puteam fi reprezentată”.

În data de 27 martie 2008 nu a existat niciun impediment pentru ca reclamanta L.L. să nu fie prezentă, iar dacă ar fi existat, putea și trebuia să fie reprezentată cu o împuternicire autentificată, care să aibă ca obiect cele două terenuri din promisiunea de vânzare-cumpărare.

Acest punct de vedere se coroborează și cu prevederile din procura din 22 octombrie 2007.

Instituția mandatului tacit evocat de instanță din oficiu, valabilă în dreptul familiei, nu funcționează în speță și nu se poate aplica unui contract civil, care trebuie să respecte dispozițiile art. 948 C. civ.

Motivarea instanței de apel sub acest aspect se rezumă la o confirmare a argumentelor instanței de fond, conchizând că mandatul tacit funcționează când bunurile sunt cumpărate și nu funcționează când bunurile sunt vândute, omițând să observe că, în cauză, este o vânzare-cumpărare, care cuprinde nu numai o mărire a patrimoniului acestora, prin achiziția celor două imobile, ci și o micșorare de patrimoniu stăpânit în devălmășie de reclamanții-pârâți, prin plata prețului de 130.000 euro.

5. Instanța, analizând tranzacția de partaj a pârâților, consfințită prin hotărârea judecătorească nr. 6580 din 14 martie 2008, pronunțată de Judecătoria sector 6 București, concluzionează, făcând afirmația gravă, că pârâții au făcut această tranzacție în cadrul divorțului cu scopul „fraudării intereselor reclamanților”, fără a motiva această acuzație, ci doar preluând argumentul din apărarea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța a încălcat principiul disponibilității, interpretând tendențios și fără argumente o hotărâre judecătorească.

IV. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Instanța a interpretat greșit atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată în data de 09 noiembrie 2007, cât și încheierea din 27 martie 2008, dar și procura din 22 octombrie 2007, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Afirmă instanța că pârâtul P.I. nu și-a îndeplinit angajamentul de a rezolva situația juridică a cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafețe de teren promise, fapt pentru care statuează că există culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor.

Deși această obligație de care vorbește instanța și despre care pretinde că îi incumbă pârâtului P.I. nu își are izvorul în convenția din 09 noiembrie 2007, instanța creează o „ficțiune juridică” și, analizând răspunsul dat de pârâtul P.I. la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 81), emite aserțiunea că aceasta este o sarcină expresă a pârâtului, intrinsecă convenției, deși, din analiza elementară a acestui răspuns, reiese în mod evident că instanța este în eroare, statuând culpa acestuia în neexecutarea convenției și motivându-și soluția dată în cauză.

Recurenții susțin că, la acest moment, în procesul respectiv, ieșirea din indiviziune este admisă de instanță, dar nu este finalizată din cauza necesității lămuririi dispozitivului sentinței și înlăturării dispozițiilor potrivnice din el.

V. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Lipsa de temei legal, potrivit tipologiei, rezidă din motivarea incompletă, dubitativă și ipotetică a instanței de fond și adeziunea necondiționată la aceasta a instanței de apel, aspecte argumentate concret și pe larg relatate anterior.

Norma juridică procedurală aplicată concret situației din speță, și anume art. 129 pct. 5 C. proc. civ., este greșit aplicată, instanța neputând suplini partea apărată de avocat în detrimentul celeilalte părți procesuale, cu încălcarea evidentă, totodată, a principiului consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Este evident că instanța de fond a extins sau a restrâns incidența textelor de lege, inclusiv cu referire la dispozițiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ. și art. 35 alin. (2) C. fam., pronunțând o sentință cu aplicarea greșită a legii, confirmată fără rezerve de instanța de apel, care si-a însușit integral, necenzurat și fără propriile argumente soluția instanței de fond.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea căii de atac declarate, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Recurenta pârâtă reclamantă D.M. a depus la data de 22 octombrie 2010, în termen legal, o nouă cerere de recurs, în cuprinsul căreia a reluat prezentarea circumstanțelor de fapt ale speței de față, susținând, în esență, că nu a achiesat la prelungirea termenului stabilit inițial în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, reclamanții au fost de rea credință, neintenționând să cumpere terenurile în litigiu, ei fiind în culpă pentru neperfectarea actului de vânzare cumpărare la notar.

Această cerere nu va fi avută în vedere de prezenta instanță în soluționarea recursului, deoarece susținerile pârâtei reprezintă expunerea parțială a situației de fapt din dosar și nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenții au depus și o cerere de renunțare la cererea reconvențională formulată de aceste părți în prezentul dosar, asupra căreia, ulterior, au revenit, renunțare care nu va fi confirmată de instanța de față în raport de opoziția intimaților exprimată prin întâmpinare (fila 35 dosar recurs) și de dispozițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

Intimații reclamanți au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

I. 1.-3., 6-7 Susținerile din cadrul acestor motive de recurs vizează pretinse greșeli ale instanței de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanță, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunțată de instanța de apel, iar nu hotărârea primei instanțe.

Or, recurenții nu arată în ce au constat neregulile săvârșite de Curte atunci când a confirmat soluția instanței de fond, din perspectiva pretinselor greșeli procedurale sau încălcări ale dispozițiilor din C. civ. (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârșite de aceasta din urmă.

În plus, în ceea ce privește nesoluționarea, pe fond, a cererii reconvenționale, de către instanța de apel, judecata acestei cereri de către instanța de control judiciar nici nu putea avea loc, din moment ce Curtea a considerat că a fost soluționată de Tribunal, în considerentele sentinței fiind dezvoltate argumente pentru ambele cereri, principală și reconvențională. Cum cele două cereri se exclud, admiterea acțiunii principale are drept consecință respingerea cererii reconvenționale, a mai considerat instanța de apel.

Prin urmare, Curtea nu a reținut că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, ceea ce ar fi dus la desființarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (iar nu la judecata acesteia, de către Curtea de Apel, cum greșit solicită recurenții) și a mai constatat că soluția dată reconvenționalei decurge din cea pronunțată asupra acțiunii principale.

Recurenții nu au combătut considerentele Curții sub acest aspect, astfel încât, nu se poate stabili, pe de o parte, că instanța de apel s-ar fi aflat în situația de a judeca ea, pe fond, cererea reconvențională și nici că soluția de confirmare a judecății primei instanțe asupra cererii formulate de pârâții reclamanți ar fi greșită.

Criticile din cadrul motivelor de la pct. I.4 și 5 din cerere vor fi verificate în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod, întrucât recurenții invocă neanalizarea motivelor de apel care vizează aspectele procedurale respective.

4. Astfel, Curtea de Apel a analizat critica din apel privind greșita ordine de soluționare a excepțiilor insuficientei timbrări a acțiunii și cea a conexității, arătând că nu este întemeiată, această problemă neavând relevanță în raport cu hotărârea apelată, din moment ce reclamanții au achitat, în apel, diferența de taxă judiciară de timbru datorată.

În consecință, nu se poate reține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra acestei critici, nefiind, astfel, întrunite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5. În ceea ce privește nepronunțarea Curții cu privire la motivul de apel referitor la încălcarea, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. cu referire la soluționarea excepției insuficientei timbrări a acțiunii principale și cu referire la termenul de depunere a întâmpinării, reglementat de art. 1141 alin. (2) din același cod, nici această susținere nu poate fi primită. Prima chestiune a fost deja analizată, Curtea de Apel considerând că aspectul timbratului este nerelevant față de îndeplinirea obligației de plată a sumelor datorate cu acest titlu în apel.

Cât privește termenul de depunere a întâmpinării, în paragraful al doilea, pagina 13 din considerentele deciziei, Curtea a arătat că acest termen a fost respectat, „așa cum rezultă și din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 29), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenționale formulate de pârâții reclamanți reconvenționali”.

Prin urmare, nici în legătură cu această critică nu sunt îndeplinite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

II. Susținerile încadrate de recurenți în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză.

Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziția legală în discuție este necesar ca instanța de apel să fi admis calea de atac declarată, cu consecința soluționării pe fond a acțiunii, ceea ce nu este cazul în speță, prin decizia recurată fiind respins apelul declarat de pârâți.

În esență, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâții reclamanți susțin că instanța de apel nu putea să procedeze la calificarea acțiunii principale, deoarece, în acest mod, s-ar substitui primei instanțe, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere procedural.

De asemenea, au mai arătat că temeiul de drept la care s-a referit Curtea în justificarea posibilității calificării acțiunii, respectiv dispozițiile art. 112 C. proc. civ., nu este incident în apel, ci la judecata în primă instanță.

Părțile invocă, în consecință, încălcarea unor reguli procedurale, de către instanța de apel, critică susceptibilă de analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Susținerile recurenților nu sunt întemeiate.

Curtea de Apel nu a procedat ea însăși la calificarea acțiunii principale, ci doar a menținut calificarea dată de prima instanță, invocând în acest sens, cu referire la atribuțiile procedurale ale Tribunalului, dispozițiile art. 112 C. proc. civ., instanța de apel având o astfel de posibilitate legală în exercitarea controlului judiciar, raportat la motivele de apel cu care a fost învestită.

În sensul celor arătate mai sus, în primul paragraf de la pagina 13 din decizie, se arată că „nu poate fi însușită nici neregularitatea invocată privind greșita calificare a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanții au solicitat prin acțiunea principală rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1020-1021 C. civ., iar instanța este în drept, potrivit art. 112 și 129 C. proc. civ., să dea acțiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect a și făcut prima instanță, neacordând ceea ce nu s-a solicitat.”

Prin urmare, confirmând soluția primei instanțe sub acest aspect, Curtea nu a încălcat regulile procedurale în discuție, nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

III. Cea mai mare parte dintre susținerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși invocă toate ipotezele acestui text de lege, respectiv nemotivarea deciziei, motive contradictorii, respectiv străine de natura pricinii, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâții reclamanți critică situația de fapt stabilită de instanțele anterioare în raport de probele administrate și tind la modificarea acesteia, cu consecința respingerii acțiunii principale.

Astfel, recurenții nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de Curte sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluției din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. De asemenea, nu au menționat care dintre argumentele instanței nu au legătură cu natura pricinii.

La pct. 5 din expunerea criticilor prezentate în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții invocă nemotivarea concluziei Curții privind încheierea tranzacției dintre pârâți, aflați în proces de partaj, cu privire la terenurile în litigiu, în frauda intereselor intimaților.

Critica nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a motivat acest punct de vedere, fundamentat pe înțelegerea părților materializată în tranzacție, arătând că „din interpretarea coroborată a acelorași probe (înscrisurile enumerate în precedent, martori, interogatorii) și din modalitatea de partajare a bunurilor comune reiese în mod neechivoc intenția pârâților apelanți de fraudare a intereselor reclamanților intimați”.

Circumstanțele în raport de care instanța de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării modalității de partajare a bunurilor comune ale pârâților reclamanți, menționată în cadrul prezentării considerentelor primei instanțe. Curtea vizează, deci, frauda intereselor reclamanților determinată de înțelegerea pârâților ca terenurile în discuție să revină intimatei pârâte combinat cu poziția acesteia față de circumstanțele care au împiedicat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Nu se pune problema, astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest aspect.

Recurenții au invocat și încălcarea principiului disponibilității ca urmare a pretinsei nemotivări a concluziei Curții în ceea ce privește tranzacția intervenită în procesul de partaj al pârâților, critică ce nu poate fi primită, deoarece, pe lângă faptul că nemotivarea deciziei nu poate fi reținută, nu rezultă în ce modalitate Curtea a afectat principiul respectiv, atât timp cât această instanță s-a pronunțat în limitele de învestire.

Pe de altă parte, cea mai mare parte a criticilor formulate de pârâții reclamanți vizează chestiuni de fapt referitoare la culpa reclamanților pârâți în neexecutarea obligațiilor asumate în antecontractul privind vânzarea-cumpărarea imobilelor în litigiu.

Or, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, actuala structură a recursului nu mai permite prezentei instanțe examinarea criticilor referitoare la situația de fapt și a schimbării acesteia în calea de atac care formează obiectul dosarului de față.

Prin urmare, toate acele critici care sunt circumscrise motivului de casare în prezent abrogat nu vor fi verificate de Înalta Curte (inexistența imposibilității obiective de perfectare a actului juridic la 15 martie 2008, posibilitatea, pentru intimați, a plății diferenței de preț și a încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior acestei date, necesitatea dovedirii prin înscris a acordului de voință al părților cu privire la prelungirea termenului de executare a obligațiilor din antecontract și valoarea probatorie a dovezilor deja administrate în acest sens, lipsa achiesării pârâtei pentru termenul din 27 martie 2008, consecințele prezentării acesteia din urmă la notariat la data respectivă, valoarea probatorie a procurii date martorei R.F.M. și limitele mandatului conferit acesteia potrivit procurii respective, natura termenului de 20 martie 2008, propus de pârât ca dată a încheierii contractului, valoarea probatorie a încheierii nr. 1465 din 27 martie 2008).

Cât privește greșita interpretare și aplicare, în speță, a dispozițiilor art. 35 C. fam. privind prezumția de mandat tacit reciproc, în aprecierea posibilității încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind cele două terenuri doar de către unul dintre soți, respectiv de reclamantul L.D.P., prin mandatar, și, în cele din urmă, în conturarea culpei părților pentru neperfectarea actului, criticile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, instanța de apel a considerat în mod corect că prezumția mandatului tacit reciproc de reprezentare, prevăzută de art. 35 alin. (2) teza I C. fam., funcționează în cazul actelor de dispoziție prin care sunt dobândite imobile, fiind înlăturată de teza finală a aceluiași articol doar în cazul înstrăinării sau grevării terenurilor și construcțiilor.

Potrivit art. 35 alin. (1) C. fam.: ”soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele”.

Alin. (2) din același articol menționează că ”oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț”.

Cu privire la anumite acte de dispoziție, însă, soții nu pot beneficia de aceeași libertate. În alin. (2) al art. 35, partea finală, se arată că „niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție care face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț”, interdicția operând în considerarea importanței și implicațiilor pe care astfel de acte le pot avea.

Din perspectiva viitorului cumpărător al bunului, cum este și cazul reclamanților, actul de vânzare-cumpărare a terenurilor reprezintă un act de dobândire a imobilelor, iar nu de înstrăinare, caz în care nu era necesar consimțământul expres al celuilalt soț, funcționând prezumția de mandat tacit reciproc.

Ca atare, actul de vânzare-cumpărare în discuție putea fi încheiat doar de soțul reclamant, în mod valabil, astfel cum a arătat și Curtea.

De altfel, interesul în eventuala combatere a „validității” contractului de vânzare-cumpărare încheiat doar de unul dintre soți privind un imobil aparține soțului care nu a participat la perfectarea actului, iar nu cocontractanților, susținerile recurenților din această perspectivă neputând fi reținute în justificarea refuzului lor de a încheia actul (sau, cel puțin al recurentei pârâte).

În concluzie, parte dintre criticile subsumate pct. III din cererea de recurs nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, parte sunt neîntemeiate pentru considerentele expuse în precedent.

IV. În ceea ce privește susținerile referitoare la interpretarea greșită a convenției dintre părți în legătură cu obligația de a lămuri situația juridică a cotei de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral 7232, curte în suprafață totală de 240 m.p., trebuie precizat mai întâi că analiza acestor critici este nerelevantă față de neîndeplinirea culpabilă a celorlalte obligații de către promitenții vânzători, astfel cum a fost reținută de instanțele anterioare.

Pe de altă parte, critica este și neîntemeiată.

Printre altele, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cazul în care instanța ar stabili fără niciun suport probator anumite obligații în sarcina uneia dintre părți, deși, la încheierea contractului (promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speță) nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă fără dubiu (neîndoielnic) această împrejurare.

Or, Curtea de Apel a reținut această obligație în sarcina pârâtului reclamant nu ca decurgând din clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru a se putea pune problema interpretării greșite a acestora, ci din discuțiile purtate anterior între părți, recunoscute prin răspunsurile pârâților la interogatoriul care le-a fost administrat.

Prin urmare, nu se poate reține aplicabilitatea, în cauză, a condițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie a instanței de apel (interogatoriile pârâților) nu poate fi cenzurat de prezenta instanță pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului de casare ce permitea evaluarea situației de fapt în recurs.

În ceea ce privește interpretarea încheierii de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 și a procurii din 22 octombrie 2007, cu consecințele prevăzute în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceste înscrisuri nu au legătură cu motivul de modificare respectiv, deoarece nu materializează o convenție încheiată între părți, care să fi fost interpretată greșit, cu efectul schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, ci privesc alte chestiuni (certificarea întâlnirii dintre părți la data de 27 martie 2008 și a motivelor pentru care nu a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic privind bunurile în litigiu, mandatul acordat lui R.F.M.).

Prin urmare, cele două înscrisuri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

V. Susținerile întemeiate pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este indicat în mod formal, recurenții neaducând nicio critică reală privind modul în care instanța a încălcat sau a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Mai întâi, părțile menționate critică în mod generic modalitatea de motivare a hotărârilor anterioare, ceea ce, în privința deciziei recurate, se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat în precedent. Cum s-a arătat deja, sentința nu poate forma obiect al recursului.

Încălcarea art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ. este exprimată, de asemenea, în mod generic, părțile nearătând în ce fel a fost nerespectat principiul imparțialității instanței, care au fost avantajele procedurale acordate uneia dintre părți și în ce a constat judecata instanței de apel în afara limitelor obiectului dedus judecății (de altfel, aceste chestiuni au format obiect de analiză și în cadrul motivelor de recurs anterioare).

Cât privește modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ., art. 35 alin. (2) C. fam., aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză al prezentei instanțe față de argumentele expuse mai sus.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că mare parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de actualul cod, iar cele susceptibile de încadrare sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, că nefondat, recursul declarat de pârâții P.I. și D. (fostă P.) M. împotriva Deciziei nr. 259/ A din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2012.