Nullity of vehicle sales under a non-applicable national housing statute due to violation of imperative norms governing church property restitution

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8177 din 08 septembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. 14351/2004, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, SC C.A. S.A., prin lichidator P.R., P.M.T., K.O., M.V. și N.F. și, în consecință: s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiat între SC C.A. SA și P.M.T. și, între SC C.A. SA și N.F., având ca obiect apartamentele nr. 4 și 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989; s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moștenitor, emis de B.N.P. P. F., privind cuprinderea în masa succesorală după defuncta P.I. a cotei de ½ parte din imobilul înscris în CF nr. 124503/A, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, apartament 4; s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 23 martie 2001 între pârâții P.M.T. și M.V.; s-a dispus rectificarea înscrierilor de CF, în sensul radierii drepturilor dobândite de pârâții P.M.T., defuncta P.I., antecesoarea pârâților P.M.T. și K.O., K.O., și M.V., înscrise în CF nr. 124503/A, precum și a dreptului de proprietate al pârâtei N.F., înscris în CF nr. 123688 Cluj, și reînscrierea ca proprietar a Statului Român; pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M.T., K.O. și N.F. au fost obligați să-i plătească reclamantei suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că imobilul în litigiu, constând din casă cu două etaje, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, evidențiat inițial în CF nr. 1472 Cluj, a constituit proprietatea tabulară a Bisericii Unitariene Maghiare până în anul 1952, când, în baza Decretului nr. 176/1948, a trecut în proprietatea Statului Român, în folosința Ministerului Sănătății.

Ulterior, imobilul a fost împărțit pe apartamente, iar apartamentul nr. 4 a fost vândut numiților P.M.T. și P.I., aceasta din urmă decedată la data promovării acțiunii, iar apartamentul nr. 9 a fost vândut lui N.F. Mai apoi, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat la 23 martie 2001, P.M.T. s-a obligat să vândă apartamentul 4 numitului M.V., antecontractul fiind notat.

Ca urmare a decesului lui P.I., cota de ½ parte din apartamentul nr. 4 a făcut obiectul certificatului de moștenitor, în favoarea lui P.M.T., în cotă de 1/8 parte și a lui K.O., în cotă de 3/8 parte.

Reclamanta a depus la Comisia specială de retrocedare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 501/2002, cererea din 26 februarie 2003, prin care a solicitat retrocedarea imobilului din Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, înscris în CF nr. 1472 Cluj, iar prin Decizia nr. 455 din 17 decembrie 2004 a acestei comisii, reclamantei i-au fost retrocedate apartamentele nr. 1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 10 și 11, iar pentru apartamentele nr. 4 și 9 procedura administrativă a fost suspendată până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești privind soarta juridică a contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. 7849/1999, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea reclamantei Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca și Ministerul Sănătății, având ca obiect constatarea trecerii în mod ilegal în proprietatea Statului Român a parterului imobilului în litigiu, reținându-se în considerentele acestei sentinței că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 176/1948, privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor care au servit pentru funcționarea și întreținerea unităților de învățământ general.

În drept, ca temei al soluției de admitere a acțiunii reclamantei, instanța a reținut dispozițiile art. VI alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 184/2002, ale art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, apreciind că aceste apartamente au fost vândute prin fraudarea Legii nr. 112/1995, întrucât, una din condițiile pentru înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuințe în baza Legii nr. 112/1995 era aceea ca imobilul să fi fost preluat de la o persoană fizică, conform art. 1 și art. 9 din această lege, condiție care în speță nu este îndeplinită, întrucât imobilul a fost preluat de la o persoană juridică.

Apelul declarat de pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M.T., K.O. și N.F., împotriva sentinței civile nr. 8177 din 08 septembrie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 878 din 21 decembrie 2006, pronunțată în dosar nr. 7726/117/2005, nr. în format vechi 7886/2005, reținându-se în considerentele acestei decizii aceleași împrejurări de fapt care au fost avute în vedere și de către prima instanță la pronunțarea soluției sale; s-a mai reținut faptul că toate construcțiile din CF, au fost edificate între anii 1700-1834, aspect confirmat de expertizele întocmite în cauză și că buna ori reaua credință a cumpărătorilor nu are relevanță în cauză, având în vedere că acest imobil, conform art. 25 din Legea nr. 112/1995, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Referitor la transformarea apartamentului nr. 9 și creșterea suprafeței acestuia cu peste 50%, Tribunalul a constatat, în urma efectuării unei expertize tehnice în cauză, că prin modificările efectuate apartamentului i-a crescut aria desfășurată cu un procent de 25,7%, deci sub 50%, astfel încât apartamentul poate fi restituit în natură.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost respinsă având în vedere că reclamanta a fost intabulată în CF asupra acestui imobil, în perioada interbelică imobilul a fost închiriat chiar de către reclamantă în favoarea unor terți, iar prin Decizia nr. 1250/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea în contencios administrativ prin care s-a atacat Decizia nr. 455/2005, de restituire în favoarea reclamantei a apartamentelor libere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin Primarul, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, N.F. și P.M.T., recursuri admise de Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 1544/R din 27 iunie 2007, pronunțată în dosar nr. 7726/117/2005, cu consecința casării deciziei, a anulării sentinței primei instanțe și a trimiterii cauzei pentru competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul Cluj – secția civilă, motivat pe faptul că litigiul are o valoare de peste 5 miliarde lei, iar raportat la data înregistrării acțiunii, 23 septembrie 2004, competența în primă instanță revenea Tribunalului Cluj.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 3466/117/2007, fiind soluționată prin sentința civilă nr. 219 din 11 martie 2010, după cum urmează: a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, împotriva pârâților P.M.T.; K.O., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată față de moștenitorii V.M.T., S.C.I., V.H.M.; M.V.; N.F., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată față de pârâtul N.R.V.; Municipiul Cluj-Napoca prin Primar; Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca. A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul SC C.A. SA, prin lichidator P.R., ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestei pârâte; s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 5.250 lei în favoarea pârâtului N.R.V. și, respectiv, în sumă de 600 lei în favoarea pârâtului P.M.T.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că reclamanta a formulat prezenta acțiune invocând în drept prevederile O.U.G. nr. 184/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 48/2004, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii – 23 septembrie 2004.

Potrivit dispozițiilor pct. VI alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (4), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pentru soluționarea acestei cauze, instanțele competente urmând să aibă în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării, s-a constatat că imobilul din litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu, conform celor stabilite prin sentința civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 174/2000 a Curții de Apel Cluj.

S-ar putea totuși considera că imobilul nu intră în sfera celor la care se referă art. 1 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 112/1995, chiar și în condițiile preluării acestuia cu titlu, și aceasta întrucât nu a fost preluat de la persoane fizice în sensul art. 1 din această lege, astfel că nu putea fi înstrăinat în favoarea chiriașilor.

Totuși, a se da eficiență în prezent sancțiunii nulității reglementată de prevederile Legii nr. 48/2004, ar însemna să se aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, Legea nr. 48/2004, de modificare și aprobare a O.U.G. nr. 184/2002 a fost publicată în M. Of. din 28 martie 2004, iar prezenta acțiune a fost introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile acestui act normativ, care instituia un nou termen de prescripție în care se putea cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, pe lângă termenul inițial de 6 luni prevăzut de O.U.G. nr. 184/2002.

Este adevărat că prin Decizia nr. 284 din 07 iunie 2005 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor actului normativ incident în cauză, însă Tribunalul constată că prin jurisprudența recentă în materie, instanța de contencios constituțional și-a reconsiderat poziția în acord cu principiile și jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, pe un text de lege similar, prin Decizia nr. 1352 din 10 decembrie 2008 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005; a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000; a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002.

Referindu-se la cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Constituțională a arătat că, considerentele acestei hotărâri sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005, deoarece acest text de lege a stabilit un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiul securității raporturilor juridice și conceptului de „proces echitabil”, impus de dispozițiile art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., dispozițiile coroborate cu cele din preambulul Convenției.

Cu referire însă la excepția de neconstituționalitate privitoare la art. II din Legea nr. 48/2004, Curtea Constituțională a constatat că aceasta a rămas fără obiect, deoarece art. VI alin. (4) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, la care face trimitere acest text de lege, a fost abrogat prin art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005, și ca atare, excepția a fost respinsă ca inadmisibilă.

O asemenea orientare jurisprudențială a Curții Constituționale răspunde exigențelor practicii C.E.D.O., care în ultimii ani a condamnat România tocmai pentru inconsecvența Statului Român în privința adoptării unei legislații clare și previzibile în materia restituirii și vânzării imobilelor intrate în posesia sa în virtutea diferitelor decrete de naționalizare.

Un reper în acest sens este cauza Păduraru contra României, unde C.E.D.O. a reținut că incertitudinea generală creată de stat prin neîndeplinirea obligației sale pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general în această materie a restituirii imobilelor naționalizate, a dus la un climat general de nesiguranță juridică, prin adoptarea succesivă în timp a diferitelor legi în această materie, care nu a făcut altceva decât să arate lipsa de logică și de coerență politică a legiuitorului și, evident că această incoerență a legiuitorului s-a reflectat și în divergența de jurisprudență a instanțelor române în domeniul naționalizării imobilelor.

Prin urmare, Tribunalul a apreciat că succesiunea în timp a unor legi care au instituit noi termene de prescripție, după expirarea termenului inițial stabilit, și care a permis reclamantei introducerea prezentei acțiuni după 9 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și după 7 ani de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate în prezenta cauză, încalcă principiul securității raporturilor juridice civile, ca element fundamental al preeminenței dreptului – patrimoniul comun al statelor contractante, aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul a oferit chiriașilor din imobilele revendicate posibilitatea să-și cumpere proprietățile pe care le ocupă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, solicitând modificarea în totalitate a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, sub toate petitele sale, respectiv, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, constatarea nulității absolute a antecontractelor de vânzare-cumpărare din 23 martie 2001, rectificarea cărților funciare prin reînscrierea Statului Român ca proprietar.

În motivarea apelului apelanta a arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de intimați și de antecesorii acestora prin fraudarea Legii nr. 112/1995, întrucât, potrivit art. 25 din această lege, situația juridică a imobilelor care nu fac obiectul Legii nr. 112/1995, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauză de utilitate publică, se va reglementa prin legi speciale, în speță, această lege specială fiind Legea nr. 501/2002, lege care conferea cultelor religioase posibilitatea de a solicita retrocedarea imobilelor.

Constatarea instanței de fond, făcută prin raportare la Decizia C.C.R. nr. 1352 din 10 decembrie 2008, conform căreia, prin adoptarea Legii nr. 48/2004 legiuitorul a încălcat principiul securității raporturilor juridice, prin stabilirea unui nou termen special de prescripție, este neîntemeiată, instanța omițând să observe că de fapt Legea nr. 48/2004 nu este altceva decât legea de aprobare a O.U.G. nr. 184/2002, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a instituit un nou termen special de prescripție, ci a prorogat termenul inițial stabilit printr-o ordonanță de urgență.

Potrivit dispozițiilor constituționale, Guvernul poate emite, în temeiul unor legi speciale de abilitare, ordonanțe de urgență, însă, aceste ordonanțe trebuie ulterior confirmate de legiuitor deoarece, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României revizuită, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În cazul nostru, primul termen de prescripție aprobat de legiuitor nu a fost altul decât termenul stabilit de Legea nr. 48/2004, termen în care a și fost introdusă acțiunea de către reclamantă, în acest sens pronunțându-se și Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 2460/R/2009, pronunțată în dosar nr. 17975/211/2006.

În concluzie, o eventuală inconsecvență legislativă, respectiv, încălcarea Convenției, poate fi reținută doar în ceea ce privește Legea nr. 247/2005, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională.

Instanța de fond a omis să examineze un aspect important, și anume, voința legiuitorului, respectiv, din ce considerent s-au stabilit cele două termene de câte 6 luni pentru posibilitatea promovării acestor tipuri de acțiuni, fiind cât se poate de evident că din rațiuni de egalitate de tratament și înlăturarea oricărei discriminări, știut fiind că prin adoptarea și menținerea unor termene diferite pentru diferitele categorii de persoane, înăuntrul căruia să se poate exercita un anume drept, nu se face altceva decât să se încalce art. 14 C.E.D.O.

Tribunalul este într-o gravă eroare atunci când afirmă că „legiuitorul a oferit posibilitatea chiriașilor din imobilele revendicate să-și cumpere proprietățile pe care le ocupă”, deoarece legea reglementa foarte clar ce fel de imobile pot fi înstrăinate, și anume, cele preluate de la persoane fizice. Or, în aceste condiții, chiriașii cumpărători știau că dobândesc un drept prin încălcarea dispozițiilor exprese și imperative ale legii.

În cauze similare, chiar și în prezentul dosar, jurisprudența constantă a instanțelor de judecată a fost de a desființa aceste contracte, reținându-se încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O., intimații neputând invoca un drept al lor la un bun, și nici măcar o speranță legitimă la un bun, întrucât nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să li se constate acest drept.

Tribunalul nu a precizat ce fel de drept reglementat prin C.E.D.O. a fost încălcat, însă invocarea cauzei Brumărescu împotriva României duce la ideea că a fost avut în vedere art. 6 C.E.D.O.

S-a mai arătat de către apelantă că instanța de fond a omis să observe că prin statuarea unui termen de numai 6 luni pentru introducerea unor asemenea acțiuni speciale se îngrădește dreptul de proprietate al cultelor religioase.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul N.R.V. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței apelate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, invocând în motivarea întâmpinării: decizia C.C.R. nr. 1582/2008, cauza Brumărescu contra României; excepția lipsei de interes a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul 9, apartament care nu a fost niciodată solicitat de către aceasta spre restituire Comisiei Speciale de Retrocedare; apartamentul nr. 9 nu a avut niciodată destinația de școală nici în trecut și nici în prezent, făcând parte din corpul IV de clădire, care nu a fost niciodată preluat la stat odată cu corpul I de clădire; Statul Român a preluat doar corpul I de clădire de la reclamantă, construcție cu două etaje și curte, iar nu și corpul IV de clădire, care are regimul de înălțime parter, aspect conformat prin expertiza întocmită de expert F.V.; lipsa intabulării corpului IV de clădire în cartea funciară, în favoarea reclamantei, în perioada în care restul clădirii a fost naționalizată, conduce în mod indisolubil la concluzia că reclamanta nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate cu privire la corpul IV de clădire, știindu-se că intabularea proprietății la acea dată era, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, constitutivă de drept; acțiunea reclamantei cu privire la apartamentul nr. 9 nu poate fi admisă și din perspectiva art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, dat fiind că îmbunătățirile aduse la acest apartament depășesc 104,44% suprafața inițială a acestuia, conform expertizei lui F.V., știut fiind că ceea ce s-a construit în plus la apartamentul nr. 9 trebuie raportat doar la suprafața avută anterior de acest apartament, iar nicidecum la întreaga suprafață a corpului IV de clădire; sentința nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă, a statuat în sensul că Statul Român a preluat de la reclamantă doar etajele 1 și 2, rămânând parterul imobilului.

Intimatul P.M.T., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a solicitat respingerea apelului reclamantei ca nefondat, menținerea în totalitate a sentinței apelate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că prin sentința civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 174/2000 a Curții de Apel Cluj, s-a statuat în sensul că imobilul a trecut la stat cu titlu, și chiar dacă s-ar admite incidența în cauză a prevederilor art. 1 și art. 25 din Legea nr. 112/1995, totuși nu se poate da eficiență sancțiunii nulității actelor de înstrăinare, întrucât s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.; intimatul a mai invocat în susținerea întâmpinării decizia nr. 1352 din 10 decembrie 2002 a C.C.R., precum și faptul că, pronunțând sentința apelată, instanța de fond nu a încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O., așa cum nefondat susține apelanta.

Prin decizia civilă nr. 320/A din 18 noiembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, în contra sentinței civile nr. 219 din 11 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca; Municipiul Cluj-Napoca prin Primar; P.M.T.; K.O., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind extinsă și continuată față de moștenitorii V.M.T., S.C.I. și V.H.M.; M.V., N.F., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind extinsă și continuată față de moștenitorul N.R.V. și, în consecință:

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1997, încheiat de pârâții P.M.T. și soția P.I., pentru apartamentul nr. 4, din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997, încheiat de pârâta N.F., pentru apartamentul nr. 9, din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor din 19 ianuarie 2004, eliberat de B.N.P. P.F., în ceea ce privește includerea în masa succesorală după P.I. a cotei de 1/2-a parte din apartamentul nr. 4 din CF.

S-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.M.T. și M.V., la data de 23 martie 2001, având ca obiect apartamentul nr. 4, din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989, înscris în CF.

S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților P.M.T. și soția P.I., de sub B. 1 și B. 2, respectiv, prin radierea notării de sub B. 3.

S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei N.F., de sub B.1 și, respectiv, prin radierea notării de sub B. 2.

S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei N.F., de sub B. 1, respectiv, prin radierea notării de sub B. 2.

S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților: Statul Român în administrarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, de sub B. 1, B. 2; N.F., de sub B. 3; P.M.T. și P.I., de sub B. 4, B. 5.

S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților: Statul Român în administrarea operativă a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, de sub B.1, B. 2; N.F., de sub B. 3; P.M.T. și P.I., de sub B. 4.

S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român în folosința Ministerului Sănătății, de sub B.1.

A fost înlăturată din sentință dispozițiile referitoare la obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată către pârâții N.R.V. și P.M.T. și au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cu privire la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, coroborat cu Legea nr. 112/1995, Decretul-lege nr. 115/1938 și Legea nr. 501/2002, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele nr. 4 și nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989, precum și constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul Potra și pârâtul M.V. la 23 martie 2001, cu consecința rectificării cărților funciare în care sunt înscrise drepturile de proprietate ale pârâților asupra celor două apartamente.

Inițial, potrivit cărții funciare Cluj, depusă in extenso în xerocopie la dosarul cauzei, imobilul, constând din „casă cu două etaje, din cărămidă, acoperită cu țiglă, constând la parter din 7 localuri pentru prăvălii, 13 camere, 5 bucătării și dependințe; la etajul 1, 17 camere, o bucătărie și dependințe; la etajul 2, 12 camere, trei bucătării și dependințe și teren în suprafață de 738 stj.”, în Calea Mareșal Foch, actualmente B-dul 21 Decembrie 1989, a constituit proprietatea tabulară a reclamantei din prezenta cauză, Biserica Unitariană Maghiară, dreptul de proprietate al acesteia fiind intabulat sub B 1, prin încheierea de CF din 08 martie 1938.

La data de 10 martie 1952, prin încheierea de CF, în baza Decretului nr. 176/1948, imobilul de sub A + 5, se adnotează din CF Cluj și se transcrie în CF nou înființată, în favoarea Statului Român, în folosința Ministerului Sănătății, operațiune de CF evidențiată sub B 12.

Conform mențiunilor din CF Cluj, imobilul a fost înscris, în favoarea Statului Român, în folosința Ministerului Sănătății, sub B 1, prin încheierea de CF din 10 martie 1952, în baza Decretului nr. 176 din 02 august 1948.

Sub B 2 în CF și sub B 13 în CF a fost notat apelul înaintat de Biserica Unitariană Maghiară în contra încheierii de CF nr. 560/1952.

La data de 27 aprilie 1997 prin încheierea de CF nr. 6910, din CF nr. 227 Cluj, a fost dezlipit din această carte funciară și împărțit după cum urmează: imobilul cu nr. top nou, constând din teren în suprafață de 1376 mp. și construcții, și care a fost transcris apoi în CF col. nr. 122958 Cluj și în CF ind. nr. 122959 Cluj, nou înființate, în favoarea Statului Român; imobilul, teren și curte în suprafață de 1281 mp., și care s-a reînscris în CF nr. 227, în favoarea Statului Român în administrarea operativă a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de drept lege.

În CF col. nr. 122958 Cluj-Napoca, a fost înscris imobilul cu nr. top nou 125/1, constând din casă cu 11 apartamente și teren în suprafață de 1376 mp., cu părțile indivize comune compuse din teren, fundații, fațade, acoperiș, racord principal de apă, canal, gaz, electricitate, pod, coridor la subsol și W.C. - uri, menționându-se, totodată, nr. topografic nou ce corespunde fiecăruia dintre cele 11 apartamente.

În CF ind. nr. 122959 Cluj-Napoca, au fost înscrise cele 11 apartamente distincte cu nr. top 125/1/I, până la 125/1/XI, prin descrierea exactă a componenței fiecăruia dintre apartamente, precum și a cotei părți ce revine fiecărui apartament din părțile indivize comune.

Sub A + 4, a fost înscris apartamentul nr. 4, corp I clădire, la parter, cu nr. top 125/1/IV, compus din două camere, o bucătărie, o baie, o cămară de alimente, un antreu, un hol comun cu apartamentul nr. 3, cu suprafața utilă de 70,11 mp., cu părțile indivize comune în cotă de 3,29/100 parte, înscrise în CF col. nr. 122958.

Sub nr. ser. A + 9, a fost înscris apartamentul nr. 9, corp IV, cu nr. top 125/1/IX, la parter, compus din o cameră, o bucătărie, o baie, un hol, o cămară de alimente, cu suprafața utilă de 43,91 mp., cu părțile indivize comune înscrisă în CF col. nr. 122958, în cotă de 2,06/100 parte.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1997, pârâtul P.M.T. și soția P.I. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 4, la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare stând cererea din 05 februarie 1997 și contractul de închiriere din 12 martie 1990, dreptul de proprietate astfel dobândit de către cumpărătorii Potra, fiind intabulat în CF ind. nou deschisă nr. 124503/A Cluj, nr. top 125/1/IV, sub B 1 și 2, iar sub B 3 a fost notată interdicția de înstrăinare și grevare pe o durată de 10 ani, în baza Legii nr. 112/1995, precum și în CF ind. nr. 122959 Cluj-Napoca, sub B 4 și CF col. nr. 122958 Cluj, sub B 4 și B 5.

P.I. a decedat la data de 24 aprilie 2001, iar prin certificatul de moștenitor din 19 ianuarie 2004, eliberat de B.N.P. P.F., s-a dezbătut masa succesorală după defunctă, constatându-se că în această masa succesorală intră cota de ½ parte, prin sistarea comunității de bunuri, din apartamentul nr. 4 situat în imobilul din Cluj-Napoca, B-dul 21 decembrie 1989, înscris în CF nr. 124503/A, nr. top 125/1/IV, moștenitori fiind pârâtul P.M.T., în calitate de soț supraviețuitor, în cotă de ¼ parte și numita K.O., în calitate de fiică, în cotă de ¾ părți din masa succesorală.

La data de 23 martie 2001, pârâtul P.M.T., în calitate de promitent-vânzător, a încheiat cu pârâtul M.V., în calitate de promitent-cumpărător, un antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect întregul drept de proprietate al pârâtului P.M.T. asupra apartamentului nr. 4, pentru prețul de 8000 dolari S.U.A., achitat integral anterior semnării antecontractului, părțile contractante consimțind la notarea antecontractului în cartea funciară, notare care însă nu a mai fost operată niciodată în CF (f. 89 dosar nr. 1435/2004).

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997, pârâta N.F. a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 9, la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare stând cererea din 27 noiembrie 1996 și contractul de închiriere din 03 februarie 1981, dreptul de proprietate al pârâtei N.F. fiind intabulat în CF ind. nr. 123688 Cluj-Napoca, nr. top 125/1/IX, sub B 1, iar sub B 2 s-a notat interdicția de înstrăinare timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum și în CF ind. nr. 122959 Cluj, sub B 3 și în CF col. nr. 122958 Cluj, sub B 3.

Pârâta N.F. a făcut demersuri legale în vederea transformării acestui spațiu, din acela de locuință, în acela de spațiu comercial, demersuri atestate de înscrisurile aflate la filele 26-62 din dosar nr. 7886/2005 și finalizate prin transformarea apartamentului nr. 9, subsol și parter, într-un spațiu comercial cu scară interioară de acces, grup sanitar și acces direct din str. David Francisc, conform dovezii de luare în folosință din 16 februarie 2005.

Ca urmare a schimbării destinației apartamentului nr. 9 și a transformării acestuia din locuință în spațiu comercial, imobilul a fost înscris într-o nouă carte funciară individuală nr. 551 nedefinitivă Cluj-Napoca, nr. cad. 4358/IX, sub B 1 în această CF fiind intabulat dreptul de proprietate al pârâtei N.F., cu rangul serial câștigat prin încheierea de CF nr. 11880 din 28 iulie 1997, iar sub B 2, fiind notată interdicția de înstrăinare timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin cererea înregistrată la 26 februarie 2003 la Comisia Specială de Retrocedare, reclamanta a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, retrocedarea imobilului situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 (numerotat și pe str. Brassai), înscris în CF nr. 1472 Cluj, nr. top 125, inclusiv teren în suprafață de 128 stj., având destinația de școală în trecut și în prezent.

Prin Decizia nr. 455 din 17 decembrie 2004, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, de pe lângă Guvernul României, au fost retrocedate în natură în favoarea reclamantei apartamentele: nr. 2, corp I parter; nr. 3, corp I parter; nr. 5, corp I parter; nr. 6, corp II parter; nr. 7, corp II parter; nr. 8, corp II și III parter; nr. 10, corp IV parter; nr. 11, corp IV parter, împreună cu părțile indivize comune aferente, cu obligația de a le menține afectațiunea pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, precum și cu terenul menționat în schița cadastrală întocmită de beneficiarul retrocedării și utilizatorul actual, în timp ce pentru apartamentele nr. 4 și 9 procedura administrativă în fața Comisiei Speciale de Retrocedare a fost suspendată, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată și actualizată, până la finalizarea procedurii judecătorești prin hotărâre definitivă și irevocabilă, Comisia urmând a se pronunța ulterior, în funcție de menținerea sau anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe cale judiciară, aspect care rezultă din adresa din 09 februarie 2005, eliberată de Comisia Specială de Retrocedare.

Decizia nr. 455/2004 a Comisiei Speciale de Retrocedare a fost atacată în instanță, fiind menținută în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1250 din 12 aprilie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. 7715/1/2005, nr. în format vechi 1830/2005.

Prin această decizie s-a statuat în sensul că „este de necontestat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român”.

La data de 11 noiembrie 1998 reclamanta Biserica Unitariană Maghiară Cluj a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Cluj-Napoca, Ministerul Sănătății, SC C.A. SA, P.M.T., P.I., N.F., Grupul Școlar „V.B.” și Ministerul Educației Naționale, printr-o acțiunea având ca obiect constatarea că parterul imobilului înscris în CF nr. 1472 Cluj, a trecut în mod nelegal în proprietatea Statului Român și în folosința Ministerului Sănătății, cu consecința rectificării cărților funciare și a restabilirii situației anterioare de CF.

Prin sentința civilă nr. 586 din 28 decembrie 1999, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 7849/1999, a fost respinsă această acțiune a reclamantei, cu motivarea că preluarea imobilului în litigiu de către Statul Român în baza art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 176/1948, nu a fost una nelegală.

Această sentință a rămas definitivă prin respingerea ca tardiv a apelului reclamantei prin decizia civilă nr. 174 din 13 septembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar civil nr. 4502/2000.

În primul ciclu procesual, în instanța de apel, în dosar nr. 7886/2005, a fost efectuată o expertiză tehnică-judiciară de specialitate de către conf. dr. ing. V.F., având ca obiectiv identificarea celor 4 corpuri de clădire din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989; precizarea situației corpului nr. II, III, IV de clădire, respectiv, dacă sunt construcții diferite față de corpul I de clădire; precizarea situației corpurilor II, III, IV de clădire, referitor la înscrierea lor în CF nr. 1472 Cluj; precizarea situației actuale a apartamentului nr. 9, față de situația înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare pe baza căruia a fost făcută înscrierea în CF ind. nr. 122959 Cluj și CF col. nr. 122958 Cluj.

Concluziile acestei lucrări de specialitate au fost în sensul că imobilul în litigiu, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 este compus din patru corpuri de clădire, corpurile I și IV având un perete comun, iar corpurile II și III fiind independente.

Corpul I, constând din subsol parțial + P + 2E, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1900-1920.

Corpul II, constând din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1940-1950.

Corpul III, constând din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1960-1980, prin refacerea construcției existente anterior.

Corpul IV, constând din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistență și a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1900-1920, expertul apreciind că edificarea corpului IV ar fi putut fi realizată odată cu corpul I de clădire, dat fiind că au fost folosite aceleași tipuri de materiale și același sistem structural, dar ar fi putut fi edificat ulterior corpului I de clădire, însă în interiorul aceluiași interval de timp, 1900-1920, date fiind diferența de nivele, respectiv, parter și două etaje la corpul I și parter la corpul IV, care, în opinia expertului, nu ar avea justificări arhitectonice, precum și diferența de sistem de rezemare a bolților, respectiv, boltă cu dublă curbură pe întreaga lățime a clădirii la corpul I și boltă longitudinală simplă cu rezemări pe zidurile transversale la corpul IV.

Expertul a precizat că la apartamentul nr. 9 au fost făcute modificări, ca urmare a acestora, suprafața utilă a apartamentului, față de cea înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, mărindu-se de la 44,10 mp. la 90,17 mp.

Cu privire la caracterul preluării imobilului în litigiu de către Statul Român.

În speță, există două hotărâri judecătorești irevocabile, una pronunțată de o instanță civilă (sentința civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj), și alta pronunțată de o instanță de contencios administrativ (decizia nr. 1290/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin care s-a statuat cu privire la valabilitatea ori nevalabilitatea titlului Statului Român, de preluare a imobilului litigios.

Prima dintre aceste hotărâri, a fost pronunțată în contradictoriu și cu pârâții din prezenta cauză, ori cu antecesorii acestora, fiindu-le deci opozabilă pârâților, în ceea ce-i privește pe succesorii pârâților din dosar nr. 7849/1999 al Tribunalului Cluj, în virtutea calității lor de succesori cu titlu particular ai autorilor lor.

Prin această hotărâre, nr. 586/1999, s-a statuat în sensul că preluarea imobilului în litigiu în baza art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 176/1948, nu este una nelegală.

S-a constatat că prin sentința nr. 586/1999 nu s-a făcut altceva decât să se analizeze dacă Decretul nr. 176/1948 era prezumat ca fiind un titlu de preluare în favoarea statului a imobilului în litigiu, fără însă să se analizeze dacă în concret preluarea operată în temeiul acestui Decretul nr. 176/1948, a fost una legală, prin respectarea cerințelor legale de la acel moment.

Decizia nr. 1250/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, împrejurare în raport de care imobilul se circumscrie prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002.

Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, valabilitatea titlului statului a fost cenzurată și analizată prin raportare la dispozițiile legii speciale în materie, și anume, a Legii nr. 501/2002, lege care constituie singurul cadru legal ce reglementează restituirea unor imobile ce au aparținut unor culte religioase.

Și este firesc să fie așa, având în vedere cel puțin următoarele argumente:

Prima lege așa-zis reparatorie, prin care s-a încercat repararea abuzurilor comise în perioada anterioară anului 1989, a fost Legea nr. 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Legea nr. 112/1995, așa cum o spune însăși titulatura sa, avea ca obiect de reglementare, conform art. 1 alin. (1), imobilele cu destinația de locuințe preluate de la foști proprietari persoane fizice, trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice cu destinația de locuințe, cu titlul, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.

Inițial, art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prevedea că prin titlu, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, se înțelegeau următoarele acte normative: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.

Ulterior, prin modificările aduse H.G. nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, s-a detaliat noțiunea de titlu, în sensul unor precizări suplimentare cu privire la preluarea operată în temeiul Decretului nr. 92/1950, la art. 1 introducându-se alin. (4), (5) și (6), și care în esență, prevedeau că:

„(4) Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectiva sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistentei unei reglementări legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995.

(5) Imobilele care nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995 și pentru care nu exista titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

(6) În cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natura, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspenda de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective”.

Art. 25 din Legea nr. 112/1995 prevedea că prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferente de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică.

În speță, avem de-a face cu un imobil care anterior trecerii sale în proprietatea Statului Român constituia proprietatea unei persoane juridice, respectiv, a Bisericii Unitariene Maghiare și care anterior preluării sale de către stat, avea destinația de școală.

Drept urmare, nefiind vorba despre un imobil cu destinația de locuință, aflat în proprietatea unei persoane fizice, și trecut cu aceeași destinație în proprietatea Statului Român, imobilul litigios nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectiv, nu putea fi vândut chiriașilor în temeiul acestei legi.

Legea specială de retrocedare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase din România este O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, și republicată în temeiul art. V din Titlul II al Legii nr. 247/2005.

Art. 1 alin. (1) din acest act normativ prevedea că imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice, dintre cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, prin imobile înțelegându-se, potrivit alin. (3) al aceluiași art. 1, construcțiile existente în natură împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților și nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată și actualizată, toate imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată prin H.G. nr. 1094/2005, prevăzând că sunt considerate abuzive, în înțelesul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, acele preluări de proprietate cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative sau administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

Prin prisma textelor legale anterior citate, se poate aprecia în sensul că preluarea unui imobil care a aparținut unui cult religios din România, în perioada de referință, în temeiul sau ca efect al unor acte administrative sau normative emise în respectiva perioadă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării, a fost una abuzivă, chiar dacă, prin ipoteză ar fi existat un titlu legal de preluare, cum a fost în speță Decretul nr. 176/1948.

Drept urmare, Curtea a constatat că în speță prevalează decizia nr. 1250/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentinței nr. 586/1999, decizie prin care s-a statuat în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român, chiar dacă, conform statuării din sentința nr. 586/1999, la baza acestei preluări a stat un așa-zis titlu, respectiv Decretul nr. 1976/1948.

Pe cale de consecință, prin prisma argumentației anterior expuse, Curtea apreciază că în speță imobilul litigios a fost preluat în mod abuziv, însă cu titlu, de către Statul Român.

Cu privire la valabilitatea ori nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Date fiind argumentațiile anterior expuse, s-a constatat că imobilul litigios nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci ale O.U.G. nr. 94/2000, actualizată și republicată, astfel încât acesta nu putea fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, decât prin fraudarea acestei din urmă legi.

Concret, putea fi vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 doar imobilele care se încadrau în textul art. 1 din această lege, care nu au fost restituite foștilor proprietari persoane fizice, ori moștenitorilor acestora, chiriașilor titulari de contract, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, cu plata integrală sau în rate a prețului.

Art. 14 din Legea nr. 112/1995 prevedea că persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în acest sens în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit la 29 iulie 1996.

Dat fiind că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar fostul proprietar deposedat abuziv de Statul Român, reclamanta din prezenta cauză, nu putea formula cerere de restituire în natură a acestui imobil în condițiile acestei legi, fiind nevoită să aștepte, așa cum impunea art. 25 din Legea nr. 112/1995, apariția unei legi speciale care să reglementeze situația juridică a imobilului, respectarea de către chiriașii cumpărători a termenului de 6 luni prevăzut de art. 14, este irelevantă sub aspectul analizării valabilității contractelor de vânzare-cumpărare.

De altfel, art. 91 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 11/1997 prevedea că dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice se aplică contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din Legea nr. 112/1995 dacă „au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice”.

Art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, actualizată și republicată, prevede că actele juridice de înstrăinare a imobilele care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002, act normativ care prevedea în art. 6 alin. (3) că actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit alin. (4) teza I al aceluiași art. 6, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 184/2002, acest termen de 6 luni expirând la data de 18 iunie 2003.

Art. 6 alin. (4) teza II prevedea că pentru soluționarea acestor cauze instanțele judecătorești competente vor avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior, prin art. II din Legea nr. 48/2004, privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002, a fost instituit un nou termen de 6 luni înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul la acțiune prevăzut la Titlul II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2000, termen care s-a împlinit la 28 septembrie 2004, prezenta acțiune fiind promovată de reclamantă înăuntrul acestui din urmă termen, la data de 23 septembrie 2004.

Art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, devenit art. 45 după republicarea legii, prevedea următoarele:

„(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute in cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenta prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost încheiate cu respectarea legilor in vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite in cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta daca au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării”.

Așadar, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Prin prisma acestui text legal, se constată că cele două contracte de vânzare-cumpărare, a căror nulitate s-a solicitat prin petitul acțiunii, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii acestora.

Astfel, aceste contracte de vânzare-cumpărare au ca obiect două apartamente, nr. 4 și nr. 9, care nu făceau obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât situația lor juridică era circumscrisă dispozițiilor art. 25 din această lege, împrejurare raportat la care vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu evidenta fraudare a acestei legi.

Legea nr. 112/1995 nu putea servi ca temei legal al încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pentru simplul motiv că respectivele apartamente nu făceau obiectul Legii nr. 112/1995, situația juridică a acestor apartamente fiind reglementată, în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 112/1995, printr-o lege specială, și anume, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002.

Constatându-se că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, însă în pofida acestei situații cele două apartamente au fost vândute tocmai în temeiul Legii nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 966-968 C. civ., respectiv, este prezentă cauza ilicită la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, justificat pe considerentul că, nefăcând obiectul acestei legi, cele două apartamente nu puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995 și a condițiilor reglementate de aceasta, decât prin fraudă la lege.

Așa fiind, în temeiul considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002, coroborat cu art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, urmează a se constata nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, pentru fraudă la lege.

Ca o consecință a constatării nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, coroborat cu art. 34 pct. 1 și 3 din Legea nr. 7/1996, republicată, - coroborarea celor două dispoziții legale justificându-se pe Decizia în interesul legii nr. XXI/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -, se impune rectificarea cărților funciare în care au fost intabulate drepturile de proprietate ale cumpărătorilor.

În virtutea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, se va admite și petitul referitor la constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, în privința includerii în masa succesorală după defuncta P.I. a cotei de ½ din apartamentul nr. 4, respectiv, cel referitor la constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 martie 2001 între P.M.T. și M.V., dat fiind că, desființându-se titlul în baza căruia P.M.T. și P.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4, aceștia nu mai pot justifica calitatea de proprietar asupra respectivului apartament, astfel încât nu poate fi inclusă în masa succesorală un bun pe care defuncta nu-l avea în proprietate, iar P.M.T. nu poate înstrăina valabil un imobil asupra căruia nu este proprietar.

Cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea cererii de chemare în judecată.

Pârâtul intimat N.R.V. a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în a cere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 9, pe motiv că reclamanta nu l-a solicitat niciodată spre restituire Comisiei Speciale de Retrocedare.

Se constată că această excepție a lipsei de interes este vădit nefondată, urmând să fie respinsă ca atare, având în vedere că prin cererea de retrocedare din 26 februarie 2003, reclamanta a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, retrocedarea imobilului situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 (numerotat și pe str. Brassai), înscris în CF nr. 1472 Cluj, inclusiv teren în suprafață de 128 stj., având destinația de școală în trecut și în prezent.

Prin urmare, rezultă cu evidență faptul că reclamanta a solicitat retrocedarea întregului imobil din Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, însă, în privința apartamentelor nr. 4 și 9, procedura administrativă în fața Comisiei Speciale de Retrocedare a fost suspendată, conform art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, actualizată și republicată, până la soluționarea în justiție a acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte, împrejurare atestată de adresa din 09 februarie 2005, eliberată de Comisia Specială de Retrocedare .

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Același pârât intimat, N.R.V., a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pentru aceleași considerente care au fost invocate și în susținerea excepției lipsei de interes, excepție care urmează să fie respinsă ca nefondată, având în vedere că reclamanta a fost proprietara tabulară a imobilului litigios, de la care Statul Român a preluat abuziv respectivul imobil.

Este știut faptul că calitatea procesuală activă, condiție esențială de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care se pretinde titularul dreptului de proprietate, ori a unui alt drept real, dedus judecății.

Or, reclamanta a fost proprietară tabulară sub B 1 în CF nr. 1472 Cluj, calitatea de proprietar tabular conferindu-i îndreptățirea de a se adresa instanței de judecată pentru valorificarea și protejarea dreptului său și, totodată, justificând calitatea procesuală activă a acesteia.

Toate celelalte susțineri ale intimatului, conform cărora apartamentul nr. 9 ce face parte din corpul IV de clădire, nu a fost preluat de către stat niciodată, pentru că acest corp IV de clădire nu a fost intabulat în cartea funciară și deci statul nu avea cum să-l predea, iar în prezent reclamanta nu este îndreptățită să emită pretenții cu privire la acest apartament, și că apartamentul nr. 9 nu a avut niciodată destinația de școală, au fost înlăturate ca nefondate, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert F.V., și care au evidențiat faptul că și corpul IV de clădire a fost construit anterior preluării imobilului de către Statului Român în perioada anilor 1900-1920, și că toate cele 4 corpuri de clădire constituiau de fapt imobilul de pe str. 21 Decembrie 1989, imobil care la origine a avut destinația de școală, evident cu dependințe, etc.

Intimatul a mai susținut că apartamentul nr. 9 nu poate fi restituit reclamantei, întrucât, prin extinderile și îmbunătățirile aduse de intimat, suprafața sa a crescut cu peste 100%, însă, prin prisma art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, Curtea a constatat că aceste adăugiri trebuie raportate la întregul imobil construcție, iar nu la un singur apartament din respectivul imobil, așa cum de altfel, a fost acreditată ideea și de către expert.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune.

Așa cum s-a arătat anterior, prin Legea nr. 48/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 184/2002, a fost instituit un nou termen de prescripție de 6 luni, calculat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 48/2004, înăuntrul căruia puteau fi promovate acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobile ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile Titlului II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002.

Reclamanta a promovat cererea introductivă de instanță înăuntrul acestui termen de 6 luni reglementat de Legea nr. 48/2004, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată Legea nr. 48/2004 era în vigoare, fiind deci pe deplin aplicabilă.

Art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005 prevedea că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune prevăzut la art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și aprobări prin Legea nr. 501/2002, cu modificările și completările ulterioare, se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005 republicată, prevedea că pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. VI alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2004.

Chiar dacă art. VI din Legea nr. 48/2004 a fost abrogat prin art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005, nu poate fi acreditată ideea, susținută de intimat, că acțiunea de față ar fi prescrisă extinctiv, dat fiind că, pe de o parte, la data promovării cererii de chemare în judecată, Legea nr. 48/2004 era în vigoare, iar pe de altă parte, dacă s-ar îmbrățișa ideea susținută de intimat, ar însemna să se încalce principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.

În ceea ce privește art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005, și care nu a constituit temei al fundamentării cererii de chemare în judecată, acesta oricum și-a încetat efectele juridice conform Deciziei C.C.R. nr. 1352 din 10 decembrie 2008.

Drept urmare, având în vedere că acțiunea a fost promovată înăuntrul termenului reglementat de Legea nr. 48/2004, lege în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, se constată că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Cu privire la principiul securității raporturilor juridice civile.

Instanța de fond a stabilit că, deși preluat cu titlu de către Statul Român, imobilul în litigiu nu intra în sfera celor la care se referă dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel încât, prin raportare la art. 25 din Legea nr. 112/1995, nu au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data înstrăinării apartamentelor, însă, în pofida acestei împrejurări, nu se poate da eficiență sancțiunii nulității, întrucât s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile.

Problema încălcării principiului securității juridice, consacrat în jurisprudența C.E.D.O., intervine în situația în care prevederi legale ce reglementează restituirea imobilelor care au aparținut cultelor religioase, se succed de asemenea manieră încât securitatea raporturilor juridice este afectată sau încălcată.

Însă, se constată că acest principiu al securității juridice nu-și găsește aplicare în speță, având în vedere că pentru a se putea vorbi despre încălcarea acestui principiu ar fi fost necesar ca actele de vânzare-cumpărare atacate în prezenta cauză să fi fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la acel moment, iar nu prin fraudarea legii.

Se pune firesc întrebarea, cum se poate prevala cineva, care a fraudat legea, de principiul securității raporturilor juridice, câtă vreme, respectivul raport juridic, fiind născut dintr-o încălcare flagrantă a legii, nu se poate bucura de protecția unei legi ce a fost încălcată la momentul încheierii actului juridic ce a dat naștere respectivului raport juridic.

Cauza Brumărescu contra României, invocată de pârâtul intimat în susținerea poziției sale procesuale, nu este aplicabilă în speță, dat fiind că, prin respectiva hotărâre, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenție, - reclamantul având un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă, desființată ulterior printr-un recurs în anulare - respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, constatările Curții, din această perspectivă, fiind străine de prezenta cauză.

În cauza Brumărescu contra României s-a statuat în sensul că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice, principiu care susține, între altele, că soluția definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză.

Se constata că în speță nu se repune în discuție nicio soluție definitivă dintr-un alt litigiu, câtă vreme, valabilitatea ori nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele nr. 4 și 9 s-a discutat pentru prima dată doar în prezenta cauză.

Oricum, este de discutat dacă nu cumva reclamanta este cea care s-ar putea prevala de dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție, și mai precis, de încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâții, N.R.V., P.M.T., Municipiul Cluj Napoca, prin primar, Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, P.I.O.,V.M.T., S.C.I., V.H.M.

1. Pârâtul N.R.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și art. 312 C. proc. civ., a solicitat în principal admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar, modificarea deciziei și respingerea apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că în mod nefondat instanța nu a încuviințat proba cu martori și cercetare la fața locului, probe necesare și utile cauzei, pentru a se face dovada care parte din imobil a avut destinația de scoală în trecut și în prezent, și în raport de care se poate aprecia care parte din imobil face obiectul cererii de retrocedare și dacă reclamanta justifică vreun interes, respectiv are calitate procesuală activă.

Raportarea instanței la expertiza efectuată în cauză este greșită, întrucât prin această lucrare nu s-a precizat care parte a imobilului a avut destinația de scoală.

În cauză se impunea și efectuarea unei expertize în construcții care să conțină concluzii cu privire la intabularea în CF a imobilului corp IV, avându-se în vedere că acest corp de clădire nu a fost niciodată înscris în CF.

A invocat recurentul că judecata cauzei a avut loc cu încălcarea formelor de procedură privind citarea părților, întrucât pârâta intimată P.I.O. nu a fost citată la judecata apelului.

Pe fondul legalității deciziei recurate s-a invocat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că s-a dispus și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, deși acest lucru nu s-a cerut, iar asupra acestei radieri era competentă să se pronunțe numai Comisia specială de retrocedare.

O altă critică vizează nemotivarea hotărârii și, totodată, o motivare contradictorie în ce privește soluționarea excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea petitului de constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997.

Reținerea instanței, în soluționarea acestei excepții, că reclamanta a solicitat retrocedarea întregului imobil situat în Cluj Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, și că justifică astfel interes este greșită și nu are la bază niciun suport probator în ce privește determinarea exactă a părții din imobil care a avut destinația de școală, și numai în raport de care se poate statua asupra interesului și a calității procesuale active a reclamantei.

Or, în raport de faptul că s-a solicitat doar corpul I, ce a avut destinația de școală, și că preluarea de către Statul Român a fost doar parțială, iar corpul IV, în care se află apartamentul nr. 9, nu a fost intabulat în CF, este evident că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât acest apartament nu a făcut obiectul cererii de restituire.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a arătat și că motivarea instanței este contradictorie pentru că odată s-a reținut că există posibilitatea ca, corpul IV să fi fost edificat după ce a fost construit corpul I, iar ulterior, s-a reținut că cele două corpuri au fost edificate deodată.

S-a criticat decizia și din perspectiva greșitei interpretări a legii, respectiv a art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, arătându-se că în cauză s-a făcut dovada că adăugirile aduse construcției depășesc 50% din aria desfășurată, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură, urmând a fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, raportarea trebuind făcută numai la apartamentul în litigiu și nu la întreg imobilul.

O altă critică a vizat greșita reținere a caracterului abuziv al preluării bunului în raport de cele două hotărâri pronunțate anterior, susținându-se că ultima hotărâre nu-i este opozabilă.

S-a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, susținându-se că în cauză contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2008, (devenit art. 6 alin. (2)) și a deciziei nr. 1352/2008 a Curții Constituționale, reținând că în cauză nu a operat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar această interpretare și aplicare încalcă principiul securității raporturilor juridice.

2. Pârâții P.M.T., V.M.T., S.C.I., V.H.M. au criticat decizia, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Au invocat recurenții că judecata cauzei a avut loc cu încălcarea formelor de procedură privind citarea părților, întrucât pârâta P.I.O. nu a fost citată la judecata apelului – art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pe fondul legalității deciziei recurate, s-a invocat că instanța a soluționat în mod nelegal excepțiile privind lipsa de interes, lipsa capacității procesuale active a reclamantei și prescripția dreptului la acțiune, în raport de probatoriul administrat.

S-a susținut că instanța nu a exercitat rol activ în stabilirea calității procesuale a pârâților V.M.T., S.C.I., V.H.M., raportat la succesiunea defunctei P.I., cumpărătoare a imobilului împreună cu P.M.T., iar reclamanta nu a formulat cerere privind constatarea calității de moștenitori a acestora și nu se putea dispune anularea contractului în contradictoriu cu aceștia.

Instanța de apel nu a cercetat calitatea procesuală activă a reclamantei, în condițiile în care Episcopia Unitariană Cluj nu a fost proprietara tabulară a imobilului, proprietară fiind Biserica Unitariană Maghiară, nu Episcopia, și care nu a formulat cerere de retrocedare în baza legii speciale.

Instanța a interpretat greșit dispozitivul sentinței civile nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, reținând că imobilul a fost preluat fără titlu, cele statuate prin hotărârea sus-menționată, impunându-se cu putere de lucru judecat.

În raport de faptul că imobilul a fost preluat cu titlu valabil și contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu respectarea legii, neputându-se reține existența relei-credințe iar instanța nu a indicat care au fost dispozițiile cu caracter imperativ care au fost încălcate.

În mod nelegal a reținut instanța că, în cauză nu a operat prescripția dreptului la acțiune și că în raport de prevederile din Legea nr. 48/2005 acțiunea a fost formulată în termen.

Soluția instanței de apel aduce atingere principiului securității raporturilor juridice și încalcă practica convențională.

3. Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, au criticat decizia invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și pe cale de consecință reclamanta putea solicita anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare numai într-un termen de doi ani, începând cu data intrării în vigoare a legii.

Că, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995, așa cum a fost modificată și completată, puteau fi înstrăinate, în condițiile legii, imobilele cu destinație de locuințe, trecute în proprietate statului, cu titlu, singurele excepții de la posibilitatea vânzării către chiriași, fiind prevăzute de art. 9 și 10, care nu sunt incidente în cauză, astfel că cele două contracte au fost încheiate cu respectarea normelor imperative ale legii.

Faptul că s-a prevăzut că prin lege specială se va reglementa situația juridică a altor imobile decât cele care au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, indiferent de destinația lor inițială, nu a condus la indisponibilizarea acestor imobile până la adoptarea reglementărilor speciale, iar pârâților cumpărători nu li se poate imputa existența relei-credințe, aceștia trebuind să beneficieze și de principiul securității raporturilor juridice.

4. Pârâta P.I.O. a criticat decizia invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susținând că la judecata apelului nu a fost legal citată.

Cu privire la recursul pârâtului N.R.V.

Împrejurarea că instanța a respins cererea de probatorii, respectiv proba cu martori, cercetarea la fața locului și efectuarea unei noi expertize, nu justifică modificarea hotărârii în condițiile art. 304 C. proc. civ., aprecierile făcute de judecătorii apelului cu privire la utilitatea, pertinența și concludența probelor, neputând fi cenzurate pe calea recursului, circumstanțele de fapt ale cauzei fiind expuse pe larg de instanță.

Greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, ne mai constituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecința greșitei aprecieri a probelor, fiind abrogat.

Aprecierile instanței privind obiectul notificării (întreg imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, numerotat și pe str. Brassai, înscris în CF nr. 1472 Cluj, având destinație de școală (în trecut și în prezent), a faptului preluării a celor 4 corpuri de clădire ce constituiau de fapt întreg imobilul notificat, constituie împrejurări de fapt, care se bazează pe interpretarea și aprecierea probelor administrate, și care nu mai pot face obiect de analiză în recurs după abrogarea expresă a pct. 10-11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

O eventuală reapreciere a stării de fapt reținută în etapele procesuale anterioare era posibilă doar în condițiile art. 305, când s-ar fi administrat proba cu înscrisuri noi, care să contrazică situația de fapt reținută, fapt care nu s-a realizat în cauză.

Critica privind nelegalitatea hotărârii, urmare neîndeplinirii procedurii de citare cu intimata P.I.O., este nefondată și invocată de către o parte care nu justifică interes.

Nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Lipsa de procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin neobservarea formelor legale, nu și de altă parte.

Aspectul privind legalitatea procedurii de citare cu intimata P.I.O., urmează a fi analizată în recursul declarat de această parte.

Critica privind nelegalitatea hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este o critică invocată de către o parte care nu justifică un interes.

Radierea din CF a Titlului Statului Român s-a dispus în contradictoriu cu această parte și numai această parte poate invoca nelegalitatea hotărârii, invocarea de altă parte care nu justifică niciun interes neputând fi primită.

Nefondată este și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea fiind motivată în fapt și în drept, instanța analizând excepțiile lipsei de interes, respectiv calitatea procesuală activă a reclamantei prin raportare la starea de fapt reținută, privind existența notificării asupra întregului imobil, cuprinzând cele 4 corpuri de clădire, preluarea abuzivă a întregului imobil, destinația avută în trecut și în prezent a întregului imobil, consecințele juridice privind faptul neintabulării corpului 4 în CF, toate acestea fiind împrejurări de fapt, care nu mai pot face obiect de cenzură în recurs, justificând pe deplin calitatea procesuală activă a reclamantei și a interesului în promovarea acțiunii.

Instanța a analizat raportat la starea de fapt reținută, îndeplinirea condițiilor cerute pentru a fi parte în procesul civil, în persoana reclamantei, reținând în mod fondat existența calității procesuale active și a interesului în promovarea acțiunii.

Aspectele invocate de către recurent în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate, constituie critici vizând greșita reținere a situației de fapt și nu o greșită interpretare și aplicare a legii.

Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Este evident că adăugirile aduse imobilului trebuie raportate la toate construcțiile existente pe teren și nu la unitățile locative existente, urmarea dezmembrărilor, numai adăugirile care depășesc 50% din aria desfășurată a construcțiilor existente la data apariției legii prezumând existența unui imobil nou, lucrările de reparații curente, capitale, consolidare și modificări al compartimentării inițiale neputând fi apreciate că au condus la realizarea unui imobil nou.

Nefondată este și critica privind greșita reținere a caracterului abuziv al preluării bunului de către Statul Român, instanța analizând modul preluării prin raportare atât la actele normative de preluare, cât și actele normative care reglementează reparațiile pentru imobilele preluate în mod abuziv, așa cum au fost definite de lege.

În mod fondat s-a reținut că prin sentința civilă nr. 586/1999 nu s-a analizat dacă în concret preluarea a fost una legală, prin analizarea cerințelor legale de la acel moment.

În mod legal instanța a apreciat, că în cauză cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziții imperative a căror încălcare atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 – nulitate absolută.

Nefondată este și ultima critică, vizând greșita interpretare și aplicare a legii în ce privește existența unui termen special de prescripție și că în raport de data introducerii acțiunii, aceasta a fost formulată peste termen.

Legea nr. 48/2004 a instituit un nou termen de prescripție de 6 luni, calculat de la intrarea în vigoare a legii, înăuntrul căruia puteau fi promovate acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile Titlului II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002.

Abrogarea acestor dispoziții nu a făcut decât să înceteze efectul acestor dispoziții la data intrării în vigoare a legii de abrogare, în sensul că dispozițiile abrogate nu mai pot fi reactivate în viitor, principiu înscris în Legea nr. 24/2000, acțiunile formulate anterior abrogării fiind însă supuse condițiilor de fond și formă de la acea dată pentru că legea de abrogare nu poate retroactiva potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.

Legile de procedură civilă produc efectele în vederea cărora au fost edictate la data intrării lor în vigoare și până la abrogare, între cele două momente, legea va reglementa toate situațiile ce se ivesc (tempus regit actum) în virtutea principiului neretroactivității legii, care se aplică și în materia procesuală, toate actele și faptele juridice ce s-au produs între momentul intrării în vigoare și cel al abrogării unei legi fiind guvernate de aceasta.

Legea nouă, inclusiv de abrogare, nu poate aduce însă atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în vigoare.

Orice altă interpretare a efectelor produse de actul normativ de abrogare ar însemna a instaura arbitrariul și a nesocoti principiile de echitate și securitate a raporturilor juridice civile cele mai elementare.

Cu privire la recursurile pârâților P.M.T., V.M.T., S.C.I., V.H.M., care cuprind motive comune.

Critica privind nelegalitatea hotărârii, urmarea neîndeplinirii procedurii de citare cu intimata P.I.O. este nefondată pentru aceleași considerente arătate în analiza recursului declarat de pârâtul N.R.V., care a invocat același motiv de recurs.

De asemenea, nefondate sunt și criticile privind greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes și a prescripției dreptului la acțiune, pentru aceleași considerente arătate în analiza motivelor de recurs invocate de către pârâtul N.R.V.

Instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților V.M.T., S.C.I., V.H.M. raportat la calitatea de succesori ai acestora după defuncta K.O., în condițiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ale transmisiunii calității procesuale pasive, legea neimpunând formularea unei cereri separate pentru a se constata calitatea de moștenitor.

Nefondată este critica privind greșita reținere a calității procesuale active a reclamantei raportat la faptul că aceasta nu a făcut dovada că este și titulara dreptului pretins.

Se constată că acțiunea a fost formulată de Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, iar reclamanta a făcut dovada cu înscrisurile depuse că a fost proprietara bunului, existând identitate între persoana reclamantei și persoana care a figurat ca titular al dreptului.

Criticile privind greșita reținere a caracterului abuziv al preluării, a nelegalității actelor de înstrăinare, a neafectării principiului securității raporturilor juridice sunt nefondate pentru aceleași considerente analizate în recursul declarat de pârâtul N.R.V.

Cu privire la recursul declarat de Municipiul Cluj Napoca, prin Primar și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca.

Critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia prescripției dreptului la acțiune, prin invocarea incidenței dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, aceste dispoziții legale invocate fiind străine de obiectul și temeiul juridic al acțiunii, respectiv O.U.G. nr. 94/2001 care a prevăzut termene speciale pentru introducerea acțiunilor, respectiv momente distincte de la care a început să curgă termenul pentru formularea acțiunilor.

Invocarea de către recurenți a legalității celor două acte juridice de înstrăinare, prin raportare numai la dispozițiilor art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995 este greșită, recurenții omițând dispozițiilor art. 1 și 14 din Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997, care au prevăzut posibilitatea înstrăinării către chiriași numai a imobilelor preluate de la foștii proprietari, persoane fizice și care au avut destinația de locuințe, vânzarea altor imobile decât cele prevăzute de lege fiind realizată cu încălcarea normelor imperative ale legii, reaua sau buna credință neavând relevanță juridică.

Cu privire la recursul pârâtei P.I.O.

Nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Însă, lipsa de procedură constituie o nulitate relativă și poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată, prin neobservarea formelor legale.

Or, în cauză nu se poate reține producerea vreunei vătămări a recurentei P.I.O., întrucât aceasta nu justifică vreun drept pentru a sta în cauză, aceasta nefiind succesoarea defunctei K.O., de altfel cum și precizează în cererea de la fila 194 (apel) în care arată că mama sa V.M.T. este succesoarea defunctei, citarea sa într-un anumit moment procesual fiind greșită, aceasta nedobândind calitate procesuală pasivă prin transmiterea calității procesuale în condițiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., și nu se poate reține producerea vreunei vătămări procesuale.

Având în vedere toate aceste considerente, și constatând că nu există alte motive de ordine publică care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., se vor respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții, N.R.V., P.M.T., Municipiul Cluj Napoca, prin primar, Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, P.I.O.,V.M.T., S.C.I., V.H.M. împotriva deciziei nr. 320/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2012.