Steel plate price claim against financing and transport firms fails for lack of contractual standing.

Deliberând asupra recursurilor comerciale de față, reține următoarele:

Prezentul litigiu a fost declanșat prin cele 2 cereri de chemare în judecată formulate de reclamanta I.C.M. București (în prezent SC M. SA București), respectiv:

- acțiunea înregistrată la data de 30 decembrie 1983 la judecătoria sector 1 București, prin care reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele: O.W.A. Inc., cu sediul în SUA, O.W. GmbH Köln, cu sediul în Germania, C. AG, cu sediul în Elveția, SC C. SA cu sediul în Franța, C.I., cu sediul în SUA, C.S., cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 22.206.140,91 dolari SUA, cu titlu de contravaloare a 68.246 tone de tablă groasă, livrată și neachitată, și, a sumei de 15.380.000 dolari SUA cu titlu de dobânzi, precum și a cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu; această cerere a reclamantei a fost precizată la data de 15 februarie 1985, în sensul obligării în solidar a pârâtelor C. AG, O.W. GmbH și O.W.A. Inc. la plata sumei de 9.489.927.450 și a dobânzilor legale calculate de la scadență și până la data plății, obligarea în solidar a pârâtelor C. AG, C. SA, O.W.A. Inc, O.W. AG și O.W. GmbH la plata sumei de 10.148.597 dolari SUA și a dobânzilor legale aferente și respectiv, obligarea în solidar a pârâtelor C. AG, C.I.D. și C.I.A. Inc. Atlanta la plata sumei de 2.532.820 dolari SUA și a dobânzilor aferente;

- respectiv, acțiunea înregistrată la data de 14 aprilie 1988 pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, prin care reclamanta a chemat în judecată pârâtele B.R.C.E. (B.) și T.C.M.B., cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora la restituirea documentației originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone tablă groasă, în valoare de 5.517.289 dolari SUA și la plata sumei de 1200.000 dolari SUA cu titlu de daune, iar în caz de nerestituire, obligarea pârâtelor la plata ambelor sume.

Cele două instanțe de fond și-au declinat competența de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, menționate anterior, în baza art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 59/1993, în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 874 din 25 ianuarie 1994 a Judecătoriei 3 București și, respectiv, prin sentința civilă nr. 9489 din 23 septembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Tribunalul București, secția comercială, în calitate de instanță competentă să soluționeze acțiunea de fond, a conexat cele două cauze, formulându-se astfel Dosarul nr. 1721/1993.

În fața instanței competente, reclamanta a depus precizări privind cuantumul pretențiilor, în sensul reducerii acestora, și privind schimbările intervenite în denumirea și adresele părților implicate în proces.

Cât privește denumirea părților implicate în proces, s-a precizat că:

- denumirea reclamantei este SC M. SA București, conform H.G./200/1990;

- denumirea pârâtei C.I. CO INL s-a schimbat în I.I. Inc. SUA;

- denumirea pârâtei SC C.I.D.G. s-a schimbat în I.D. GmbH Dusseldorf, Germania;

- denumirea – pârâtei O.W. AG s-a schimbat în O.W. GmbH, parte a grupului T. AG cu sediul în Dusseldorf.

- denumirea – pârâtei O.W. AG s-a schimbat în O.W.H. GmbH, cu sediul în Dusseldorf.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, ca urmare a stabilirii unor raporturi de comerț internațional de vânzare - cumpărare, fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., art. 1073, art. 1062 C. proc. civ. civil, precum și art. 42 și art. 60 C. com.

Prin încheierea din data de 23 februarie 1998, Tribunalul București, Secția comercială a respins excepția necompetenței generale a instanțelor din România, în soluționarea cauzei, excepție invocată de intimata O.W.A, O.W. GmbH și O.W.H.

Prin sentința civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998, prima instanță de fond - tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă privind intervenirea prescripției extinctive și privind existența autorității de lucru judecat, iar pe fond, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, fiind obligate pârâtele O.W. AG, O.W.A. Inc și O.W.H. GmbH la plata sumei de 17.383.298 dolari SUA, cu titlu de contravaloare marfă, din care, în solidar cu pârâta C. SA, suma de 10.148.597 dolari SUA, cu dobânda legală de 6% de la data introducerii acțiunii – 30 decembrie 1997 și până la data abrogării Decretului 311/1954, adică 9 ianuarie 1998.

Totodată, tribunalul a admis acțiunea conexă față de pârâta T.C.M.B., obligând-o la restituirea documentelor originale privind încărcăturile de pe vasele A. și K. sau la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii acestor încărcături, respectiv, 2.606.570 dolari SUA în solidar cu pârâtele din grupul O.W.și C., sume făcând parte din totalul de 17.983.589 dolari SUA, cu dobânda legală de 6% pe an de la data introducerii acțiunii conexe – 14 aprilie 1988, până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, respectiv, 8 ianuarie 1998.

Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pârâtele din grupul I. la plata sumei de 2.532.820 dolari SUA, cu titlu de contravaloare marfă și a dobânzii legale de 6% pe an de la data introducerii acțiunii – 30 decembrie 1983, și până la data de 8 ianuarie 1991, data abrogării Decretului nr. 311/1954, precum și a sumei de 18.195.46 dolari SUA, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins cererea conexă de obligare a pârâtei C.M.B. la plata de daune, ca nefondată, precum și acțiunea conexă față de B.R.C.E., ca nefondată.

Prima instanță de fond a luat act de renunțarea reclamantei la judecata față de pârâta C. AG, cu sediul în Elveția, având în vedere cererea acesteia depusă anterior termenului din 17 noiembrie 1997, cerere motivată pe faptul radierii părții în cauză din Registrul Comerțului Cantonului Zug Elveția.

Prin hotărârea de fond, tribunalul a admis și cererea accesorie a reclamantei încuviințând excecuția vremelnică a hotărârii pronunțate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că excepția prescripției extinctive este nefondată, întrucât cererea conexă a reclamantei împotriva T.C.M.B. și B.R.C.E. are ca obiect principal, restituirea documentelor bancare, obligație de a face neîndeplinită la data sesizării instanței, iar în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, s-a reținut că prin sentința penală nr. 88/5 august 1993 pronunțată de Tribunalul București, secția I-a penală, instanța penală nu s-a pronunțat asupra pretențiilor în litigiu, respectiv contravaloarea tablei groase solicitate de reclamantă, ci a avut în vedere alte daune.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că obiectul acțiunii de față îl reprezintă obligarea pârâtelor din grupul O.W. și din grupul I. la plata sumei reprezentând contravaloarea cantităților de 68.246 de tablă groasă livrată de reclamantă pârâtelor, în urma comenzilor emise de pârâta C. AG, comenzi vizate de pârâtele din grupul O.W. și acceptate de reclamantă, care și-a executat obligația de livrare prin încărcarea mărfurilor în 9 nave. Ca atare, tribunalul a apreciat că între reclamantă și pârâte au intervenit raporturi contractuale în formă simplificată, conform art. 35 și urm. C. com.

Tribunalul a apreciat că toate cantitățile de marfă livrată cu cele 9 nave se regăsesc în protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, încheiat între reclamantă, în calitate de vânzătoare și I.M.C., cu sediul în SUA, în calitate de cumpărătoare, însă acest protocol a prevăzut prețuri ce încălcau legislația anti-dumping din SUA.

Chiar dacă nu s-ar reține că între reclamantă și pârâte au intervenit raporturi contractuale în forma prezentată, a apreciat tribunalul, mărfurile livrate cu 7 din cele 9 nave au fost primite de O.W.A. Inc, care a intrat în posesia conosamentelor primite de la comandantul navei, dobândind astfel proprietatea mărfurilor, mărfuri pe care le-a negociat și revândut mai departe către Inc America, filială a Inc America, fiind emise comenzi de către aceste părți și facturi de către O.W.A. Inc în calitate de vânzătoare.

Ca atare, a arătat tribunalul, pârâtele din grupul O.W. au cumpărat marfa de la reclamantă, pe baza contractului încheiat în formă simplificată, respectiv, pe baza comenzilor emise de C. AG, vizate de pârâte, dar au dobândit proprietatea mărfurilor și în baza conosamentelor originale primite fie de la comandantul navei - pârâta O.W.H. GmbH, fie prin poșta aeriană pârâta – O.W.A. Inc, conosamente emise la ordin.

Argumentele primei instanțe de fond s-au fundamentat pe concluziile celor două rapoarte de expertiză administrate în cauză, care au reținut că pentru fiecare navă s-au emis 3 conosamente originale, iar pârâta O.W. a negociat conosamentul original primit, astfel încât celelalte două conomsamente au fost invalidate.

Tribunalul a respins susținerile pârâtelor relative la existența unor vânzări în lanț, în senul că mărfurile comercializate de pârâtele C. AG și C. SA au fost revândute către O.W.H. GmbH, iar aceasta a revândut-o către O.W.A. Inc care, la rândul său a revândut-o către I.MT.C. America, instanța reținând că pârâtele O.W.fac parte din același grup - grupul O.W. nefăcându-se dovada existenței unor societăți distincte. Ca atare, pârâtele au cumpărat marfa, revânzând-o prin O.W.A. Inc către I.M.T.C. America, fără să plătească prețul. În argumentarea acestei sentințe, tribunalul a mai reținut că pârâtele nu au depus la dosar documente de plată, acreditive etc. care să dovedească aceste vânzări în lanț, compensările de creanțe între C. AG și O.W. neputând fi luate în considerare întrucât se fac între filiale, sucursale ale aceleiași societăți sau întreprinderi ce fac parte dintr-un holding.

Prima instanță de fond a înlăturat apărările pârâtelor în sensul că prețul final nu a fost plătit de beneficiar întrucât mărfurile prezintă deficiențe calitative, reținând că înțelegerea intervenită între pârâtele C. AG, C. SA și grupul O.W. la data de 31 august 1982, nu precizează că furnizor al mărfurilor cu defecte este reclamanta și, ca atare, nu-i este opozabilă reclamantei.

Tribunalul a înlăturat și apărarea pârâtelor din grupul O.W. în sensul că aceste pârâte ar fi avut calitatea de finanțator al tranzacției de vânzare - cumpărare, instanța apreciind că această susținere este infirmată de depoziția martorului I.S., din care rezultă că niciodată nu s-a pus problema ca IMC să cumpere tablă de la reclamantă, aceasta acționând în calitate de ”intermediar„.

Oricum, în ceea ce privește susținerea pârâtelor în sensul că acestea ar fi avut calitatea de finanțator, tribunalul a apreciat că intrarea grupului O.W. în afacere în calitate de finanțator, a fost un element ce a determinat-o pe reclamantă să intre în relații cu I.M.C./I.M.T.C., având siguranța încasării prețului, ceea ce nu s-a realizat, indiferent cum am privi relațiile între părți.

Tribunalul a mai reținut că prin primirea conosamentelor în original, pârâtele din grupul O.W. au devenit proprietare ale mărfurilor, astfel încât datorează prețul.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, reclamanta SC M. SA, pârâta O.W. AG, pârâta O.W.H. GmbH și pârâta O.W.A. Inc.

Criticile reclamantei au vizat neacordarea dobânzii comerciale prevăzută de art. 43 C. com. de la data exigibilității creanței și până la data plății prețului, precum și soluția de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de această parte.

Criticile formulate de apelantele – pârâte au vizat, în esență, greșita soluționare a excepției necompetenței generale a instanțelor române, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor O.W. GmbH, O.W.A.A Inc și O.W.H. GmbH, întrucât părțile nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta, astfel încât nu pot fi obligate la plata prețului mărfurilor livrate, conosamentele făcând doar proba posesiei mărfurilor, greșita reținere a caracterului solidar al obligației apelantelor – pârâte de plată a prețului, instanța de fond încălcând dispozițiile art. 42 C. com.; apelantele – pârâte au criticat și greșita conexare a celor două acțiuni pornite de intimata – reclamantă din cauza de față, încălcarea principiului disponibilității, prin obligarea apelantelor - pârâte la plata în solidar cu intimatele – pârâte C. AG și C. SA, deși reclamanta nu a formulat o atare cerere, precum și prin schimbarea temeiului juridic al acțiunii, din răspundere contractuală, astfel cum a susținut reclamanta, în răspundere delictuală.

Prin Decizia nr. 1743 din 3 august 1999, Curtea de Apel București, secția comercială a respins apelurile declarate ca nefondate, reținând că apelul declarat de apelanta – reclamantă este nefondat față de lipsa unei clauze penale în conosamante, contractele părților.

Cu privire la apelul declarat de apelantele - pârâte, instanța de apel a reținut că excepția necompetenței generale a instanțelor române este nefondată față de locul plății, sediul apelantei – reclamante, întrucât acreditivele documentare au fost deschise prin D.B. pentru reclamantă, prin B.R.C.E.

Instanța de apel a mai apreciat că neîntemeiată este și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de apelantele – pârâte, întrucât, deși între părți nu s-a încheiat un contract clasic de navlosire, raporturile contractuale și răspunderea pentru plata prețului sunt dovedite de conosamentele ”to order” întocmite în cauză, care dovedesc însuși contractul de vânzare – cumpărare dintre reclamante și pârâte. Instanța de apel a apreciat că, în speță, conosamentele la ordin și acreditivele deschise la D.B. fac dovada primirii mărfurilor în proprietate de către reclamantă.

Curtea de Apel a reținut că toate exporturile intimatei – reclamante au avut legătură cu apelantele – pârâte prin diferite subiecte ale raporturilor juridice, anume comisionar, finanțator al firmei importatoare, cumpărător și, totodată vânzător al acestei mărfi. Ca atare, grupul O.W., conchide curtea de apel, a acționat într-o schemă de rea credință (bunul plac, afacere exclusiv lui avantajoasă) prin crearea de confuzii.

Instanța de apel a respins critica formulată de apelanții – pârâți relativă la tratarea pârâtelor ”în grup”, întrucât ele au aceleași elemente de apărare și exercită chiar împreună căi de atac.

Cât privește greșita aplicare de către instanța fondului a răspunderii civile delictuale, Curtea de apel a apreciat că, în speță, instanța apelului reține răspunderea civilă contractuală, rezultând din neplata prețului mărfii de către cumpărător care, s-a comportat ca și proprietar, îndreptând marfa către terți beneficiari.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta SC M., pârâta O.W.A. Inc, pârâta O.W.H. GmbH și pârâta T.K.S. (fostă O.W.F. AG).

Prin Decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000 ponunțată în Dosar nr. 6853/2000, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a admis recursurile declarate de cele trei pârâte și de reclamantă și, casând decizia instanței de apel, a admis apelurile declarate de aceste părți, împotriva sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantei față de pârâtele T.K.S. AG, O.W.H. GmbH și O.W.A. Inc, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pe cale de consecință, instanța de recurs a înlăturat obligarea acestora de la plata în solidar a despăgubirilor în sumă de 17.983.589 dolari SUA cu dobânda legală, cât și de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea tribunalului.

Totodată, instanța de recurs a stabilit că dobânda de 6% pe an, pentru despăgubirile acordate reclamantei față de celelalte părți, curge de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală a acestora, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și obligând intimata – reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în recurs, către recurentele – pârâte.

Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că între reclamantă și pârâtele din grupul O.W. nu s-au stabilit raporturi contracuale, instanța de apel apreciind fără temei, în lipsa unui acord de voință de vânzare – cumpărare, că prin primirea conosamentelor O.W.A. Inc a devenit proprietara mărfii. Instanța de recurs a stabilit că nu poate fi considerat contract de vânzare – cumpărare, conosamentul, care dovedește doar transferul posesiei mărfii transportate.

Nefondată a fost găsită și reținerea de către instanța de apel a deschiderii acreditivelor de către O.W.A. Inc, în realitate acestea fiind deschise de firmele C. AG și C. SA.

Împotriva Deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat la 7 mai 2001, recurs în anulare, ulterior retras în temeiul art. 3304 C. proc. civ., retragere de care Completul de 9 judecători a Curții Supreme de Justiție a luat act prin Decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002 în Dosarul nr. 46/2001. Prin aceeași decizie au fost respinse cerererile reclamantei de continuare a judecății recursului în anulare, întemeiate pe dispozițiile art. 330 pct. 1 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 50 din 8 aprilie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, reclamanta SC M. SA a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 – 318 C. proc. civ., invocând, în principal, nelegala citare a intimatei C. SA.

Curtea Supremă de Justiție – Completul de 9 judecători au respins, prin decizia pronunțată în 9 decembrie 2002 în Dosar nr. 101/2002, contestația în anulare formulată de reclamantă, reținând că lipsa de procedură poate fi invocată doar de partea care nu a fost legal citată, respectiv, C. SA, ceea ce nu este cazul în speță

La data de 17 iunie 2002, reclamanta SC M. SA a declarat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 317 – 318 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005, pronunțată în Dosar nr. 1686/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis contestația în anulare a reclamantei, reținând că în fața instanței de recurs nu a fost legal citată C. SA. Înalta Curte i-a recunoscut reclamantei, în mod excepțional, dreptul de a invoca lipsa de procedură cu o altă parte în proces, întrucât prin soluționarea cauzei cu lipsă de procedură reclamanta este împiedicată în executarea silită a titlului față de C. SA.

Împotriva Deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, au declarat contestație în anulare pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. AG Germania, contestație soluționată prin admiterea excepției inadmisibilății invocată de reclamanta SC M. SA, conform, Deciziei nr. 4081 din 11 decembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 4836/2006.

Pârâta O.W.H. GmbH a formulat revizuire împotriva Deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005, cerere la a cărei judecată a renunțat, în temeiul art. 246 C. proc. civ., conform cererii depusă în Dosarul nr. 5861/1/2006 la data de 19 martie 2007.

Prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială rejudecând recursurile declarate de părți – reclamantă și pârâte – împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999, ca urmare a admiterii contestației în anulare și anulării integrale a primei decizii de recurs, a dispus următoarele:

- a respins excepția invocată de pârâta O.W.H. GmbH, privind lipsa calității procesuale active a reclamantei SC M. SA;

- a respins excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității de exercițiu a pârâtei CIDECO SA ridicată de pârâta O.W.A. Inc. și T.K.S.B. (fostă T.K.S. AG).

- a admis recursurile declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.K.S.B. împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis apelurile pârâtelor și a schimbat în parte sentința nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, respingând acțiunea reclamantei SC M. SA București, față de pârâtele – recurente.

- a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. SA ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu.

- a respins ca rămasă fără obiect acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D. GmbH, I.I. și T.C.M.B., ca urmare a hotărârilor de expedient pronunțate de Curtea de Apel București cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 și nr. 872 din 14 aprilie 1999.

- a respins acțiunea reclamantei față de A.V.A.S.

- a menținut dispozițiile sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială referitoare la: respingerea excepțiilor prescripției extinctive, autorității de lucru judecat și electa una via, renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta C. AG. Elveția; respingerea acțiunii față de B.C.R.;

- a menținut dispozițiile Deciziei 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, secția comercială privind respingerea apelului reclamantei;

- a respins recursul declarat de reclamanta SC M. SA București împotriva aceleiași decizii;

- a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâta O.W.H.

Înalta Curte a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta O.W.H. GmbH, este nefondată întrucât la data formulării acțiunii în justiție - 30 decembrie 1983, reclamanta I.M. cursul judecării cauzei de față, reclamanta având calitatea de vânzător în contractul la extern încheiat în 1981 și calitatea de comisionar, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate. Înalta Curte a stabilit că față de reglementările în vigoare la data încheierii contractului de export, respectiv Legea nr. 3/1979 și Legea nr. 12/1980, întreprinderile de comerț exterior – cazul reclamantei - încheiau aceste contracte în formă scrisă și în nume propriu, astfel încât, doar I.M. avea calitate procesuală activă pentru formularea acțiunilor în cazul nerespectării obligațiilor asumate de partenerii externi, printr-un atare contract.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul extern de vânzare – cumpărare, pe calitatea de vânzătoare, iar reorganizările ulterioare, inclusiv prin Legea nr. 15/1990, nu au infirmat această legitimare procesuală.

Astfel, Înalta Curte a reținut că pachetul de acțiuni deținut de statul român la SC M. SA a fost vândut, conform contractului de privatizare din 19 august 1995, iar în documentația de privatizare se menționează și prezentul litigiu.

S-a mai reținut că recuperarea creanțelor externe ale statului, privind exporturile realizate înainte de 1990 formează obiectul unor reglementări speciale, respectiv H.G. nr. 289/1991 și Legea nr. 29/1994, iar în speță nu s-a probat încercarea de recuperare a creanței în speță, în altă modalitate decât acțiunea de față întemeiată pe contractul de vânzare – cumpărare.

Instanța de recurs a respins excepția nulității hotărârilor atacate, excepție invocată de recurentele – pârâte, reținând că într-adevăr intimata C. SA Paris și-a pierdut capacitatea de exercițiu în anul 1988, când a încetat capacitatea procesuală a acestei părți, conform extrasului din Registrul Comerțului al Societăților emis de grefa Tribunalului Comercial din Paris, ca urmare radierii acesteia la 4 ianuarie 1998, însă în cererile formulate, de anulare a hotărârilor de fond și apel, recurentele - pârâte nu au probat îndeplinirea condițiilor din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, lipsa capacității de exercițiu a pârâtei C. SA are ca efect respingerea acțiunii față de această parte, iar nu anularea hotărârilor judecătorești.

Înalta Curte a respins și excepția necompetenței instanțelor române invocată de recurentele – pârâte, reținând că legea aplicabilă contractului este legea română și normele de competență din legea română pentru cel puțin două criterii, respectiv: legea locului de încheiere a contractului (lex loci contractus) și legea locului de executare (lex loci executionis), în raport de debitorul prestației caracteristice care, în contractul de vânzare – cumpărare este prestația vânzătorului.

Înalta Curte a respins susținerea recurentelor – pârâte în sensul că elementul determinant în atragerea competenței ar fi plata prețului, iar acreditivele au fost domiciliate în străinătate, în Köln și Paris, reținând că, legea română se aplică în calitate de lex fori și având în vedere că art. 10 pct. 4 C. proc. civ. nu distinge, este suficientă îndeplinirea uneia dintre condiții pentru reținerea instanței competente.

Au fost, de asemenea, respinse susținerile recurentelor – pârâte întemeiată pe art. 35 C. com., în sensul că acceptarea comenzilor emise de C. AG. Elveția, de către reclamantă s-a întors la partea care le-a lansat, Înalta Curte reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 36 C. com., reclamanta executând de îndată comenzile lansate, încărcarea mărfurilor în nave făcându-se în portul Constanța.

Prin decizia pronunțată în recurs, Înalta Curte a reținut ca întemeiate criticile recurentelor – pârâte privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc și T.S.B., pentru următoarele considerente:

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractele de vânzare – cumpărare de comerț internațional, în care SC M. SA are calitatea de vânzătoare, în stabilirea calității de cumpărător și, deci de creditoare a prețului, reținându-se o situație de fapt complexă, întrucât exportul tablei către reclamantă s-a realizat printr-o succesiune de contracte.

Înalta Curte a apreciat ca determinant Protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, încheiat de reclamantă, în calitate de vânzător, și I.M.C. America, în calitate de cumpărătoare, comenzile urmând a fi lansate prin intermediul filialei sale din Europa C. AG Elveția, astfel încât raporturile contractuale s-au stabilit în temeiul comenzilor emise de această societate, comenzi acceptate și executate de către reclamantă. Totodată, s-a reținut că facturile au fost emise pe numele societății C. AG Elveția.

Așadar, raporturile contractuale s-au stabilit între reclamantă și C. Elveția, recurentele – pârâte neavând raporturi contractuale cu reclamanta. Pârâtele au încheiat convenții de finanțare cu societatea cumpărătoare I.M.C. America.

Totodată, a reținut instanța de recurs, în cauză au intervenit vânzări în lanț, în cadrul fiecărui contract fiind aplicate comisioane pentru pârâte, în vederea ajustării prețului din Protocol din 1981, pentru încadrarea prețurilor în prețurile impuse de autoritățile americane.

Ca atare, în acest lanț contractual, în care se rețin contracte distincte de vânzare – cumpărare, firma cumpărătoare a fost C. AG Elveția care a revândut marfa către O.W.H. GmbH, iar aceasta către O.W.A. Inc. La rândul său, O.W.A. Inc a revândut marfa I.M.C. și I.M.T.C.A., destinație finală, conform Protocolului din 1981.

S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada vânzării tablei în litigiu către pârâtele – recurente, în temeiul unor contracte chiar în formă simplificată, astfel că nu se justifică chemarea în judecată a acestora pentru plata prețului.

Înalta Curte a mai reținut că acreditivele – ca instrumente de plată convenite – au fost deschise de C. AG și C. SA, filialele europene ale cumpărătoarei IMC America.

Cât privește reținerea instanței de apel în sensul că, în speță, conosamentele sunt contracte de vânzare – cumpărare, Înalta Curte a reținut că, atâta timp cât nu rezultă acordul părților în transmiterea poprietății, conosamentele nu pot constitui contracte de vânzare – cumpărare. Acestea sunt contracte de transport ce atestă că o marfă este în curs de transport pe nave. Fiind un titlu reprezentativ al mărfurilor, în ipoteza în care este emis ”to order”, cazul în speță, face posibilă circulația mărfurilor.

Prin urmare, în mod greșit au reținut instanțele de fond transmiterea proprietății de la reclamantă la pârâtă, pentru marfa din 8 nave, ca urmare a ridicării conosamentelor.

Împotriva Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosar nr. 3487/1/2002, a formulat contestație în anulare, reclamanta, la data de 18 februarie 2009, contesatație întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate, întrucât judecătorii au încălcat normele de ordine publică privitoare la competență. Această contestație în anulare a făcut obiectul Dosarului nr. 1513/1/2009.

Împotriva aceleiași decizii, SC M. SA a formulat contestație în anulare și la data de 23 februarie 2009, invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 105 alin. (1) C. proc. civ., contestație înregistrată în Dosarul nr. 10576/1/2008.

Prin încheierea din data de 15 octombrie 2009, instanța investită cu soluționarea contestației în anulare din Dosarul nr. 10576/1/2008 a dispus conexarea Dosarului nr. 1513/1/2009 la Dosarul nr. 10576/1/2007.

Prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA și a dispus anularea parțială a deciziei contestate numai cu privire la admiterea recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A. și T.S.B. GmbH împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea și schimbării în parte a sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC M. SA și a obligării reclamantei la 2311,48 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, completul de judecată care a soluționat contestația în anulare declarată de reclamanta SC M. SA a reținut că instanța de recurs nu are competența funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii dedusă judecății, decât în cazuri foarte limitate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, ce presupune judecata doar asupra aspectelor de legalitate.

Cum instanța de recurs a reluat tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate ar trebui reinterpretate sau ar trebui interpretate invers, rezultă că în decizia criticată, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative.

La data de 4 mai 2010, O.W.H. GmbH a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestație în anulare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3855/1/2010.

Prin Decizia nr. 4185 din 30 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea O.W.H. GmbH, obligând petenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC M. SA București, Înalta Curte reținând că motivele invocate de contestatoare în susținerea tezei încălcării normelor de competență, conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. exced sferei de competență avute în vedere de legiuitor pentru prevenirea tentativelor de tergiversare a cauzelor, prin invocarea acestora în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Or, analizarea acestor motive, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, ce se constituie în veritabile critici aduse hotărârii atacate, ar transforma această cale de retractare într-o cale de reformare.

În rejudecarea recursurilor declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.K.S.B. GmbH (în prezent T.S. GmbH), ca urmare a admiterii contestației în anulare declarată de reclamanta SC M. SA, prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 și a anulării în parte a ultimei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în recurs - Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, au intervenit două repartizări aleatorii și, implicit, două schimbări ale completului de judecată, conform art. 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești. Aceste schimbări regulamentare au fost impuse de admiterea incidentelor procedurale cu privire la toți membrii completului de judecată, respectiv admiterii recuzării completului investit cu soluționarea contestației în anulare prin încheierea nr. 2392 din 23 iunie 2010 și admiterii abținerilor formulate de membrii completului reînvestit cu judecarea recursurilor, ca urmare a recuzărilor formulate în cauză, prin încheierea nr. 3668 din 16 noiembrie 2011.

Ca atare Înalta Curte reține, în opinie majoritară, că nu mai este posibilă parcurgerea unui traseu procesual în sens invers, fiind inadmisibilă reîntoarcerea cauzei la unul dintre cele două complete menționate anterior, care s-au dezinvestit în condiții regulamentare, prin admiterea incidentelor procedurale cu privire la toți membrii completului de judecată.

Înalta Curte reține, în aceeași opinie majoritară, că obiectul prezentei cauze îl constituie cercetarea legalității Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, prin soluționarea, în limitele stabilite de decizia dată în calea de retractare, a recursurilor declarate în cauză de recurentele – pârâte, și nicidecum analiza legalității deciziei pronunțată în contestația în anulare, decizie ce nu poate fi analizată nici măcar sub aspectul săvârșirii unei posibile erori materiale.

Pe rolul completului de față, cauza a fost repartizată aleatoriu conform art. 98 din Regulamentul de ordine interioară, în 17 noiembrie 2011, stabilindu-se prim termen de judecată a recursurilor data de 31 ianuarie 2012, când a și fost soluționată pricina.

La termenul de judecată menționat au fost invocate mai multe incidente procedurale și excepții și au fost formulate cereri de către intimata – reclamantă SC M. SA, soluționate de completul de judecată conform încheierii de ședință din această dată.

Intimata – reclamantă a invocat mai multe excepții procesuale, respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului ales al recurentelor O.W.AMERICA INC și TYSSEN STHAL GmbH și excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză, de către pârâta O.W.AMERICA ING, O.W.HANDELSGESELLSCHAFT GmbH și TYSSEN KRUPP STELL GmbH, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Înalta Curte a soluționat excepția lipsei calității de reprezentant invocată de intimata – reclamantă la termenul din 31 ianuarie 2012, conform încheierii de ședință, reținând poziția exprimată de intimata – reclamantă, prin avocat ales, în sensul că înțelege să invoce această excepție pe elemente de fapt și de drept noi decât acelea relevate în fața completului de judecată investit cu soluționarea pricinii la data de 1 martie 2011. O atare poziție procesuală a fost primită de instanța de recurs, dat fiind faptul că excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului aceleiași părți a mai fost invocată și soluționată de instanța de recurs, conform încheierii de ședință din data de 1 martie 2011, încheiere care are caracter interlocutoriu, legând instanța de judecată.

Se mai reține că, la termenul de judecată din data de 1 martie 2011, intimata – reclamantă a declarat în fața instanței că înțelege să se înscrie în fals împotriva mandatului avocațial pe care s-a întemeiat soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant.

O atare solicitare nu a mai fost reiterată de intimata – reclamantă în fața prezentului complet de judecată la momentul susținerii excepției lipsei calității de reprezentant și nu a fost depusă și motivată în scris prin serviciul registratură. De altfel, intimata – reclamantă a făcut precizarea expresă în sensul că își va întemeia susținerea excepției pe alte elemente de fapt și de drept, decât cele de la data de 1 martie 2011, când a fost formulată și cererea de înscriere în fals, conform încheierii de ședință de la acea dată, astfel încât, din această perspectivă și față de modul în care a fost susținută, combătută și soluționată excepția lipsei calității de reprezentant, cererea intimatei – pârâte de înscriere în fals făcută în fața altui complet de judecată prin raportare la un înscris ce nu a mai fost avut în vedere la acest moment procesual de către completul de judecată, față de probele depuse în apărare, nu putea fi luată în considerare de actualul complet de judecată fără o investire motivată a acestuia.

De altfel, intimata – reclamantă a beneficiat de asistență juridică dându-i-se posibilitatea să-și apere drepturile procesuale, conform art. 6 C.E.D.O., prin formularea de cereri și invocarea de excepții.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge apărările intimatei – reclamante formulate în concluziile scrise în sensul că ar fi rămas nesoluționat acest incident procesual de către completul de judecată, dat fiind faptul că o atare cerere nu a mai fost formulată și susținută de apărătorii intimatei – reclamante. De altfel, apărarea intimatei – reclamante se rezumă la o simplă afirmație fără reiterarea cererii de înscriere în fals și fără o eventuală solicitare motivată de repunere a cauzei pe rol, conform art. 151 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că la termenul din data de 31 ianuarie 2012, intimata – reclamantă SC M. SA a invocat și dezvoltat amplu excepția nulității recursurilor declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. GmbH, susținând, în esență, nesemnarea recursurilor de către societățile pârâte conform art. 3021 alin. (1) lit. d), față de nevalabilitatea procurilor date în cauză.

Față de volumul amplu al susținerilor părților pe această excepție și față de necesitatea verificării actelor atașate în volumele dosarului, de către instanța de judecată, Înalta Curte, fără a dispune unirea excepției nulității recursurilor cu fondul recursurilor, a acordat cuvântul părților prezente și asupra recursurilor din prezenta cauză, având în vedere celeritatea în soluționarea cauzelor în care sunt implicați profesioniști și vechimea impresionantă a cauzei.

Ca atare, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va soluționa mai întâi excepția nulității recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc și T.S. GmbH, excepție invocată de intimata – reclamantă, conform art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., analizând această excepție prin raportare la fiecare recurs în parte.

Cu privire la excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză, excepție susținută oral în ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, din partea intimatei – reclamante de către unul dintre avocații acestei părți, întemeiată pe dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin notele scrise depuse de cei doi avocați ai intimatei – reclamante, în perioada de amânare a pronunțării soluției, se susțin aspecte diferite, respectiv: avocatul reprezentând casa de avocatură S.C.A. P.&A., susține în continuare această excepție cu privire la toate cele trei recursuri cu care este învestită instanța de recurs, în timp ce avocatul reprezentând casa de avocatură S.C.A. L.&A. susține această excepție numai cu privire la recursurile declarate de recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, nu și cu privire la recursul declarat de O.W.H. GmbH. În plus, cel din urmă reprezentant al intimatei – reclamante invocă prin concluziile scrise și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei – pârâte O.W.A. Inc societate dizolvată din statul Delaware, întrucât în speță a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă O.W.A. Inc, cu sediul în Houston, statul Texas.

Dincolo de incongurența susținerilor celor doi reprezentanți convenționali ai intimatei – reclamante, incongurență manifestată și în susținerile orale din ședința publică de la data de 31 ianuarie 2012, asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție a atras atenția în câteva rânduri, întrucât contravine intereselor și drepturilor procesuale ale părții pe care o reprezintă în proces, Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale active a recurentei – pârâte O.W.A. Inc, în recurs, nu poate fi luată în considerare de instanța de recurs, atâta timp cât nu a fost invocată în condiții de contradictorialitate, anterior încheierii dezbaterilor.

Se reține că, de fapt, prin această excepție, intimata – reclamantă tinde la rejudecarea problemelor de drept invocate în ședință publică cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant al recurentei – pârâte O.W.A. Inc, a avocatului prezent în instanță, excepție deja soluționată prin încheierea interlocutorie de la acea dată.

De altfel, problema existenței a două societăți diferite, respectiv O.W.A. Inc, cu sediul în Delaware, care ar fi dat mandatul în recurs și O.W.A. Inc, cu sediul în Houston, Texas, care a fost chemată în judecată de către reclamantă, este reluată și de către cel de-al doilea reprezentant convențional al intimatei – reclamante, prin notele scrise atașate la dosarul cauzei, însă nu prin invocarea lipsei calității procesuale active a recurentei – pârâte, ci sub denumirea de ”probleme nerezolvate din 1 martie 2011„ alături de problema înscrierii în fals a intimatei – reclamante.

Înalta Curte reține că aspectele legate de cererea de înscriere în fals a intimatei – reclamante, din data de 1 martie 2011, făcută în fața altui complet de judecată și la un alt moment procesual, față de cele arătate în precedent, au fost pe deplin lămurite.

În ceea ce privește problema existenței a două societăți diferite O.W.A. Inc, Înalta Curte reține că și această problemă a fost lămurită, prin dezlegarea motivată a excepției lipsei calității de reprezentant al recurentelor - pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, dezlegare dată în sentința publică din 31 ianuarie 2012.

Pentru înlăturarea oricăror nelămuriri legate de acest aspect, Înalta Curte va completa considerentele orale din ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, precizând că recurenta - pârâtă O.W.A. Inc – în prezent dizolvată, dar cu menținerea personalității juridice - este o societate americană constituită conform legilor statului Delaware, cu sediul principal în Houston, statul Texas, posibilitate deschisă de legea americană societăților comerciale, aspect deja reținut la 31 ianuarie 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție. Acest fapt este probat nu doar de declarația notarială tradusă, în limba română, dată de către recurenta – pârâtă în cauză, prin administratorul judiciar K.L., atașată la dosarul de recurs, la data de 31 ianuarie 2012, dar și din alte acte depuse la dosarul cauzei odată cu motivele de recurs, între care și procura autentificată (de asemenea, tradusă în limba română), emisă la data de 25 iulie 2000, și aflată la fila 59 din primul volum al Înaltei Curți de Casație și Justiție (vol. 50 al cauzei), înscrisuri pe care intimata – reclamantă le putea analiza și contesta de la prima judecată a recursului.

Vor fi așadar, înlăturate susținerile intimatei – reclamante privind nerezolvarea acestei probleme de către instanța de recurs actuală.

În ceea ce privește susținerea excepției nulității celor trei recursuri declarate de recurentele – pârâte conform notelor depuse de intimată prin trimitere la încălcarea dispozițiilor art. 162 din Legea nr. 105/1992, Înalta Curte reține că această problemă nu a fost invocată în condiții de contradictorialitate, nefiind cuprinsă în motivarea scrisă a excepției, depusă în ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, și nici în amplele susțineri orale de la acea dată, astfel cum rezultă din transcrierea stenogramei încuviințată conform art. 149 C. proc. civ., intimatei – reclamante și a înregistrării audio a dezbaterilor din ședință, înuviințate intimatei - reclamante conform, art. 104 alin. (7) din Registrul de ordine interioară a instanțelor de judecată.

Ca atare, nefiind invocate cu respectarea principiului contradictorialității, anterior încheierii dezbaterilor de către Înalta Curte, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.E.D.O., Înalta Curte nu va răspunde acestor aspecte cu care nu fost legal învestită.

Cât privește excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză de recurentele – pârâte, excepție invocată la termenul din data de 31 ianuarie 2012 de către intimata – reclamantă și fundamentată pe absența semnăturii reprezentanților legali ai celor trei recurente – pârâte pe cererea de declarare a recursului și, respectiv, pe memoriul cuprinzând motivele de recurs, întrucât procurile acordate avocaților semnatari ai acestor cereri, sunt nelegale, excepție asupra căreia Înalta Curte a rămas în pronunțare, în condițiile și pentru considerentele expuse în încheierea din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1) Excepția nulității recursului declarat de O.W.A. Inc – America este susținută de cei doi avocați ai intimatei – reclamante, pentru următoarele motive:

- prin invocarea aspectului privind existența a două societăți distincte - O.W.A. Inc, cu sediul în Delaware și, respectiv, cu sediul în Houston – Texas – aspect lămurit deja în considerentele anterioare, asupra cărora Înalta Curte nu va mai reveni;

- prin invocarea absenței certificării semnăturii conform legii avocaților, art. 68 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât procura dată pentru formularea și semnarea celor trei recursuri avocatului M.N., este inopozabilă;

- prin inexistența dreptului de a submandata al avocatului M.N. – care a semnat declarația de recurs – către SC M.A., casa de avocatură care a semnat motivele de recurs; legat de inexistența dreptului de submandata, ambii avocați au invocat aspecte legate de existența conflictului de ineterese, întrucât avocatul semnatar al declarației de recurs făcea parte dintr-o casă de avocatură ce reprezenta o altă parte în proces;

- prin neexecutarea mandatului dat avocatului M.N., întrucât motivele de recurs au fost depuse de către o altă casă de avocatură – S.C.A. M.&A.

Cât privește procura acordată S.C.P.A. M.A., intimata – reclamantă arată că aceasta nu este valabilă întrucât este dată de A.M., persoană ce nu era reprezentant legal al O.W.A. Inc – Houston, Texas, neavând nicio calitate față de această societate. Totodată, se învederează că această formă nu indică numărul și data contractului de asistență juridică conform art. 29 din Legea nr. 91/1995 și art. 126 din Statutul profesiei de avocat. Legat de acest aspect, intimata - reclamantă a mai arătat că actele pretins confirmative depuse la data de 31 ianuarie 2012 nu confirmă mandatul avocațial acordat de A.M. la 28 iulie 2000.

Înainte de a răspunde aspectelor învederate de intimata – reclamantă, în susținerea excepției nulității recursului declarat de O.W.A. Inc, legat de aspectul conținutului procurii dată de M.J.J., în august 1999, în calitate de președinte al recurentei – pârâte, avocatului M.N., procură în care se face trimitere la semnarea și înregistrarea apelului, Înalta Curte atrage atenția celor doi avocați ai intimatei – reclamante că în notele scrise depuse la dosarul cauzei susțin aspecte diferite, respectiv, avocatul S.C.A. L.&A. susține că este vorba despre o eroare materială, procura dată fiind pentru recurs, iar avocatul S.C.A. P.A. susține că nu este o simplă eroare materială, procura fiind dată pentru apel.

În lămurirea acestui aspect – ce vizează nevalabilitatea procurii susținută doar de unul dintre avocații intimatei – reclamante, în contradicție chiar cu susținerile celuilalt – Înalta Curte reține din cercetarea conținutului procurii în cauză, aflată la fila 19 din vol. 50 al cauzei, că se face referire la apelul împotriva sentinței nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București. Întrucât obiectul căii de reformare este în mod indubitabil o hotărâre dată de Curtea de Apel București, în apel, calea de atac pentru care a fost împuternicită avocata M.N. nu poate fi decât recursul, căile de atac fiind date de lege prin norme juridice imperative. Ca atare, motivul relevat este superfluu fiind, evident, o greșeală de exprimare sau o inadvertență a traducătorului actului din limba engleză, știut fiind faptul că engleza judiciară este extrem de riguroasă, presupunând cunoștințe de specialitate.

Răspunzând aspectelor dezvoltate de intimata – reclamantă în susținerea excepției nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă O.W.A. Inc, Înalta Curte apreciind ca lămurit aspectul relativ la sediul social al acestei părți, reține următoarele:

Conform art. 68 C. proc. civ., procura acordată pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată – cazul procurii acordată la 11 august 1999 avocatului M.N. pentru ”pregătire, semnare și înregistrare recurs” – poate fi dată în două forme juridice permise de textul de lege arătat, respectiv: procura dată unui reprezentant – se înțelege, care nu exercită profesia de avocat – se acordă prin înscris sub semnătură legalizată, și, respectiv, procura dată unui avocat, care, dat fiind statutul profesional al reprezentantului, trebuie să fie sub semnătură certificată potrivit legii avocaților. Ca atare, exigența în acordarea procurii unui avocat este mult redusă, întrucât semnătura este certificată chiar de avocatul în cauză, având în vedere statutul acestuia. Întrucât legea nu distinge, nimic nu împiedică partea ca, în ipoteza acordării procurii unui avocat, să recurgă la varianta mai formală prevăzută de art. 68 alin. (1) teza I C. proc. civ., a acordării unei procuri sub semnătura legalizată a unui notar – cazul în speță, conform înscrisului aflat la fila 19 din volumul 50 al cauzei.

Întrucât declarația de recurs a recurentei – pârâte O.W.A. Inc, declarație din data de 23 august 1999, aflată la filele 17 și 18 din primul dosar de recurs al instanței supreme (vol. 50 al cauzei) este dată printr-un avocat cu procură acordată în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv, sub semnătura legalizată a unui notar public din statul Texas, conform înscrisului aflat la filele 19 din același dosar, Înalta Curte va respinge motivul de inopozabilitate a mandatului acordat avocatului recurentei – pârâte, pentru încălcarea art. 68 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge și susținerile intimatei – reclamante relative la inexistența dreptului de a submandata al avocatului M.N. și la conflictul de interese în care s-ar fi aflat avocatul semnatar al declarației de recurs, reținând că în speță, nu s-a pus problema ”submandatării ” drepturilor de reprezentare în instanță, către S.C.P.A. M.A., în vederea redactării motivelor de recurs de către această casă de avocatură. Redactarea memoriului conținând motivele de recurs pentru recurenta – pârâtă O.W.A. Inc și, ulterior, reprezentarea în instanța de recurs a acestei societăți de către casa de avocatură S.C.P.A. M.A. s-a făcut conform împuternicirii avocațiale emisă pe numele acestei case de avocatură, aflată la fila 59 (vol. 50 al cauzei) din primul dosar de recurs, împuternicire semnată de A.M., în calitate de mandatar al societății pârâte, conform procurii notariale, emisă la 25 iulie 2000, în statul Houston, Texas și semnată de K.L. în calitate de reprezentant al societății americane.

Se reține, așadar, că în speță au fost acordate două procuri din partea societății – pârâte O.W.A. Inc, respectiv, procura din 11 august 1999 acordată avocatului M.Nestor pentru înregistrare și semnare recurs, și procura din 25 iulie 2010 acordată lui Adrian Marian era pentru a angaja societatea de avocatură S.C.P.A. M.A. în vederea redactării motivelor de recurs și reprezentării societății – pârâte în fața Curții Supreme, procură îndeplinită conform împuternicirii avocațiale de la fila 59 din vol. 50 al cauzei, deja menționată.

Faptul că prima procură a fost semnată de președintele și directorul O.W.A. Inc, M.J.J., iar cea de-a doua, de K.L. – administrator judiciar al societății pârâte conform înscrisurilor depuse în recurs – este lămurit de aspectul intrării societății – pârâte O.W.A. Inc în procedura de dizolvare judiciară.

Nu poate fi reținut nici aspectul relativ la imposibilitatea de executare a mandatului dat avocatului M.N., dat fiind mandatul acordat S.C.P.A. M.A., ceea ce ar determina nulitatea declarației de recurs făcută de avocatul M.N., întrucât din examinarea celor două procuri rezultă că acestea au obiect diferit, respectiv procura acordată av. M.N. vizează ”pregătirea, înregistrarea și semnarea recursului”, iar procura acordată lui A.M. vizează ”angajarea S.C.P.A. M.A. pentru redactarea motivelor de recurs și reprezentarea în fața Curții Supreme” a societății pârâte O.W.A. Inc. Având în vedere data la care a fost redactată hotărârea instanței de apel – 11 iulie 2000 - și data comunicării acesteia către părțile în proces – dată de la care curge termenul de motivate a recursului, Înalta Curte reține că mandatul dat primului avocat pentru ”pregătirea recursului” nu putea viza la acea dată – 11 august 1999, decât declararea căii de atac, nu și motivarea acesteia.

Nefondată este și susținerea privind contrarietatea de interese a avocatului M.N., care reprezintă o altă parte în proces, respectiv o altă pârâtă, dată fiind poziția procesuală a recurentelor, respectiv aceea de pârâte, soluția pronunțată față de acestea și, nu în ultimul rând, trădarea ”în grup” a celor trei recurente – pârâte de către instanța de fond, aspecte ce atestă faptul că nu este vorba despre părți cu interese contrare, statutul profesiei de avocat permițând reprezentarea de către unul și același avocat, a mai multor părți, dacă nu au interese contrare.

Înalta Curte reține că susținerea intimatei – reclamante privind absența calității de reprezentant legal a lui A.M. pentru societatea pârâtă O.W.A. Inc a fost lămurită prin procura emisă la 25 iulie 2000 (fila 59 din vol. 50 al cauzei), înscris ce infirmă aceste susțineri și care este emis de O.W.A. Inc cu sediul în Houston, Texas.

În ceea ce privește absența numărului și datei contractului de asistență juridică de pe împuternicirea avocațială acordată S.C.P.A. M.A., Înalta Curte reține că lipsa acestor mențiuni nu afectează valabilitatea mandatului probat prin împuternicirea avocațială aflată la fila 58 din vol. 50 al cauzei, în condițiile în care înscrisul în cauză este însușit prin semnătură de mandatarul cu procură autentică al pârâtei O.W.A. Inc.

Relativ la absența caracterului confirmativ al actelor depuse în instanță la data de 31 ianuarie 2012 de către reprezentantul convențional al recurentei – pârâte O.W.A. Inc, în ceea ce privește mandatul acordat av. M.N. pentru declararea și semnarea recursului, susținută de intimata – reclamantă prin notele scrise atașate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că, față de considerentele anterior expuse o atare ratificare nu era necesară, mandatul fiind valabil la data la care a fost acordat – 11 august 1999. De altfel, forța probantă a acestor ratificări a fost reținută deja de Înalta Curte în soluționarea altei excepții, respectiv, excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului din prezentul recurs.

2. Excepția nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă T.S. GmbH este susținută de intimata – reclamantă prin invocarea următoarelor aspecte:

- necertificarea semnăturii conform legii avocaților pentru procura acordată av. M.N. potrivit art. 68 alin. (1) teza I C. proc. civ.;

- absența dreptului de a submandata al av. M.N. către S.C.P.A. M.A. și contrarietatea de interese;

- neindicarea numărului și datei contractului de asistență juridică pe împuternicirea avocațială emisă de S.C.P.A. M.A. pentru T.K.S. AG;

- absența caracterului confirmativ al documentelor depuse în ședința publică din 31 ianuarie 2012.

Primul aspect relativ la încălcarea dispozițiilor art. 68 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin procura acordată av. M.N. – semnatar al declarației de recurs și, ca atare, relativ la inopozabilitatea acestui mandat, pe cale de consecință, la nulitatea declarației de recurs, va fi respins de Înalta Curte care reține, pentru aceleași rațiuni, argumentele expuse în soluționarea excepției nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă O.W.A. Inc, argumente ce susțin aplicarea în speță a dispozițiilor art. 68 alin. (1) teza I C. proc. civ. Proba valabilității mandatului acordat avocatului semnatar al declarației de recurs a fost făcută conform procurii autentice aflate la fila 125 din vol. 50 al cauzei.

În ceea ce privește absența dreptului de a submandata al avocatului semnatar M.N. către S.C.P.A. M.A., Înalta Curte reține, ca și în cazul excepției nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă O.W.A. Inc că, în speță, nu s-a pus problema unui ”submandat”, ci, la fel ca în cazul primei recurente – pârâte, au fost emise două procuri diferite, respectiv procura de la fila 125 al vol. 50 deja menționată, emisă la 16 august 1999, - așadar, anterior motivării deciziei din apel (11 iulie 2000) dată av. M.N. pentru înregistrarea și semnarea recursului și procura autentică de la fila 129 vol.50 al cauzei, prin care A.M. este împuternicit de T.K.S. AG să angajeze S.C.P.A. M.A. pentru redactarea motivelor de recurs și reprezentare în fața Curții Supreme, din data de 24 iulie 2000, procură executată conform împuternicirii avocațiale din primul dosar de recurs al instanței supreme (vol.50 al cauzei), fila.128.

Făcând trimitere expresă la considerentele reținute în soluționarea excepției nulității recursului O.W.A. Inc, Înalta Curte va respinge susținerile relative la contrarietatea de interese a avocatului M.N., absența numărului și datei contractului de asistență juridică de pe împuternicirea avocațială aflată la fila 128, emisă pentru S.C.P.A. M.A. și semnată de A.M. – în calitate de reprezentant al recurentei – pârâte T.S. GmbH și absența caracterului confirmativ al înscrisurilor depuse de această parte în ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, instanța de recurs reținând aceleași considerente, pentru identitate de rațiune, în argumentarea soluției de respingere.

De altfel, contrar susținerilor intimatei – reclamante din textele scrise, depuse la dosarul cauzei, avocatul M.N. avea dreptul de a declara recurs în numele T.S. GmbH (fosta T.K.S. AG.), chiar în lipsa mandatului, în condițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere împuternicirea avocațială aflată la fila 221 din dosarul de apel, avocatul în cauză fiind avocatul părții în apel.

3. Excepția nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă O.W.H. GmbH este susținută doar de către unul dintre avocații intimatei – reclamante prin invocarea următoarelor aspecte:

- mandatul dat în august 1999, av. M.N. pentru semnarea și înregistrarea apelului (nu și recursului) se suprapune cu mandatul dat av. A.G. în iulie 2000;

- mandatul dat în 1999 este semnat de două persoane – W. și R., iar cel din 2000 este semnat de alte două persoane – L. și R., fără să se probeze schimbările intervenite în societate;

- primul mandat – acordat av. M.N. nu este valabil pentru că a fost executat cel de-al doilea mandat dat av. A.G., astfel încât declarația de recurs este nulă;

Înalta Curte va respinge motivele invocate de intimata – reclamantă în susținerea acestei excepții, reținând că procura dată av. M.N. la data de 16 august 1999 – deci cu mult înainte de redactarea Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 de către Curtea de Apel București, viza înregistrarea și semnarea recursului, pregătirea acestuia – în sensul redactării motivelor de recurs, nefiind practic posibilă, dată fiind redactarea deciziei atacate la 11 iulie 2000, în timp ce procura acordată av. A.G. – semnatar al memoriului cuprinzând motivele de recurs – a fost acordată la data de 28 iulie 2000, pentru redactare, depunere și susținere motive de recurs. Prin urmare, vor fi înlăturate argumentele invocate, relative la suprapunerea celor două mandate și la caducitatea primului mandat acordat în speță.

Nefondată este și susținerea relativă la absența probelor privind persoanele împuternicite să reprezinte societatea, Înalta Curte reținând că ambele procuri poartă semnătura administratorului societăților pârâte O.W.H., H.P.V., conform înscrisurilor aflate la filele 15 și, respectiv, 294 din Dosarul nr. 6853/2000 al Curții Supreme de Justiție, calitate confirmată de notarul public care a autentificat prima procură.

Pentru considerentele mai sus invocate, Înalta Curte în opinie-majoritară va respinge, în baza art. 137 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor declarate de recurenta – pârâtă.

În ceea ce privește rejudecarea recursurilor, ca urmare a admiterii contestației în anulare prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 și ca urmare a anulării parțiale a Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte reține că limitele rejudecării au fost stabilite prin dispozitivul Deciziei nr. 893/2010 care dispune anularea parțială a deciziei de recurs menționate, respectiv: ”cu privire la admiterea recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc și T.K.S.B. GmbH (actuala T.S. GmbH), împotriva Deciziei nr. 1742 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în parte în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea și schimbării în parte a sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1999 a Tribunalului București, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC M. SA și obligării reclamantei la cheltuieli de judecată în cuantum de 2311,48 lei”.

Ca atare, față de soluția pronunțată în cauză, de anulare parțială a deciziei de recurs, respectiv, cu privire la soluția de admitere a recursurilor declarate de pârâte și față de puterea de lucru judecat de care se bucură o astfel de soluție, Înalta Curte reține că, în rejudecare, nu mai pot fi analizate excepțiile invocate de recurentele – pârâte și motivele de recurs respinse irevocabil prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, întrucât o atare soluție a fost menținută prin decizia dată în contestația în anulare, bucurându-se de putere de lucru judecat.

Înalta Curte, reține, față de cele menționate anterior, că, în rejudecare, nu mai pot fi analizate problemele de drept relative la: excepția lipsei calității procesuale active a intimatei – reclamante SC M. SA, excepție invocată în recurs de recurenta – pârâtă O.W.H. GmbH; excepția nulității hotărârilor pronunțate în fond și apel pentru lipsa capacității procesuale de exercițiu a pârâtei SC C. SA Franța, excepție invocată în recurs, de recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.K.S.B. și critica celor trei recurente – pârâte privind greșia soluționare de către instanțele de fond, a excepției necompetenței instanțelor române întrucât aceste probleme de drept au fost irevocabil tranșate prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, nemaiputând fi reluate în această fază procesuală.

Reluarea acestor probleme de drept este interzisă de aplicarea în cauză a principiului res judecata și a principiului non reformatio in pejus, care devine incident în speță, tocmai cu privire la stabilirea limitelor rejudecării celor trei recursuri, făcând imposibilă rejudecarea acelor probleme de drept care, prin soluționarea căii de retractare la inițiativa intimatei – reclamante au intrat în puterea lucrului judecat.

De altfel, soluția de anulare parțială a Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2005 pronunțată de completul care a judecat contestația în anulare declarată de intimata – reclamantă, astfel cum această soluție este precizată expres și neîndoielnic în cuprinsul dispozitivului deciziei dată în calea de retractare, este susținută și de petitul contestației în anulare, așadar, de limitele investirii instanței de retractare care fac referire la încălcarea competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin modul în care a fost soluționată problema raporturilor contractuale dintre părți, de către instanța de recurs. Ca atare, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei - pârâte O.W.H. GmbH în sensul că în rejudecare, dată fiind soluția întemeiată pe încălcarea competenței funcționale a instanței de recurs din contestația în anulare, se impune reluarea tuturor motivelor de recurs, întrucât nu toate motivele de recurs au făcut obiectul cererii de retractare.

În ceea ce privește stabilirea limitelor rejudecării, Înalta Curte va respinge apărarea intimatei – reclamante SC M. SA formulată în notele scrise atașate la dosarul cauzei, în sensul că, în rejudecare, instanța de recurs nu mai poate analiza problema solidarității răspunderii recurentelor pârâte, întrucât prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 această problemă ar fi fost deja soluționată cu putere de lucru judecat, întrucât Înalta Curte reține că instanța de recurs care a pronunțat decizia nr. 3681/5 decembrie 2008 a precizat că ”este inutilă analizarea motivului trei de recurs și, anume, netemeinicia obligării solidare a pârâtelor la plata prețului”, față de soluția pronunțată de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor, de către aceeași instanță.

Prin urmare, problema răspunderii solidare a recurentelor – pârâte nu este rezolvată la acest moment procesual, prin decizia de recurs supusă contestației în anulare, această problemă nefiind dezlegată, dată fiind soluția pronunțată în acest recurs prin reținerea incidentului procedural al excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentelor – pârâte, aspect precizat expres în conțintul Deciziei nr. 3681 din 15 decembrie 2009.

Înalta Curte reține că Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 pronunțată în contestația în anulare este obligatorie pentru instanța care judecă recursul doar sub aspectul menționat anterior, al limitelor rejudecării, dată fiind soluția de anulare parțială a Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2009.

Cât privește considerentele Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 care fac referire la o posibilă soluție de casare cu trimitere în prezenta cauză, Înalta Curte reține că această motivare este dată exclusiv în argumentarea soluției de admitere a contestației în anulare, care a reținut ca întemeiat motivul privind încălcarea competenței funcționale de către instanța de recurs, hotărârea din calea de retractare raportându-se în mod detaliat la modul în care a fost motivată soluția de admitere a recursului prin trimitere la probele administrate și prin reinterpretarea acestora.

Prin urmare, aceste considerente, care susțin soluția din calea de retractare din perspectiva completului care a judecat-o, nu poate fi obligatorii pentru instanța investită cu soluționarea recursului, întrucât, pe de o parte, vizează exclusiv soluționarea contestației în anulare – moment procesual depășit, astfel cum s-a arătat, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. – singurele dispoziții procesuale care impun obligativitatea considerentelor unei hotărâri judecătorești – fac trimitere expresă la judecătorii fondului și la decizia dată în recurs, fiind dispoziții de strictă interpretare și aplicare și, deci, neputând fi extinse prin analogie la materia căilor de retractare, cum este contestația în anulare.

Față de cele anterior menționate, Înalta Curte va respinge susținerile intimatei – reclamante din notele scrise, în sensul că statuările din decizia pronunțată în contestația în anulare ar fi obligatorii pentru instanța care rejudecă recursul, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ., instanța de recurs nu ar putea soluționa prezenta pricină decât fie prin casare cu trimitere la tribunal, soluție care ar face, însă, ca ideea de celeritate a procesului să devină o iluzie, fie prin respingerea recursurilor, fie prin casarea cu reținere în scopul aplicării corecte a legii.

O asemenea viziune îngrădește în mod abuziv posibilitățile de soluționare a recursului lăsate la îndemâna instanței de recurs – singura în măsură să aprecieze asupra acestui aspect – rezultate din alineatele art. 312 C. proc. civ., fapt ce contravine însăși naturii actului de justiție, lipsindu-l de scopul pentru care a fost instituit de lege, prin invocarea previzibilității soluției ce urmează a se pronunța sau, mai grav, prin impunerea acesteia.

Acest raționament restrictiv al intimatei – reclamante face abstracție de posibilitatea deschisă instanței de recurs de dispozițiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., ca, în funcție de motivele de recurs reținute ca întemeiate – art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ., să dispună modificarea în tot sau în parte a hotărârii atacate, urmând ca, în limitele acestor modificări, Înalta Curte să rejudece pricina în fond. De altfel, prin susținerea obligativității deciziei dată în contestația în anulare, pentru instanța de recurs, sub aspectul soluției ce urmează a se pronunța, intimata – reclamantă tinde la reluarea procesului și la obținerea unei soluții de reformare în calea de retractare, ceea ce este inadmisibil, astfel cum C.E.D.O. a statuat printr-o bogată jurisprudență.

De altfel, se reține că soluțiile propuse de intimata – reclamantă instanței de recurs sunt nuanțate – casare cu trimitere, casare cu reținere în scopul aplicării corecte a legii sau respingerea recursurilor declarate de pârâte – intimata-reclamantă neoprindu-se la soluția pe care este argumentată decizia de retractare – casare cu trimitere, fapt ce confirmă considerentele anterioare ale Înaltei Curți, în senul că soluția de casare cu trimitere reținută ca posibilă în motivarea deciziei din contestația în anulare, este doar opinia completului care a soluționat calea de rectractare, în argumentarea souției pronunțată.

Statuând asupra acestor aspecte preliminare privind limitele rejudecării, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de recurentele – pârâte, ce pot fi analizate în această fază procesuală, dată fiind soluția de anulare parțială a Deciziei de recurs nr. 3681 din 5 decembrie 2008, se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ., (în vigoare la data promovării recursurilor), recurentele – pârâte susținând, în esență, următoarele:

I. Recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH susțin greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a părților, de către instanțele de fond, formulând următoarele critici:

1) Instanțele de fond au negat personalitatea juridică a recurentelor – pârâte, tratându-le ca o entitate unică, considerentele reținute de instanțele de fond – în sensul că părțile sunt reprezentate de unul și același avocat sau că există între acestea o strânsă legătură contabilă, fiind nelegale, întrucât statutul legal al unei societăți nu este dat de modul de reprezentare în instanță sau de aspectele contabile. Cât privește reprezentarea în instanță, recurentele – pârâte arată că instanțele au încălcat dispozițiile art. 69 C. proc. civ. și art. 93 alin. (3) din Statutul avocaților, care permit ca reprezentarea în instanță a mai multor părți să se facă prin același avocat;

2). Instanțele de judecată nu au luat în considerare dispozițiile Legii nr. 1/1979 cu privire la forma scrisă ad validitatem a contractului de comerț exterior, lege opozabilă conform principiului tempus regit actum. Sub acest aspect, recurentele – pârâte au arătat că instanțele de judecată nu au observat că între reclamantă și pârâtele recurente nu a intervenit nici un contract scris conform legii române menționate, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile C. com. Ca atare, ignorând dispozițiile legii speciale care derogau de la dispozițiile C. com., instanțele au aplicat o lege inexistentă.

3). Protocolul de la New York încheiat la 14 aprilie 1981, au arătat recurentele – pârâte, este un act pe deplin valabil, invocând nulitatea acestui act pentru că încalcă legislația anti – damping americană, intimata – reclamantă își invocă propria turpitudine. În plus, intimata – reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității acestui act juridic, pronunțată în contradictoriu cu I.M.C. A. Inc– care apare în calitate de cumpărător.

4). În mod greșit instanțele de fond au reținut că O.W.A. Inc a dobândit proprietatea mărfurilor, pe baza deținerii de către aceasta a conosamentelor, instanțele interpretând greșit mecanismul și efectele juridice ale conosamentelor, acestea încorporând doar posesia, iar nu proprietatea mărfii.

5) Instanțele de fond au interpretat greșit efectele juridice ale deschiderii acreditivelor, O.W.A. Inc nefiind implicată în această deschidere. Deschiderea acreditivelor s-a făcut de C. AG Elveția și de SC C. SA Franța. În plus instanțele au făcut confuzie între părțile contractului de vânzare – cumpărare și părțile contractului de credit documentar, cu atât mai mult cu cât este vorba despre acreditive irevocabile.

6) Caracterul contradictoriu al hotărârilor instanțelor de fond în raport cu încheierea din 17 iulie 1985 a Judecătoriei sector 1, în care soluția de respingere a excepției necompetenței instanțelor române a fost motivată pe existența unui contract de vânzare – cumpărare între reclamantă și C. AG Elveția.

7) Instanțele de fond au apreciat greșit efectele sentinței penale nr. 88/1983 a Tribunalului Municipiului București, secția a I-a penală și au aplicat greșit art. 22 C. proc. pen., care au autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei. Recurentele – pârâte au arătat că în această sentință se reține că inculpații au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu constând în conducerea, coordonarea și controlul exportului de tablă groasă către firma americană I.M.C. – America.

8) Instanțele de fond au încălcat dispozițiile art. 201 C. proc. civ., luând în considerare concluziile unui raport de expertiză pentru dezlegarea unor probleme de drept, iar nu a unor chestiuni de fapt, tranșând problema juridică a transmiterii conosamentelor prin trimitere la concluziile raportului de expertiză.

9) Netemeinicia soluției de obligarea solidară a pârâtelor către intimata – reclamantă, pronunțată ca urmare a soluției de negare a persoanlității juridice distincte a părților în proces.

II. Recurenta - pârâtă O.W.H. GmbH a formulat următoarele critici în susținerea motivului întemeiat pe greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor recurente, de către instanțele de fond:

1) Instanțele de judecată nu au luat în considerare contractul de vânzare – cumpărare încheiat între reclamantă și I.M.C. America Inc, respectiv Protocolul de la New York din 1981, care, deși face parte dintr-o tranzacție complexă, în final s-a executat. Recurenta – pârâtă a arătat că deși instanțele au reținut că toate comenzile au fost făcute de C. AG fiind executate de reclamantă, au obligat recurentele – pârâte la plata prețului, încălcând caracterul bilateral al contractelor și principiul relativității efector acestora. Ca atare, recurenta – pârâtă nu a avut raporturi contractuale cu reclamanta. Instanța de fond a reținut în mod nelegal că, în speță, comenzile C. AG au fost ”vizate” de recurenta – pârâtă O.W.H., instituția ”vizării” neregăsindu-se în nici un text de lege și nefiind, oricum, o manifestare juridică care să ducă la încheierea unu contract.

2. Instanțele de fond nu au ținut cont de dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, respectiv Legea nr. 1/1971 cu privire la activitatea de comerț exterior. Or, reclamanta nu a îndeplinit nicio condiție imperativă a acestei legi prin întocmirea unei documentații comerciale în raport cu recurenta – pârâtă.

3) Instanțele de judecată au încălcat dispozițiile legale privind conosamentul, stabilind în mod greșit că recurenta – pârâtă a dobândit proprietatea mărfurilor de la transmițătorul conosamentului.

Recurenta – pârâtă a arătat că transmiterea conosamentului nu face proba decât cu privire la transmiterea posesiei, titlul cu care se face transmiterea între părți trebuind probat, prin deslușirea voinței părților. Ca atare, instanțele de fond au făcut abstracție de voința părților.

4) Instanțele de fond au încălcat și dispozițiile art. 42 C. com. privind răspunderea solidară, reținând răspunderea solidară a recurentelor – pârâte prin simpla trimitere la apartenența de grup a acestor părți. Ca atare, a arătat recurenta – pârâtă, instanțele de fond au aplicat greșit legea, ignorând dispozițiile legale în materie de răspundere solidară și imaginând un temei legal pentru această răspundere în cazul societăților care aparțin aceluiași grup.

Examinând criticile de nelegalitate formulate de recurentele – pârâte, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Având în vedere că unele dintre motivele de recurs invocate de recurentele – pârâte sunt identice, suprapunându-se, Înalta Curte va grupa aceste critici de nelegalitate răspunzând prin aceleași argumente juridice.

Astfel, Înalta Curte reține că prin al patrulea motiv invocat de recurentele T.S. GmbH și O.W.A. Inc. și, respectiv, prin primul motiv de nelegalitate dezvoltat de recurenta - pârâtă O.W.H. GmbH, recurentele – pârâte din prezenta cauză invocă neluarea în considerare de către instanțele de fond a Protocolului de la New York din 1981 ca fiind adevăratul acord de voință în baza căruia a și fost formulată prezenta acțiune în pretenții a intimatei – reclamante, contract care, de altfel, a fost finalizat.

Ca atare, Înalta Curte reține că toate recurentele – pârâte invocă, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. relativ la schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și, implicit, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., relativ la interpretarea greșită a legii, întrucât recurentele – pârâte fac trimitere la aplicarea greșită a principiului relativității efectelor contractului, conform art. 969 – 970 C. civ.

Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi reținut de instanța de recurs doar în ipoteza în care această instanță constată că instanțele care au judecat fondul cauzei, au încălcat principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute, dând un alt înțeles actului juridic care cuprinde clauze clare și precise.

Plecând de la o atare precizare, Înalta Curte reține că o asemenea ipoteză se regăsește în speță, întrucât actul juridic dedus judecății, - respectiv, contractul de vânzare – cumpărare – din care izvorăște creanța intimatei – reclamante este Protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, act juridic încheiat între intimata – reclamantă, în calitate de vânzător și, respectiv, o societate terță, I.M.C. America, în calitate de cumpărător.

Argumentele instanțelor de fond, care au înlăturat fără temei, contractul de vânzare – cumpărare din care izvorăsc creanțele intimatei – reclamante, făcând trimitere la încheierea unor contracte în formă simplificată, conform art. 35 și urm. C. proc. civ., între mai multe părți contractante – între care, unele sunt în prezent, inexistente sau radiate ca urmare a dizolvării, sunt nelegale, încălcând în mod flagrant principiul forței obligatorii a contractelor legal făcute.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că toate alegațiile intimatei – reclamante preluate fără o argumentație în drept de către instanțele de fond, și, reiterate, de altfel și în recurs, relative la ”caducitatea” Protocolului de la New York și la imposibilitatea de executare a acestui act juridic datorită faptului că încălca legea antidumping americană de la acea dată, trebuiau înlăturate, întrucât, caducitatea - ca și sancțiune juridică, nu intervine decât în cazurile expres prevăzute de lege, nefiind aplicabilă în materia contractului de vânzare – cumpărare.

În ceea ce privește susținerea relativă la imposibilitatea de executare a contractului de vânzare – cumpărare datorită faptului că încălca legea aplicabilă în SUA relativă la prețul produselor de oțel importate, Înalta Curte reține că și această susținere nu putea fi primită de instanțele de fond, ca argument în înlăturarea de la aplicare a acordului de voință intervenit în cauză, întrucât intimata - reclamantă nu a produs în fața instanței probe constând în existența unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță de judecată română sau străină care să constate nulitatea contractului pentru cauză ilicită sau fraudă la lege – aceasta fiind, în fapt, sancțiunea juridică în ipoteza în care actul juridic încalcă o lege imperativă. Sub acest aspect, Înalta Curte reține ca întemeiate criticile recurentelor – pârâte invocate în dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relative la invocarea de către intimata – reclamantă a propriei turpitudini și la absența unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității Protocolului de la New York, care ar fi permis înlăturarea actului juridic de la aplicare. În același context, Înalta Curte reține că intimata – reclamantă nu a probat în cauză încetarea efectelor acestui acord de voință în alt mod, respectiv prin rezoluțiune sau denunțare unilaterală.

Relativ la critica privind invocarea de către intimata – reclamantă a propriei culpe și încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, Înalta Curte reține că aceasta este întemeiată, instanțele de fond făcând o greșită interpretare a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a principiului forței obligatorii a convențiilor legal făcute, consfințit de art. 969 alin. (1) C. proc. civ. și încălcând principiul imposibilității invocării propriei culpe, întrucât pe de o parte, instanțele de fond au înlăturat o convenție legală a părților - Protocolul de la New York – în condițiile în care, prezumția de legalitate a acestui act juridic nu a fost răsturnată de intimata – reclamantă prin dovada contrară, conform celor anterior menținute, iar pe de altă parte instanțele de fond au reținut tocmai executarea acestui contract de vânzare, chiar de intimata – reclamantă, însă, nu în modalitatea convenită de părțile contractului, ci prin trimitere la existența unor acorduri de voință simplificate, intervenite între alte părți contractante, în care reclamanta ar apărea în calitate de vânzător doar în raport cu C. Ag Elveția, societate ce nu se regăsește între societățile obligate la plata prețului. Sub acest aspect, argumentul non - juridic al primei instanțe de fond relativ la calitatea de cumpărător al uneia dintre societățile recurente – pârâte, respectiv, O.W.H. GmbH decurgând din ”vizarea” comenzilor făcute de o altă societate comercială, nu poate fi primit de instanța de recurs, fiind lipsit de suport legal și în afara limitelor procedurii de interpretare și aplicare a legii, pe care se bazează înfăptuirea actului de justiție, astfel încât critica de nelegalitate invocată pe acest aspect de recurenta – pârâtă O.W.H. GmbH este întemeiată.

Înalta Curte reține că instanțele de fond au înlăturat în mod nelegal contractul de vânzare cumpărare – singurul acord de voință relativ la vânzarea – cumpărarea pe care se bazează acțiunea de față întemeiată pe răspunderea contractuală decurgând din neplata prețului -, convenție care se bucură de prezumția de legalitate instituită de dispozițiile art. 969 alin. (1) C. proc. civ., argumentând soluția de admitere a acțiunii reclamantei prin trimitere la alte acorduri de voință, intervenite, în opinia instanțelor de fond, conform art. 35 și urm. C. com.

Și sub acest aspect, Înlta Curte reține că instanțele de fond au schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ignorând clauzele precise ale Protocolului de la New York, astfel cum acestea sunt cuprinse în Anexa 4 la contract, clauze ce fac referire expresă la necesitatea finanțării operațiunii de vânzare – cumpărare dată fiind prezența elementului de extraneitate și implicit, suprapunerea peste actul juridic al vânzării – cumpărării internaționale, a unei operațiuni de export - import și, implicit, de transport al mărfurilor la destinatarul aflat în altă țară.

Este neîndoielnic că nici operațiunea de finanțare a vânzării, nici contractul de transport al mărfurilor, nu se confundă cu contractul de vânzare – cumpărare materializat în Protocolul de la New York. Ca atare, argumentele instanțelor de fond și susținerile intimatei – reclamante făcute în cauză, relative la izvorul creanței dedusă judecății ca fiind o operațiune juridică extrem de complexă, peste care s-ar fi suprapus ”un montaj” al recurentelor – pârâte menit să fraudeze interesele intimatei – reclamante, dincolo de terminologia nonjuridică folosită, nu pot fi primite de Înalta Curte întrucât prin voința expres exprimată de către părțile contractului de vânzare – cumpărare respectiv, Protocolul de la New York, singurul izvor al creanței prețului solicitată în acțiunea de față, s-a convenit ca problema finanțării să fie rezolvată la un moment ulterior intervenirii acordului de voință, așadar, prin intermediul altor operațiuni juridice, acte materializate în acel lanț de contracte intervenite între alte părți contractante, tocmai, pentru a face posibilă executarea sub aspectul deplasării mărfurilor la destinatarul contractului de vânzare – cumpărare.

Ca atare, Înalta Curte reține că instanțele de fond au făcut confuzie între actul de vânzare – cumpărare - din care izvorăște pretenția reclamantei dedusă judecății și operațiunile juridice de finanțare – la care părțile contractante fac referire expresă în anexa la contractul de vânzare – cumpărare - operațiuni juridice distincte intervenite între alte părți contractante, astfel încât critica privind schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și, implicit, încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor, prevăzute de art. 969 alin. (1) C. civ., este întemeiată.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte va respinge susținerile intimatei – reclamante făcute în notele scrise relative la existența unui grup de contracte și nu a unui lanț contractual, întrucât exced prezentului cadru procesual astfel cum acesta a fost fixat de reclamantă prin petitul cererii de chemare în judecată respectiv, obligarea pârâtelor la plata prețului izvorât din vânzarea – cumpărarea mărfurilor în litigiu, actele juridice de finanțare a vânzării – cumpărării internaționale de mărfuri, indiferent de forma juridică pe care acestea au îmbarcat-o neputând fi analizate de instanța de judecată din prezenta pricină, întrucât nu au fost deduse judecății.

Reținând că este vorba despre operațiuni juridice distincte, Înalta Curte nu va mai analiza nici susținerile făcute în notele scrise de recurentele – pârâte relative la existența unei vânzări în lanț acceptând, însă, opinia acestora în sensul că este vorba de operațiuni contractuale distincte, fără legătură cu contractul de vânzare – cumpărare dedus judecății.

Nefondată este și susținerea intimatei – reclamante relativă la existența unei forme de simulație prin interpunerea de persoane, idee susținută constant prin poziționarea cumpărătorului în calitate de ”intermediar” astfel încât adevăratele cumpărătoare au fost recurentele – pârâte, idee preluată fără argumentare juridică de către instanțele de fond și fără calificarea juridică adecvată, respectiv, de simulație prin interpunerea de persoane, Înalta Curte reținând că, pe de o parte, prezenta acțiune nu a fost concepută ca o acțiune în declararea simulației, nefiind administrate probe și făcute apărări în acest cadru procesual, iar pe de altă parte, o atare acțiune nici nu mai era posibilă atâta timp cât intimata – reclamantă a ales să pună în executare actul așa – zis ”public” printr-o acțiune în pretenții întemeiată chiar pe Protocolul de la New York, împotriva adevăratului cumpărător al mărfurilor – I.M.C. America Inc.

Cât privește susținerea constantă a intimatei – reclamante relativă la încălcarea legii antidumping americane de către recurenta – pârâtă O.W.H. GmbH și la sancționarea acestei părți de către autoritățile americane, Înalta Curte reține că aceasta excede cauzei de față, neavând nicio relevanță în acțiunea în pretenții a intimatei – reclamante în care se invocă executarea vânzării – cumpărării independent de dispozițiile legii americane menționate, intimata – reclamantă necontestând că, în final, mărfurile au ajuns la I.M.C. America Inc, ci susținând doar că vânzătoarea reclamantă a vândut, în realitate, mărfurile în litigiu, ”grupului de firme O.”. Or, astfel cum s-a arătat, este vorba despre raporturi contractuale distincte respectiv, pe de o parte, există contractul de vânzare – cumpărare încheiat de reclamantă, în calitate de vânzător, și, pe de altă parte, există un lanț de alte acte juridice – independent de forma juridică pe care au îmbrăcat-o intervenite între alte părți contractante, între care și recurentele – pârâte, prin care s-a pus în aplicare Anexa 4 la contractul de vânzare – cumpărare, sub aspectul realizării ”operațiunii de finanțare” a vânzării – cumpărării internaționale prin Protocolul de la New York.

Dacă prin aceste operațiuni juridice s-a realizat sau nu s-a realizat ”ajustarea” prețurilor produselor exportate pentru a le face compatibile cu prețurile practicate pe piața produselor de oțel americană, nu interesează prezentul litigiu, atâta timp cât reclamanta a pretins prin petitul acțiunii în justiție prețul negociat în contractul de vânzare – cumpărare din 14 aprilie 1981. De altfel, Înalta Curte, reține că intenția reală a intimatei – reclamante a fost aceea de a vinde aceste produse la export, astfel încât nu-și poate invoca propria turpitudine, susținând necunoașterea legii antidumping americane, și, cu atât mai puțin, susținând încălcarea acesteia de către părțile implicate în operațiunile de finanțare a vânzării – cumpărării internaționale, negociată și executată de către reclamantă.

Înalta Curte mai reține faptul că, în speță, comenzile efective de mărfuri au fost făcute de către două societăți europene, în calitate de filiale ale societății – cumpărătoare americane, fapt necontestat de nicio parte litigantă, care, nu modifică raporturile contractuale stabilite prin protocolul de la New York, așadar, prin contractul scris de vânzare – cumpărare, în sensul reținut de instanțele de fond, al intervenirii unor raporturi contractuale noi în formă simplificată conform art. 35 și urm. C. com., întrucât dată fiind legătura juridică dintre societatea - mamă și filialele sale, comenzile filialelor erau, de fapt, comenzile societății - mamă americane, emise în executarea contractului de vânzare – cumpărare încheiat în formă scrisă.

Cât privește a doua critică de nelegalitate dezvoltată în susținerea recursurilor de către cele trei recurente – pârâte, relativă la încălcarea de către instanțele de fond a principiului tempus regit actum și neaplicarea dispozițiilor Legii nr. 1/1971 privind activitatea de comerț exterior, lege ce prevedea în mod imperativ, întocmirea unei întregi documentații comerciale față de cumpărător și, implicit, încheierea în formă scrisă a contractului de vânzare – cumpărare la export, Înalta Curte reține că acest aspect a fost tranșat în mod indirect, dar irevocabil, prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2009.

Înalta Curte subliniază astfel, că, la stabilirea limitelor rejudecării prezentului recurs, conform considerentelor anterioare, a fost înlăturată de la rejudecare excepția lipsei calității procesuale active a intimatei – reclamante SC M. SA reținându-se de către instanța de recurs că această soluție, se bucură de putere de lucru judecat, dată fiind decizia de anulare parțială a deciziei de recurs nr. 3681/5 decembrie 2008, dispusă în calea de retractare.

Se reține, astfel, că prin considerentele dezvoltate în argumentarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC M. SA, excepție invocată de către recurenta – pârâtă O.W.H. GmbH, Înalta Curte a reținut în mod irevocabil că reclamanta are calitate procesuală activă întrucât are calitatea de parte contractantă – vânzător – în contractul extern de vânzare încheiat în 1981, făcând trimitere expresă la dispozițiile Legii nr. 1/1991 și ale Legii nr. 3/1979, care prevedeau obligativitatea formei scrise a contractelor de export.

Ca atare, în prezenta cauză, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, între altele, că intimata – reclamantă are calitate procesuală activă dată fiind calitatea acesteia de parte contractantă – vânzătoare, în contractul de vânzare – cumpărare la export din 1981, contract încheiat în formă scrisă conform dispozițiilor legale exprese de la acea dată. În alți termeni, a fost reținută incidența în speță, a principiului tempus regit actum, chiar de către instanța de recurs.

Atâta timp cât în prezenta cauză s-a stabilit deja în mod irevocabil problema calității procesuale active prin aplicarea principiului mai sus enunțat – tempus regit actum, și, deci, prin reținerea incidenței dispozițiilor legale în vigoare la data intervenierii acordului de voință, Înalta Curte reține ca fondată și această critică de nelegalitate întemeiată pe aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de către instanțele de fond care, în soluționarea problemei calității procesuale pasive au ignorat dispozițiile legale speciale, făcând aplicarea dispozițiilor art. 35 și urm. C. com., reținând că raporturile contractuale s-ar fi stabilit în formă simplificată prin executarea comenzilor emise în cauză.

De altfel calitatea procesuală activă și pasivă într-un litigiu întemeiat pe răspunderea contractuală, nu poate fi analizată decât prin raportare la unul și același act de voință, dacă nu s-a susținut și dovedit intervenirea vreuneia dintre modalitățile de transmitere sau transformare a obligațiilor, respectiv: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului plătit, novația și delegația, probleme de drept ce nu au fost invocate în prezenta cauză.

Prin urmare, față de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va respinge susținerile intimatei – reclamante relative la interpretarea dispozițiilor din Legea nr. 3/1979 și, respectiv Legea nr. 1/1971, ca făcând trimitere la forma scrisă a contractului de export ad probationem, și nu ad validitatem, întrucât acest aspect nu mai poate fi analizat la acest moment procesual, instanța de recurs stabilind deja în mod irevocabil calitatea procesuală activă a reclamantei prin raportare la un contract scris de vânzare – cumpărare, încheiat conform dispozițiilor legale menționate.

Legat de încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 alin. (1) C. proc. civ. și a principiului relativității efectelor contractelor, Înalta Curte reține că intimata – reclamantă a invocat indirect, în combaterea acestor critici de nelegalitate, existența a două forme de simulație, aspecte preluate în motivarea celor două hotărâri de fond, fără, însă, să se facă calificarea juridică a acestor apărări, respectiv:

- intervenirea unei forme de simulație prin interpunere de persoană – calificare dată de Înalta Curte și susținută de intimată în notele scrise prin trimitere la reținerea de instanțele de fond a dovedirii, inclusiv cu martori, a calității de ”intermediar” a societății I.M.C. America Inc., în realitate, mărfurile fiind vândute către societățile din grupul OTTO”. Acest aspect a fost deja tranșat de către Înalta Curte, în considerentele anterioare, întrucât atâta timp cât reclamanta a înțeles să pună în aplicare actul așa – zis ”public” – Protocolul de la New York – prin formularea unor acțiuni în pretenții față de I.M.C. America Inc. – întemeiată pe acest protocol, pe rolul instanțelor americane, finalizate cu încheierea unui act de tranzacție depus la dosarul cauzei, intimata – reclamantă nu se mai poate prevala la existența actului secret;

- respectiv, intervenirea unui alte forme de simulație prin interpunere de persoane, în sensul să societățile C. AG și C. SA, filialele europene ale societății americane, ar fi acționat în calitate de ”interpuși” ai societăților recurente – pârâte, adevărații cumpărători ai mărfurilor.

Înalta Curte va respinge și această susținere a intimatei – reclamante, reținând că prin acțiunea ce a declanșat prezentul proces, reclamanta a înțeles să solicite prețul produselor vândute și de la așa-zișii ”interpuși” – C. AG și C. SA – recunoscându-le calitatea de ”cumpărători ai mărfurilor” și punând astfel în aplicare actul așa – zis ”public”, a cărui eficacitate juridică a invocat-o. Renunțarea la judecată a intimatei – reclamante față de C. AG, conform încheierii de ședință din data de 17 noiembrie 1997 a Triunalului București, secția comercială, a fost determinată de situația juridică a acestei părți în litigiu, respectiv, încetarea personalității juridice și radierea acesteia din registrul comerțului.

În ceea ce privește, poziția intimatei – reclamante față de celălalt – așa – zis ”interpus” – C. SA, Înalta Curte reține că pretențiile reclamantei față de această parte, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de cumpărător al mărfurilor, rezultată din actul așa – zis ”public”, s-au menținut până la data pronunțării Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008, când instanța de recurs, față de radierea acestei societăți din registrul comerțului, admițând recursurile, a schimbat în parte sentința de fond, respingând acțiunea reclamantei față de C. SA ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de expercițiu.

Înalta Curte reține că prin motivul al patrulea de recurs formulat de către recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH și, respectiv, prin motivul al treilea de recurs, formulat de recurenta – pârâtă O.W.H. GmbH, astfel cum aceste critici de nelegalitate au fost menționate în prezenta decizie, recurentele – pârâte au invocat încălcarea de către instanțele de fond a dispozițiilor legale privind conosamentul, întrucât, s-a apreciat de către instanțele de fond că, în cauză, ar fi intervenit transferul proprietății mărfurilor vândute către recurentele - pârâte, prin transmiterea materială a conosamentelor.

Și această critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a legii este fondată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin decizia instanței de apel s-a reținut că ”raporturile contractuale și răspunderea” pentru neplata prețului sunt dovedite de înscrisurile depuse la dosar, respectiv, conosamentele ”to order”.

Totodată, instanța de apel a reținut că prima instanță de fond a aplicat în mod greșit instituția răspunderii civile delictuale, curtea de apel reținând răspunderea contractuală decurgând din neplata prețului.

Prin urmare, apărările intimatei – reclamante făcute prin notele scrise, în sensul că în ipoteza în care, instanța de recurs nu ar reține o răspundere contractuală a pârâtelor, recurente în cauză, întemeiată de mecanismul juridic al conosamentelor și acreditivelor și pe existența grupului de contracte, trebuie acceptată ca și temei juridic, răspunderea civilă delictuală, decurgând din neexecutarea obligațiilor de către un participant la grupul de contracte, care nu este parte în contractul neexecutat, nu pot fi primite de Înalta Curte din rațiuni atât de drept procesual, cât și de drept substanțial.

Sub aspect procesual, Înalta Curte reține că, în speță, calificarea juridică a temeiului acțiunii dedusă judecății, ambiguu reținut de prima instanță de fond, ca fiind răspundere atât contractuală, cât și delictuală, a fost făcută de instanța de control judiciar – respectiv, curtea de apel, care a înlăturat expres temeiul juridic al răspunderii delictuale, reținînd incidența în speță a răspunderii contractuale a recurentelor – pârâte. Această soluție a instanței de apel nu a fost criticată de intimata – reclamantă prin declararea căii de atac a recursului, întemeiată pe o atare critică. O atare critică nu se regăsește nici în motivele de nelegalitate invocate de recurentele – pârâte, la a căror intițiativă – prin declararea apelului - a fost obținută soluția arătată a instanței de apel, însă, nu prin susținerea incidenței în cauză a răspunderii civile delictuale, ci prin invocarea caracterului ambiguu al răspunderii reținută de prima instanță de fond.

Așadar, din punct de vedere procedural, intimata – reclamantă nu mai poate la momentul judecării recursului să schimbe temeiul juridic al acțiunii ca fiind acela al răspunderii civile delictuale prin trimitere la considerentele primei instanțe de fond care a reținut și acest temei juridic.

Sub aspect material, Înalta Curte va respinge această apărare întemeiată pe grupul de contracte și pe deschiderea acreditivelor față de calificarea juridică a actului dedus judecății, calificare făcută de instanța de recurs din perspectiva reținerii în cauză a incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Față de considerentele deja expuse, Înalta Curte a lămurit problema raporturilor contractuale intervenite în cauză, stabilind, pe de o parte, existența contractului de vânzare – cumpărare de la New York, act juridic ce se bucură de prezumția de legalitate instituită de art. 969 alin. (1) C. civ. și pe care se întemeiază acțiunea de față privind plata prețului, iar, pe de altă parte, existența altor acte juridce intervenite între alte părți contractante, menită să asigure finanțarea operațiunii de vânzare – cumpărare la export, dintre reclamantă și cumpărătorul I.M.C. America Inc.

Prin urmare, susținerile relative la existența grupului de contracte privesc raporturile contractuale intervenite în operațiunea de finanțare a vânzării, care nu fac obiectul prezentei cauze, întrucât astfel cum intimata – reclamantă însăși a susținut în mod constant, aceste acte juridice intervenite în operațiunea de finanțare aveau scopul de a asigura circulația banilor și a mărfurilor, așadar urmăreau punerea în executare a Protocolului de la New York, prin ajungerea mărfurilor la cumpărător, nicidecum modificarea acordului inițial de voință consfințit în acest protocol, cu atât mai mult cu cât această finanțare a fost cuprinsă în acordul de voință al părților, respectiv, Anexa 4 la protocol, acord intervenit doar între reclamanta-vânzătoare și I.M.C. America Inc – cumpărătoare. Pentru același considerente, Înalta Curte va respinge și susținerea intimatei – reclamante relativă la incidența în cauză a răspunderii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

În ceea ce privește susținerea intimatei relativă la dovada raporturilor contractuale prin trimitere la deschiderea acreditivelor, aspect, de altfel, reținut de instanța de apel în sensul că raporturile contractuale sunt dovedite prin emiterea conosamentelor și deschiderea acreditivelor și criticat de recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, Înalta Curte reține că, în speță, se reia problema deja analizată a simulației prin intrepunere de persoane, în sensul că se susține de către reclamantă că deși acreditivele erau deschise de C. AG, plata se făcea de către ”grupul O.W.”.

Reținând atitudinea reclamantei care a înțeles că cheme în judecată societatea C. AG, în calitate de cumpărător al mărfurilor și de debitor al prețului, prevalându-se astfel de actul așa zis ”aparent”, Înalta Curte va respinge această apărare bazată pe trimiterea la actul așa – zis ”secret”, trimitere ce rezultă din invocarea punerii în practică a unui mecanism financiar imaginat de părțile în proces și care consfințește adevărata voință a părților.

Din această perspectivă juridică, Înlata Curte reține ca întemeiat cel de-al cincilea motiv dezvoltat de recurentele – pârâte întemeiat pe neimplicarea pârâtelor în deschiderea creditelor, reclamanta însăși și instanțele de fond făcând trimitere la deschiderea acreditivelor de către alte societăți – C. AG și C. SA.

Nefondată este și apărarea intimatei – reclamante relativă la profiturile incontestabile obținute de „societățile din grupul O.” care, în calitate de finanțatori, au majorat prețurile mărfurilor vândute de către reclamantă, spre a le face compatibile cu prețurile de pe piața produselor similare americane, întrucât excede prezentei cauze, atâta timp cât reclamanta a solicitat prețul negociat prin contractul de vânzare – cumpărare și, mai ales, atâta timp cât s-a prevalat, în invocarea îndeplinirii obligației sale de livrare, de existența clauzei F.O.B. din chiar contractul de la New York, clauză ce nu se regăsește în înscrisurile reținute de instanțelșe de fond ca doveditoare ale acordului de voință, conform art. 35 și urm. C. com. – moment la care marfa devenea proprietatea cumpărătorului, vânzătorul nemaiavând drept de dispoziție asupra acesteia.

Revenind la critica de nelegalitate privind încălcarea regimului juridic al conosamentelor de către instanța de fond, după aceste clarificări juridice legate de răspunderea contractuală a recurentelor – pârâte, răspundere fundamentată finalmente de către instanța de apel pe emiterea conosamentelor ”to order”, Înalta Curte reține ca întemeiată această critică de nelegalitate.

Contractul de transport maritim al cărui document probator se numește C. este reglementat de câteva articole C. com. care fac referire la ”polița de încărcare”, texte de lege care, în ipoteza raporturilor contractuale cu element de extraneitate, se completează cu reglementările internaționale în domeniu, în prezent, Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe nave, Hamburg – 31 martie 1978, Convenție ratificată de România prin Decretul nr. 343/1981 și cunoscută, în practică sub denumirea de Regulile de la Hamburg.

Înalta Curte reține, însă, că, în speță, în aplicarea principiului tempus regit actum, Regulile de le Hamburg nu sunt incidente, dat fiind faptul că decretul de ratificare a fost publicat în M. Of. nr. 95 din 28 noiembrie 1981. Prin urmare, față de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare – 14 aprilie 1981 – dedus judecății, conosamentele emise, în speță, se supun reglementării internaționale anterioare, respectiv: Convenția internațională pentru modificarea anumitor reguli în materie de conosament, încheiată la Bruxells la 25 august 1924 și rectificată de România prin Legea nr. 43/1937, Convenție cunoscută în practică sub denumirea de Regulile de la Haga, iar după amendamentele din 1968 și 1979, Regulile de la Haga – Vysbi.

Esențial în dezlegarea pricini de față este faptul că Regulile de la Hamburg și, respectiv Regulile de la Haga sau Regulile de la Haga – Vysbi, cuprind diferențe de reglementare doar sub aspectul răspunderii cărăușului mărfurilor, în sensul că în cazul Regulilor de la Haga sau Haga – Vysbi, răspunderea proprietarului este mult mai mare, fapt corijat prin Regulile de la Hamburg din 1978.

Ca atare, cele două reglementări internaționale succesive nu cuprind reglementări diferite sub aspectul naturii juridice a documentului de transport - conosamentul, fapt ce interesează prezenta cauză.

Ambele convenții internaționale definesc, în esență, conosamentul ca fiind documentul probator al unui contract de transport pe mare, ce atestă preluarea/încărcarea mărfurilor de către cărăuș, acesta obligându-se să le livreze la destinație persoanei care prezintă acest titlu.

Pornind de la această definiție și de la celelalte dispoziții cuprinse în reglementările internaționale arătate, doctrina și jurisprudența au particularizat natura juridică a acestui document de transport, în raport de alte documente de transport internațional – cum ar fi, de exemplu, scrisoarea de trăsură – prin tripla finalitate pe care o îndeplinește, respectiv:

- funcția de probă a contractului de transport;

- funcția de probă a încărcării mărfii;

- funcția de titlu reprezentativ al mărfurilor;

Înalta Curte reține că, în speță, recurentele – pârâte critică tocmai interpretarea greșită a funcției conosamentului de titlu reprezentativ al mărfurilor, de către instanțele de fond, care au apreciat că, din această perspectivă, posesorul conosamentelor este și proprietarul mărfurilor.

O atare interpretare este greșită, contravenind naturii juridice a funcției conosamentului de titlu reprezentativ al mărfurilor, funcție ce atestă faptul că drepturile asupra mărfurilor transportate aparțin posesorului legitim al conosamentului. Așadar, pentru eliberarea mărfii la destinație, cărăușul verifică doar aspectul posesiei legitime a conosamentului. În speță fiind vorba despre conosamente la ordin, posesorul legitim se identifică printr-un șir neîntrerupt de giruri.

În consecință, deținerea conosamentului nu probează dreptul de proprietate asupra mărfurilor transportate, ci îl legitimează pe deținător să dețină posesia materială – corpus – a acestor mărfuri, posesie exercitată de comandantul navei pe durata efectuării transportului care poseda mărfurile animo alieno.

Cât privește elementul psihologic animus, care în ipoteza unirii cu elementul corpus semnifică exercitarea posesiei ca proprietar, acesta este doar prezumat relativ de lege – art. 1854 din vechiul C. civ. aplicabil în cauză – în speță, recurentele – pârâte făcând dovada că nu au primit mărfurile cu intenția de a se comporta în calitate de proprietar, mărfurile în litigiu fiind imediat transmise și ajungând la I.M.C. America Inc. sau la filiala americană a acesteia I.M.T.C.

De altfel, această situație de fapt relativă la transmiterea mărfurilor și ajungerea lor la I.M.C. America Inc. sau la filiala americană a acesteia I.M.T.C. America, reiese din toate reținerile instanțelor de fond, fiind recunoscută prin susținerile făcute în dosarul cauzei de către intimata – reclamantă, însă instanțele de fond, au interpretat greșit regimul juridic al conosamentului apreciind că posesia legitimă a acestui titlu reprezentativ al mărfurilor dovedește în mod absolut transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor specificate în titlu, independent de voința reală a părților implicate, astfel încât critica de nelegalitate privind interpretarea și aplicarea greșită a legii invocată de recurentele – pârâte urmează să fie admisă.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că transmiterea conosamentelor – reținută de instanțele de fond ca transmiterea proprietății - nu a operat către toate cele trei recurente, recurenta T.S. GmbH neprimind atare documente, astfel încât, decizia apelului este nelegală și sub acest aspect, întrucât se bazează pe o ficțiune juridică.

În ceea ce privește susținerea intimatei – reclamante relativă la corecta stabilire a situației de fapt în prezentul litigiu de către instanțele de fond, astfel încât instanța de recurs urmează doar să aplice legea la această situație de fapt, Înalta Curte va respinge această apărare întrucât, față de considerentele pe larg expuse, s-a reținut că instanțele de fond au aplicat problema de drept a forței obligatorii a contractelor prevăzută de art. 969 alin. (1) C. civ. unei situații de fapt ce dovedește raporturile contractuale intervenite între alte părți contractante, raporturi apărute în cadrul operațiunii de finanțare a vânzării internaționale, apreciind în mod greșit că aceste raporturi sunt raporturi de vânzare – cumpărare intervenite între reclamante și pârâtele recurente și înlăturând de la aplicare convenția legală a părților materializată în protocolul de la New York, ceea ce atrage incidența în speță a motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., privind schimbarea înțelesului neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și înfrângerea principiului pacta sunt servanda.

În ceea ce privește critica de nelegalitate a recurentelor – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, relativă la caracterul contradictoriu al hotărârilor instanțelor de fond, în sensul că soluția de respingere a competenței instanțelor române – încheierea din 17 iulie 1985 a Judecătoriei Sector 1 – a fost motivată prin existența unui contract de vânzare – cumpărare încheiat de reclamantă cu pârâta C. AG Elveția, Înalta Curte reține că această critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată.

Se reține astfel că, prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepția necompetenței generale a instanțelor române a fost irevocabil soluționată, Înalta Curte menținând soluția instanțelor de fond însă cu schimbarea fundamantelor juridice ale soluției pronunțată de prima instanță de fond prin încheierea din 17 iulie 1985.

Nu poate fi primită nici critica relativă la aprecierea greșită a efectelor sentinței penale nr. 88/1983 a Tribunalului Municipiului București, secția a I-a penală, și la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. care ar avea autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea faptei.

Se reține astfel că ”fapta” reținută de instanța penală privește neîndeplinirea unor atribuții de serviciu, trimiterea instanței penale la executarea Protocolului de la New York – act juridic ce face obiectul cauzei civile de față – fiind doar incidentală, atâta timp cât în fața instanței penale nu s-au administrat probe privind existența și, mai ales, efectele juridice ale acestui contract, problemă de drept dezlegată prin prezenta pricină.

În ceea ce privește motivul invocat de recurentele - pârâte O.W.A. Inc. și T.S. GmbH, relativ la încălcarea dispozițiilor art. 201 C. proc. civ. prin preluarea, de către instanțele de fond, a concluziilor rapoartelor de expertiză ce privesc dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte reține că acest motiv este neîntemeiat.

Din analiza parcursului procesual al cauzei, Înalta Curte reține că într-adevăr prima instanță de fond a preluat mutatis mutandis dezlegările date unor probleme de drept prin rapoartele de expertiză judiciară administrate în cauză, fără a le cenzura conform dispozițiilor art. 201 și urm. C. proc. civ., în sensul de a reține doar dezlegările date unor chestiuni de fapt și de a ignora alte concluzii.

În schimb, instanța de apel a avut o viziune proprie asupra regimului juridic al acreditivelor și conosamentelor, chiar dacă trunchiată și nesusținută de o construcție logico - juridică, schimbând astfel, indirect, considerentele instanței de fond.

Cu aceeași argumentare juridică, Înalta Curte va respinge toate apărările intimatei – reclamante făcute prin trimitere la dezlegările în drept cuprinse în rapoartele de expertiză administrate în cauză, asemenea concluzii având cel mult rolul unor studii de doctrină – alături de multe altele depuse la dosarul cauzei – lăsate la luminile și aprecierea instanței de judecată, singura în măsură să dea dezlegări ale problemelor de drept din cauză.

Înalta Curte reține ca fondată critica de nelegalitate a tuturor celor trei recurente, relativă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 42 C. com., în ceea ce privește reținerea solidarității pârâtelor recurente, și implicit, critica privind negarea personalității juridice a celor trei recurente – pârâte invocată de recurentele – pârâte O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc. și T.S. GmbH.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în speță, nu se regăsește nicio ipoteză reglementată expres de dispozițiile art. 42 C. com., iar reținerea solidarității recurentelor – pârâte prin trimitere la apartenența de ”grup” dincolo de faptul că adaugă la dispoziția legală menționată, face abstracție de personalitatea juridică distinctă a societăților pârâte. Astfel, instanțele de fond le-au negat recurentelor – pârâte statutul juridic independent decurgând din însăși forma juridică de organizare, pe considerente ce țin de reprezentarea juridică a părților în proces, apreciind, cu încălcarea dispozițiilor procesuale privind reprezentarea părților prin reprezentant convențional, implicit a statului avocaților, că ipoteza, permisă legal, de reprezentare a mai multor părți în litigiu cu interese care nu sunt contrare, ar determina înlăturarea personalității juridice distincte a părților implicate.

În ceea ce privește susținerea constantă a intimatei – reclamante făcută prin notele scrise, în sensul inadmisibilității motivelor de recurs întrucât ar tinde la o reapreciere a probelor din dosar, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată întrucât, față de considerentele expuse în prezenta hotărâre, instanța de recurs a reținut că, în speță, recurentele – pârâte au formulat critici de nelegalitate prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar nu critici de netemeinicie.

Înalta Curte subliniază, însă, că dată fiind evoluția procesuală a cauzei, calea de reformare declarată de recurentele – pârâte permite și invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat, întrucât prin admiterea contestației în anulare și retractarea hotărârii de recurs, instanța de recurs este obligată să analizeze motivele de recurs cu care a fost legal investită la momentul depunerii acestora, conform principiului tempus regit actum, aplicabil și în materie procesuală, potrivit dispozițiilor art. 725 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că în speță nu este incident, însă, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., instanța de recurs reținând că instanțele de fond au calificat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul vădit neîndoielnic și încălcând principiul forței obligatorii a contractelor legal făcute, prevăzut de art. 969 alin. (1) C. proc. civ., și au interpretat greșit dispozițiile legale privind conosamentul, precum și cele care reglementează solidaritatea debitorilor, conform art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., motive pentru care, în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul și va modifica în parte decizia instanței de apel, în sensul că, admițând apelurile declarate de apelantele – pârâte va schimba sentința nr. 1607/16 aprilie 1998 și, pe fond, va respinge acțiunea reclamantei față de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. GmbH, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

Având în vedere limitele rejudecării prezentului recurs și soluția de anulare parțială a Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008, prin Decizia nr. 893 din martie 2010, dată în calea de retractare, Înalta Curte reține că prezenta hotărâre se completează cu dispozițiile Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 și, implicit, ale Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, sub aspectul menținerii și modificării celorlalte dispoziții ale hotărârilor instanțelor de fond, astfel cum această soluție a fost dată cu putere de lucru judecat prin Decizia de recurs nr. 3681 din 5 decembrie 2008, pronunțată în Dosar nr. 3489/1/2002, prin dispozițiile menținute în urma soluționării contestației în anulare conform Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, pronunțată în Dosar nr. 10576/2009.

În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte reține că recurentele – pârâte nu solicitată cheltuieli de judecată în această fază procesuală, rezervându-și dreptul de a le solicita pe cale separată.

Totodată, Înalta Curte reține că expertul stenograf numit în cauză, conform dispozițiilor art. 149 C. proc. civ., la solicitarea intimatei – reclamante, nu a formulat cerere de acordare a onorariului de expert și nu a depus probe care să susțină o atare solicitare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge excepția nulității cererilor de recurs invocată de intimata-reclamantă SC M. SA București conform art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ca nefondată. Admite recursurile declarate de recurentele - pârâte O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc., T.S. GmbH împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială. Modifică în parte Decizia nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială în sensul că admite apelurile apelantelor-pârâte O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc., T.S. GmbH împotriva sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială pe care o schimbă în parte în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA București în contradictoriu cu pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc., T.S. GmbH (fostă O.W.A.G.) ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Prezenta decizie se completează cu Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a I.C.C.J., secția comercială și cu Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a I.C.C.J., secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2012.