Discretionary limits on regulatory authority’s power to impose contravening sanctions and modify valid intermediary contracts

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 03 aprilie 2007, reclamantul B.I.R. a solicitat, în contradictoriu cu Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, anularea actului administrativ emis de pârâtă în 06 decembrie 2006, constatarea încălcării art. 2 lit. c), d) și h) și art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002, precum și obligarea acesteia să emită un nou act administrativ din care să rezulte aplicarea dispozițiilor art. 277 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 297/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2020 din 05 septembrie 2007, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, respingând totodată și excepțiile lipsei procedurii prealabile și a admisibilității acțiunii, invocate de pârâtă.

În acest sens, instanța a reținut că, astfel cum rezultă din exprimarea reclamantului, acesta a contestat refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, refuz asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu un act administrativ și, pe cale de consecință, nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ care impun parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din această lege.

De aici și concluzia că, fiind vorba de un act administrativ asimilat, acțiunea în contencios administrativeste admisibilă.

Pe fondul cauzei instanța a apreciat că adresa emisă de pârâtă și a cărei anulare se solicită, este legală întrucât aceasta a analizat corect situația în urma căreia a comunicat reclamantului că tranzacțiile efectuate de SSIF B. SA, din contul acestuia, la datele de 13 iunie 2006 și 10 iulie 2006, au fost conforme cu art. 54 din Regulamentul nr. 1 al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

S-a apreciat de asemenea că societatea pârâtă și-a îndeplinit corect și atribuțiile de reglementare și supraveghere a pieței, obligații ce-i incumbă potrivit art. 1 din Legea nr. 297/2008 întrucât a cercetat aspectele semnalate în legătură cu activitatea SSIF B. SA și a impus acesteia reformularea art. 28 din contractele de prestări servicii de investiții financiare la distanță, în sensul respectării prevederilor art. 130 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Cu privire la prejudiciul de 7.500 RON care, potrivit susținerilor reclamantului, i-a fost produs de intermediarul SSIF B. SA, instanța de fond a reținut că, atâta vreme cât reclamantul a acceptat clauzele contractului din 05 decembrie 2005, încheiat cu intermediarul, nu poate reproșa pârâtei conținutul acestuia, iar problema dezdăunării sale nu poate fi examinată în acest cadrul procesual, ci numai în raport cu cocontractantul său.

Cu privire la constatarea încălcării art. 2 lit. c), d), h) și art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002, precum și cu privire la obligarea pârâtei de a emite un act din care să rezulte aplicarea prevederilor art. 277 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004, instanța a apreciat că acestea sunt capete de cerere subsecvente și le-a respins pentru aceleași considerente menționate mai sus.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.I.R., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea fondului pentru greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 969 și 973 C. civ., referitoare la principiile forței obligatorii și ale relativității efectelor actelor juridice în general și ale contractelor în special.

Consideră că Comisia Națională a Valorilor Mobiliare 2005 răspunde în baza legii, iar nu a unor prevederi contractuale; art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002, art. 135 și art. 142 din Legea nr. 297/2004 impuneau emiterea unor norme generale în scopul funcționării corespunzătoare a activității de tranzacționare și a protecției investitorilor.

Recurentul combate și modul în care a fost soluționat capătul de cerere privind despăgubirile, invocând dispozițiile art. 277 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004.

Într-o critică distinctă recurentul detaliază pretinsele „grave vicii” ale actului administrativ atacat, adresa din 06 decembrie 2006 arătând că interesul său de investitor pe piața de capital din România a fost afectat prin emiterea acesteia în absența unui control al platformei de tranzacționare prin internet al SSIF B. SA, precum și asupra respectării dispozițiilor legale privind regulile de conduită.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că în urma unei vaste corespondențe cu recurentul, purtată în perioada iunie-decembrie 2006 a fost emisă adresa din 06 decembrie 2006 prin care și-a exprimat poziția cu privire la nemulțumirile acestuia. În esență, în opinia intimatei, activitatea desfășurată de intermediarul SSIF B. SA a fost legală, singurul aspect asupra căruia a fost necesar să intervină vizează conținutul art. 28 din contractul de intermediere tip, pentru care s-a solicitat modificarea, în sensul respectării art. 130 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, societatea comercială conformându-se.

Intimata a conchis în sensul că la momentul în care a fost sesizată a intervenit în sensul arătat, dispunând intrarea în legalitate, fără a putea constata săvârșirea vreunei contravenții, în condițiile în care recurentul achiesase la cauzele contractului de intermediere, precum și ale actului adițional.

În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs expuse și a apărărilor formulate prin întâmpinare, precum și potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Obiectul acțiunii judiciare, astfel cum a fost expus de reclamant, vizează anularea adresei Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare din 06 decembrie 2006 și obligarea Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare să aplice sancțiuni contravenționale intermediarului SSIF B. SA, în condițiile art. 277 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004.

Instanța de fond a stabilit în mod corect că, de fapt, ceea ce se solicită este constatarea unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată și completată, actului administrativ.

Susținerile recurentului privind așa-zisul refuz nejustificat, exprimat prin adresa menționată, nu au suport în probele administrate și nici în reglementările la care se raportează recursul, în speță art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. și art. 135 și 142 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, modificată și completată.

Situația premisă care a generat litigiul de față este următoarea:

La data de 03 decembrie 2005, recurentul a încheiat cu o societate de servicii de investiții financiare, SSIF B. SA, un contract de prestări de servicii de investiții financiare la distanță (prin internet), înregistrat la societate în 05 decembrie 2005.

Conform art. 2 din contract, SSIF B. SA, în calitate de intermediar, se obligă să presteze următoarele servicii principale către clientul său, recurentul B.I.R.: să vândă și să cumpere valori mobiliare și alte instrumente financiare pe contul clientului, să administreze conturile de portofolii individuale ale acestuia; iar ca servicii conexe să dețină fonduri și/sau de valori mobiliare și de alte instrumente financiare în scopul executării ordinelor acestuia sau în alte scopuri autorizate în mod expres prin reglementările Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. În baza aceluiași contract, intermediarul s-a obligat să deschidă și să mențină în evidențele sale un cont de numerar în care să se evidențieze toate operațiunile de plată și încasările aferente tranzacțiilor de valori mobiliare și instrumentele financiare efectuate pentru client pe cele 3 piețe reglementate (B.V.B., B.E.R., B.M.F.M.S.).

Ulterior, prin actul adițional la contractul de intermediere, încheiat la data de 28 februarie 2006, recurentul a împuternicit agentul SSIF B. SA care administrează conturile on-line ale clienților și semnează contractele intermediere ale acestora, să transfere sumele de bani necesare din disponibilul de numerar existent în contul său în vederea efectuării de tranzacții cu valori mobiliare la B.V.B. în contul său deschis pe B.M.F.M.S. în scopul acoperirii marjelor necesare/apelurilor în marjă rezultate în urma închiderii de poziții pe această piață.

În cursul lunilor iulie-noiembrie 2006, recurentul a utilizat platforma de tranzacționare a SSIF B. SA, înregistrând pierderi.

În plus, a sesizat faptul că la data de 10 iulie 2006 s-a „ridicat” din contul său suma de 2.874,89 RON.

Ca urmare, s-a considerat îndreptățit să solicite Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare ca, în calitate de autoritate competentă, să reglementeze și să supravegheze funcționarea sistemelor alternative de tranzacționare, „să oblige SSIF B. SA să îi plătească despăgubiri astfel încât contul său să cuprindă sumele de bani avute ori la data de 14 martie 2006, ori la data de 27 decembrie 2005”.

Intimata-pârâtă a solicitat societății de intermediere dosarul de client al recurentului-reclamant, potrivit art. 136 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, dar în urma examinării documentației primite (al cărei conținut nu a fost contestat) a concluzionat în sensul că operațiunile efectuate sunt legale, fiind conforme cu reglementările privitoare la sistemul de conturi în marjă și funcționarea acestora și, de altfel, prezumate a fi cunoscute de către recurent în calitate de semnatar al contractului și actului adițional, anterior menționate.

În același timp, exercitându-și prerogativele conferite de art. 2 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare a probat prin O.G. nr. 25/2002 raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare cerut intermediarului SSIF B. SA să elimine/reformuleze art. 28 din contractele de prestări servicii de investiții financiare la distanță (prin internet) în sensul respectării prevederii cuprinse în art. 30 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 15/2005 privind serviciile de investiții financiare.

În concret, intermediarul a fost obligat să publice pe pagina sa de internet informații reale, actualizate permanent și să respecte regulile privind publicitatea astfel încât termenii utilizați să poată fi înțeleși și de către clienții cu un nivel minim de pregătire în domeniu.

SSIF B. SA s-a conformat, comunicând intimatei prin adresa din 21 august 2006 că a modificat contractul de prestări servicii prin internet, în sensul solicitat.

Rezultatele controlului efectuat au fost sintetizate în adresa din 06 decembrie 2006, comunicată recurentului-reclamant.

Instanța de fond a stabilit în mod corect că Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și-a îndeplinit atribuțiile de reglementare și supraveghere a pieții de capital. La momentul la care a luat cunoștință de conținutul contractului încheiat de recurent a cerut remedierea dispozițiilor cuprinse în art. 28, după cum s-a arătat.

Pretenția recurentului de a obliga o autoritate publică să sancționeze contravențional pe cocontractantul său nu are temei legal.

Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare i s-a conferit prin art. 277 din Legea nr. 297/2004 puterea discreționară (în sensul de drept de apreciere) de a aplica sancțiuni contravenționale în situațiile avute în vedere de textul legal.

În cauză nu s-a dovedit că acest drept de apreciere a fost exercitat cu rea-credință, cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, ci dimpotrivă, a rezultat că Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a intervenit prompt, imediat ce a luat cunoștință de neregularitățile invocate.

Este, de asemenea, legal considerentul fondului legat de împrejurarea că Comisia Națională a Valorilor Mobiliare nu poate interveni și modifica ori anula clauzele contractului semnat de recurent care sunt conforme cu dispozițiile legale, în virtutea principiilor consacrate de art. 969 și 973 C. civ.

Astfel, în condițiile în care tranzacțiile efectuate de societatea intermediară la datele de 13 iunie 2006 și 10 iulie 2006 din contul recurentului, au fost realizate potrivit art. 54 din Regulamentul nr. 1 al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nu există fapta în raport de care să se pună problema aplicării unei sancțiuni.

Mai mult, prin adresa din 22 septembrie 2006 recurentul însuși recunoaște tranzacțiile menționate, dar afirmă că nu a primit niciodată de la SSIF B. SA confirmări privind executarea lor. Or, după cum a precizat intimata, aceste confirmări nu erau necesare fiindcă recurentul avea acces permanent, on-line, la vizualizarea portofoliului său.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.I.R. împotriva sentinței civile nr. 2020 din 05 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2008.