Evidentiary sufficiency of extrajudicial witness statements for proving refugee status under Ordinance 105/1999

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 457/59 din 22 aprilie 2009, reclamantul T.I.A. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Arad a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 75 din data de 12 ianuarie 2009 a Casei Județene de Pensii Arad, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea în totalitate a hotărârii mai sus menționate și, pe cale de consecință, să fie obligată această instituție să emită un act care să constate calitatea sa de persoană beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în mod greșit pârâta a reținut că nu a făcut dovada cu înscrisuri oficiale a situației invocate în acțiune, astfel cum condiționează dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002.

Reclamantul învederează faptul că împreună cu familia sa (T.I.L. și T.M. - părinți, precum și T.(C.)Z., T.G., T.I.L., T.I.O. și T.S. - frați) au fost siliți să plece din satul Sînleani, fiind persecutați pe motive etnice și deportați în Bruznic și Zăbalț (ambele localități în județul Arad). După terminarea războiului s-au întors acasă în satul Sînleani, sperând să-și reia viața în localitatea din care au plecat ca urmare a persecuției etnice, însă casa a fost devastată total, lucrurile gospodărești, alimentele și îmbrăcămintea le-au fost furate.

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 213 din 22 iunie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 75 din 12 ianuarie 2009 a comisiei instituită în baza Legii nr. 323/2004 din cadrul Casei Județene de Pensii Arad.

Totodată, a obligat comisia instituită în baza Legii nr. 323/2004 din cadrul Casei Județene de Pensii Arad să emită hotărârea de recunoaștere a calității reclamantului de refugiat și de acordare a drepturilor prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 105/1999, cu începere de la 01 ianuarie 2009.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că dată fiind situația specială creată în urma Dictatului de la Viena, care a determinat strămutarea unui număr mare de persoane din Transilvania de Nord în România, într-o perioadă de circa 15 zile, se consideră justificată absența unor evidențe oficiale complete a persoanelor strămutate. Legiuitorul a luat în considerare această situație excepțională și a acordat posibilitatea legală acestor persoane să facă dovada situațiilor respective prin audierea unor martori, astfel că ignorarea acestor depoziții de către pârâtă aduc atingere dispozițiilor legale care reglementează admisibilitatea acestor mijloace de probă în dovedirea situațiilor prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 105/1999.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Arad.

Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a dispus recunoașterea calității de refugiat a reclamantului, fără a face însă o încadrare juridică corectă și concretă a situației pretinse de reclamant.

A mai susținut și faptul că, contrar constatărilor instanței de fond, comisia care funcționează în cadrul Casei Județene de Pensii Arad nu a refuzat să „accepte dovada strămutării reclamantului prin declarațiile martorilor însă în speță declarațiile martorelor G.E. și G.R.T. erau sumare, martorele nu se aflau în aceeași situație, de persoane refugiate, și nu cunoșteau nici motivul plecării familiei reclamantului din localitatea de domiciliu și nici localitatea în care s-au stabilit ulterior.

Examinând sentința în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul de față pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 la 06 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, declarațiile autentificate ale martorelor G.E. și V.A.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că – înainte ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei – un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. Aceste reguli prevăzute de C. proc. civ. trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori – indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față – întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.

Din analiza declarațiilor martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că niciunul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor (aceasta rezultând doar în mod implicit, din codul numeric personal), nu au fost lămurite în prealabil.

Declarațiile martorilor, singurele probe pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă, așadar, cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.

Or, pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori – potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. – a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, în aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța va proceda la audierea nemijlocită a martorilor, cu privire la împrejurările concrete în care reclamantul susține că s-a refugiat. De asemenea, va trebui dovedit și faptul că teritoriul de pe care s-a refugiat reclamantul se afla sub jurisdicție maghiară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Arad împotriva sentinței civile nr. 213 din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.