Failure to resolve citizenship reacquisition application within a reasonable time as an unjustified administrative refusal.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul P.I. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul să îi soluționeze cererea de redobândire a cetățeniei române.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române în anul 2003, primind număr de înregistrare nr. 5224/2003, însă, cererea nu i-a fost soluționată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2164 din 26 mai 2009 a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamant, obligând pârâtul să-i soluționeze cererea acestuia de redobândire a cetățeniei române.

Totodată, a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată în cuantum de 150 RON.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că față de data înregistrării cererii, respectiv anul 2003, întârzierea de 6 ani nu poate fi considerată un termen rezonabil pentru soluționarea acestei cereri.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut, în esență, că aprobarea cererilor de acordare ori redobândire a cetățeniei române se face prin ordin al ministrului justiției, care apreciază asupra propunerilor Comisiei pentru Cetățenie.

Astfel, susține recurentul, soluționarea cererii de acordare, respectiv redobândire a cetățeniei române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate de legea specială a cetățeniei române, petentul sau instanța neputând condiționa termenul în care trebuie soluționată.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial prin aceea că a obligat în mod nejustificat pârâtul la cheltuieli de judecată de 150 RON, ignorând prevederile art. 275 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinescă atribuțiile într-un termen rezonabil”.

Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri – anul 2003 – și data soluționării cauzei - aprilie 2009, nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așa fiind, faptul de a nu răspunde solicitărilor intimatului-reclamant de soluționare și avizare a cererii sale formulate în anul 2003 reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, urmează să se constate că în raport de dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., „judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură (…), precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut”.

Pe de altă parte, potrivit art. 275 C. proc. civ., „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Cum în speță, pârâtul a fost pus în întârziere de adresele reclamantului care solicita urgentarea procedurii, acesta în mod corect a fost obligat la cheltuieli de judecată, motivul de recurs urmând a fi respins ca nefondat.

Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile nr. 2164 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.