Exclusive jurisdiction of the first-instance court for claims under Law No. 290/2003.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții L.V. și L.A. au chemat în judecată A.N.R.P. și Guvernul României, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru bunurile imobile, proprietatea părinților decedați, pentru care au fost deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei în anii 1940 – 1944.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la ultimul refugiu din Basarabia din 22 martie 1944, toate bunurile mobile și imobile, ce se aflau în proprietatea părinților defuncți au rămas în Basarabia fără a fi înstrăinate prin nicio convenție civilă, fiind pur și simplu părăsite din cauza apropierii frontului de Răsărit.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 429 din 4 februarie 2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că înainte de a se adresa cu o contestație Serviciului de Aplicare a Legii nr. 290/2003 Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, trebuia să fi emis o hotărâre de admitere sau respingere a cererii reclamanților, de care aceștia nu sunt mulțumiți. Reclamanții se pot adresa instanței împotriva A.N.R.P.- Serviciul de aplicare a Legii nr. 290/2003, numai în cazul în care sunt nemulțumiți de decizia emisă de A.N.R.P., în soluționarea contestației formulate împotriva hotărârii emise de Instituția Prefectului Municipiului București.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții L.V. și L.A., susținând, în esență, că lipsa hotărârii Comisiei nu constituie un motiv ca cei vătămați să nu se poate adresa, potrivit legii, instituției abilitate, A.N.R.P. și mai departe, instanței

Analizând sentința atacată, în raport de motivul de ordine publică anterior arătat, de dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâților A.N.R.P. și Guvernul României la plata despăgubirilor în baza Legii nr. 290/2003, pentru bunurile imobile proprietatea părinților decedați, pentru care au fost deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei în anii 1940-1944.

Pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Astfel, conform art. 8 alin. (3) din acest act normativ, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, poate face contestație la A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În plus, alin. (4) al aceluiași art. prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.R.P. care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. (5) din art. în discuție precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

În aceeași ordine de idei, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o competență exclusivă a Tribunalului.

Mai precis, sunt aplicabile dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o Curte de Apel.

Nu există nici o îndoială că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative.

În litigiul de față, putem afirma că suntem în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.

Ca atare, instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.

În consecință, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de L.V. și L.A. împotriva sentinței civile nr. 429 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribualul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2009.