Failure to prove ethnic persecution for status recognition under Government Ordinance No. 105/1999

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 5 februarie 2008, reclamanta B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Brașov, să se dispună anularea hotărârii din 14 ianuarie 2008, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Motivându-și cererea, reclamanta a arătat, în esență, că s-a reținut în mod greșit că s-a născut în comuna O., la data de 3 octombrie 1944, când în realitate s-a născut în localitatea N., județul Szabolcs din Ungaria, unde familia sa era izgonită din România.

Prin sentința nr. 73/F din 29 mai 2008, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei B.A.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că reclamanta a făcut dovada că s-a născut pe teritoriul Ungariei, iar nașterea a fost înregistrată ulterior, la Primăria Comunei O. Totodată, instanța de fond a mai reținut că tatăl reclamantei, T.M., a fost angajatul Căilor Ferate Maghiare de Stat în perioada 24 iulie 1942 – 10 februarie 1945.

S-a considerat că, în absența unor probe certe din care să rezulte că plecarea familiei reclamantei s-a datorat persecuției etnice, rezultă că acest lucru s-a petrecut datorită naturii serviciului tatălui reclamantei. S-a mai apreciat că declarațiile de martor depuse la dosarul cauzei nu au forță probantă, nefiind coroborate cu alte mijloace de probă.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamanta B.A.

Recurenta critică sentința pronunțată de instanța de fond, considerând că atât Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul C.J.P. Brașov, cât și Curtea de Apel Brașov au reținut în mod greșit că refugierea pe teritoriul Ungariei a familiei reclamantei s-a făcut ca urmare a faptului că tatăl reclamantei era angajatul căilor ferate maghiare și a părăsit teritoriul țării împreună cu familia ca urmare a sarcinilor de serviciu.

Recurenta mai arată că martorii propuși în cauza care o privea pe sora sa, S.E., nu au fost luați în considerare, ca urmare a faptului că, datorită vârstei foarte înaintate și necunoașterii limbii române, declarațiile acestora nu au putut fi considerate concludente. Menționează că nici surorii sale nu i s-a recunoscut calitatea de persoană strămutată.

Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate în România, între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c].

Prin Normele de aplicare a ordonanței menționate, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare unui tratat bilateral. Aceste norme au fost completate prin H.G. nr. 287/2008, care prevede că de drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, se acordă indiferent dacă persoanele respective aveau, la data strămutării, domiciliul pe teritoriul Statului Român sau pe teritoriile românești vremelnic ocupate de alte state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutate se afla sub administrație românească sau sub administrația altor state.

Potrivit dispozițiilor art. 61 din ordonanța menționată dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că în cauza de față principala problemă o reprezintă concludența mijloacelor de probă administrate, din care să rezultă că părăsirea localității de domiciliu s-a datorat persecuției etnice.

În afara actelor de stare civilă, singurul înscris depus este o adeverință prin care se atestă că, în perioada 24 iulie 1942 - 10 februarie 1945, tatăl reclamantei, T.M., a fost angajatul căilor ferate maghiare, fiind asigurat de bătrânețe și invaliditate.

De asemenea, la dosarul cauzei se află declarația unui martor care nu poate fi apreciată ca fiind suficient de concludentă în raport cu întregul material administrat.

Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, iar recursul declarat urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.A. împotriva sentinței nr. 73/F din 29 mai 2008 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2008.