Prematurity of Action Against Central Indemnity Commission Before Transmission of Local Administrative Compensation Order

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1005 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția prematurității invocată de pârâtă și respinsă în consecință acțiunea formulată de reclamanta K.B.T.B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta se află în fază de finalizare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a fost obligat Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție motivată privind stabilirea de despăgubiri bănești în ce privește garsoniera din București, strada C.K.

A mai reținut prima instanță că pârâta nu a primit dispoziția emisă de către Primarul General al Municipiului București, însoțită de referatul conținând avizul de legalitate, conform art. 16 alin. (21) din Legea nr. 247/2005.

A constatat prima instanță că, în atare condiții, nu este aplicabilă Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui refuz de soluționare a unei cereri ca act administrativ asimilat, întrucât prin Legea nr. 247/2005 s-a reglementat o altă procedură judiciară de contestare.

A mai apreciat prima instanță că cererea adresată de reclamantă poate fi soluționată la momentul învestirii pârâtei de către prefect prin trimiterea dosarului, această împrejurare constituind o condiție suspensivă de soluționare a cererii.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta K.B.T.B., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamanta arată că instanța de fond nu a ținut seama de principiile statuate prin considerentele deciziei nr. XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit că nesoluționarea cererii de retrocedare a unui imobil ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 de către entitatea notificată trebuie considerată ca o soluție negativă dată acelei cereri, iar instanțele de judecată sunt competente a judeca și a se pronunța pe fond în legătură cu solicitarea persoanei care a formulat notificare.

Recurenta apreciază că se află într-o situație similară, în sensul că prin decizia civilă nr. 1234 din 3 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost obligat Primarul General al Municipiului București la emiterea unei dispoziții de acordare a despăgubirilor pentru imobilul din strada C.K. (fostă S.) iar față de împrejurarea că Primăria Municipiului București nu a emis această dispoziție, a înțeles să se adreseze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu cererea de a numi un evaluator pentru stabilirea întinderii despăgubirilor și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

În consecință, recurenta consideră că în mod greșit cererea sa a fost respinsă ca prematură, în loc de a fi soluționată pe fond.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 16 alin. (21), Cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conținând avizul de legalitate al Instituției Prefectului.

Din economia dispozițiilor legale cuprinse în titlul menționat rezultă că atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt ulterioare momentului transmiterii dispozițiilor autorităților administrației publice locale, iar în speță, astfel cum recunoaște și recurenta-reclamantă, autoritatea administrativă locală nu a emis și nu a transmis pârâtei dispoziția de stabilire a despăgubirilor (la care a fost obligată prin decizia civilă nr. 1234/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă).

În consecință, în mod corect instanța de fond a stabilit că acțiunea reclamantei față de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este prematură, dispozițiile Legii nr. 247/2005 care reglementează modul de sesizare a acestei comisii nefiind susceptibile de interpretare.

Pentru același considerent Înalta Curte apreciază ca nefiind incidentă în cauză decizia XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, care se referă la procedura de soluționare a notificărilor pentru imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar nu la activitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Față de argumentele expuse, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de K.B.T.B. împotriva sentinței civile nr. 1005 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2009.