Classification and admissibility of accessory versus principal intervention in administrative fiscal litigation

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 septembrie 2008, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC N.V. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune; anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.

În dezvoltarea motivelor acțiunii, reclamanta arată, în esență, că prin actele normative contestate s-a stabilit ca societățile comerciale cu sediul în România au obligația de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.

Se mai arată că obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită doar în sarcina persoanelor juridice care dețin efectiv aparate radio sau TV ceea ce de altfel rezultă și din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 precum și ale art. 40 alin. (2) din Legea finanțelor publice (Legea nr. 500/2002).

La data de 21 octombrie 2008, S.R.R. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României.

Prin sentința nr. 66 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de reclamanta SC N.V. SRL, a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din 22 august 2003 și art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978 din 22 august 2003 și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție accesorie formulată de S.R.R.

În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut faptul că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede o taxă pentru serviciile publice de radio și televiziune doar în sarcina persoanelor fizice și juridice, beneficiare, respectiv în sarcina celor care „beneficiază” în diferite modalități de aceste servicii.

Pentru a reține aceste aspecte, instanța de fond s-a prevalat de Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 potrivit căreia conformitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 cu dispozițiile constituționale a fost stabilită avându-se în vedere faptul că, plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice, fiind vorba de „o ocrotire în mod egal a proprietății indiferent de titular”.

Pe de altă parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase instanța de fond face aplicarea interpretării gramaticale a dispozițiilor legale a căror anulare se solicită și ajunge la concluzia că noțiunea de beneficiar din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii și că doar aparent excepția de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepții și pentru persoanele juridice.

Concluzionează Curtea că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și H.G. nr. 978/2003 instituie derogări de la dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de radio și televiziune în cazul în care acestea nu dețin receptoare radio/TV, motiv pentru care nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul în România necondiționat de posesia receptoarelor.

Împotriva sentinței nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Guvernul României și S.R.R.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Guvernul României, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât aduce, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- Se susține că eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plății taxei pentru serviciile de radiodifuziune se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, iar nu textelor normative atacate.

- Invocându-se jurisprudența instanței de contencios constituțional din România, reglementările comunitare cu privire la serviciile publice audiovizuale și modul de interpretare al instituțiilor europene a problemelor de drept naționale privind măsurile de finanțare a serviciilor publice audiovizuale, se apreciază că, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei.

- În ceea ce privește taxa pentru serviciul public de televiziune instituită prin dispozițiile legale atacate, cuprinse în H.G. nr. 978/2003, pentru persoanele juridice, se menționează că instanța de fond în mod greșit a dispus anularea art. 3 alin. (2) din actul normativ menționat întrucât legiuitorul a instituit în cazul persoanelor juridice obligativitatea plății taxei TV fără a o condiționa de calitatea de deținător al unui receptor TV. În situația în care Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004 a respins excepția de neconstituționalitate referitoare la legislația cu privire la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, iar dispozițiile art. 1 din Legea nr. 533/2003, art. 2 și 3 din H.G. nr. 316/2004 exceptează de la îndeplinirea obligației de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune doar persoanele fizice care declară pe proprie răspundere că nu dețin receptoare de televiziune, rezultă că nici cei care aplică legea nu pot opera exceptări de la plata acestei taxe pentru persoanele juridice, cărora le revine în continuare obligația de a achita taxa TV, indiferent dacă acestea dețin sau nu astfel de receptoare.

S.R.R. a formulat de asemenea recurs împotriva sentinței civile nr. 767/2008, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.

În motivele de recurs, această recurentă susține, în esență, că legiuitorul a instituit în textul art. 40 din Legea nr. 41/1994 o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar al serviciului de radio/TV a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă dețin sau nu receptoare TV. În argumentarea acestui punct de vedere se invocă faptul că au fost respinse propunerile legislative de inserare a unor exceptări exprese de la plata taxei, în funcție de calitatea de posesor de receptoare radio/TV, cât și faptul că prin unele decizii, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 Legea nr. 41/1994, fapt care confirmă obligativitatea de plată a acestei taxe pentru persoanele juridice.

Recurenta solicită să se constate că în mod greșit instanța de fond a anulat cererea de intervenție ca netimbrată, întrucât nu datorează taxa de timbru, respectiv este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Că a devenit parte în acest proces ca urmare a admiterii cererii de intervenție depuse la Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și deși cererea a fost intitulată „cerere de intervenție principală", în realitate această cerere avea caracterul unei cereri de intervenție accesorii, întrucât societatea nu a formulat pretenții proprii, ci a solicitat alături de pârâtul Guvernul României respingerea acțiunii formulată de SC N.V. SRL.

Instanța de fond avea datoria de a califica cererea de intervenție nu potrivit titulaturii stabilite de parte, ci potrivit dispozițiilor legale, având astfel datoria de a califica cererea de intervenție drept accesorie, cu toate consecințele legale ce decurg de aici.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind ca fiind legală și temeinică sentința recurată, invocând faptul că, dimpotrivă, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 297/2004, a statuat că obligația de plată a acestor taxe în discuție este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități de serviciile publice respective.

Nici legislația comunitară invocată nu conduce la interpretarea contrară a celor susținute în cererea de chemare în judecată. În apărarea poziției sale, intimata-reclamantă susține că în prezent se află în dezbatere publică un proiect legislativ de modificare a Legii nr. 41/1994, prin care, alături de o serioasă și profundă restructurare a instituțiilor de Radio și Televiziune publice, se intenționează modificarea modului de finanțare a acestora, respectiv prin introducerea unei așa-numite “taxe de solidaritate radio/TV”, taxă care ar urma să fie achitată de toate persoanele fizice și juridice române, indiferent de deținerea aparatelor de recepționare a serviciilor furnizate de acestea, fapt care confirmă că în prezent taxa este stabilită ca o contraprestație pentru serviciile furnizate de aceste instituții doar persoanelor deținătoare de aparate radio/TV.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prima instanță a fost sesizată de reclamanta SC N.V. SRL cu cererea prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să se dispună anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 și a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003.

Astfel cadrul procesual în care se desfășoară procesul a fost fixat de reclamantă, care prin cererea de chemare în judecată, a indicat persoana împotriva căreia se îndrepta pretențiile sale, respectiv Guvernul României.

Interesul de a interveni într-un proces poate să aparțină și terțelor persoane, astfel încât C. proc. civ. a îngăduit și acestora să ceară introducerea lor în proces.

Intervenția voluntară este reglementată de art. 49-56 C. proc. civ. și poate fi definută ca fiind cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din proces.

În cauză se constată că prima instanță nu a observat că s-au formulat două cereri de intervenție de S.R.R.

Astfel, la data de 20 octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie trimisă prin fax, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de intervenție în interes propriu însoțită de înscrisuri.

Aceste aspecte sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2008, însă la termenul următor când a rămas în pronunțare, prima instanță nu a analizat cererea de intervenție accesorie.

Prin hotărârea recurată s-a dispus anularea cererii de intervenție principală ca netimbrată în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Mai mult, deși erau formulate două cereri de intervenție, era necesar să fie calificată intervenția potrivit dispozițiilor legale cu toate consecințele ce decurg din acestea.

Se poate observa că prin cererea de intervenție, S.R.R., nu solicită nimic pentru ea, respectiv nu se invocă realizarea sau conservarea unui drept al său, ci alături de pârâtul Guvernul României prin apărările pe care le face tinde ca soluția în proces să se dea în favoarea părții pentru care a intervenit.

În aceste condiții dacă instanța califica cererea de intervenție accesorie, este de observat că aceasta nu intra sub incidența Legii nr. 146/1997, nefiind o cerere de chemare în judecată ca intervenție principală, ci o simplă apărare formulată în fața primei instanțe.

Este de observat că indiferent că este vorba de o intervenție principală sau una accesorie, în conformitate cu art. 17 C. proc. civ., instanța sesizată avea obligația de a se pronunța asupra lor.

Neprocedând în această modalitate prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenția accesorie - fiind o apărare se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală, motiv pentru care în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează a fi admise recursurile formulate de pârâtă și intervenient, casată hotărârea și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, ocazie cu care vor fi avute în vedere aspectele invocate de cele două recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., asupra fondului litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Guvernul României și S.R.R. împotriva sentinței nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2009.