Refugee status recognition under O.G. 105/1999: sufficiency of witness testimony on displacement during 1940–1945 ethnic persecution

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 31 octombrie 2007, reclamantul M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, să se dispună anularea hotărârii din 27 iunie 2007, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Motivându-și cererea, reclamantul a arătat, în esență, că hotărârea pârâtei este nelegală și netemeinică, fiind îndreptățit să beneficieze de drepturile acordate, potrivit legii, persoanele refugiate.

Prin sentința civilă nr. 151/2008 din 7 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului M.I., a anulat hotărârea din 27 iunie 2007 emisă de C.J.P. Cluj pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 noiembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 decembrie 2006.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că reclamantul a făcut dovada refugiului, din localitatea de domiciliu, împreună cu familia, în perioada noiembrie 1940 - 6 martie 1945, ca urmare a persecuțiilor de natură etnică exercitate după cedarea Ardealului de Nord și ocuparea acestuia de către trupele horthyste.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta C.J.P. Cluj.

Recurenta critică sentința pronunțată de instanța de fond, considerând că declarațiile de martor aflate la dosarul cauzei au un caracter contradictoriu, fiind lipsite de concludență. Recurenta exprimă rezerve în legătură cu veridicitatea declarațiilor de martor pe care se întemeiază hotărârea pronunțată de instanța de fond, considerând că traseele pe care s-au retras martorii nu le-ar fi dat posibilitatea acestora să aibă informații legate de refugiul reclamantului și a familiei acestuia.

Examinându-se sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente se constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate în România, între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele de aplicare a ordonanței menționate, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Din conținutul declarațiilor martorilor F.I. și A.A. aflate la dosarului cauzei, rezultă că aceștia au cunoștință de împrejurarea că reclamantul împreună cu părinții săi s-a refugiat în luna noiembrie 1940 din localitatea M. în localitatea C., ambele din județul Cluj, ca urmare a represiunilor autorităților maghiare.

Instanța nu poate reține motivele de recurs referitoare la neconcordanța traseelor pe care s-au refugiat martorii în raport cu traseul pe care aceștia afirmă că s-a refugiat reclamantul M.I.

Câtă vreme dispozițiile legale aplicabile nu cuprind vreo prevedere care să circumstanțieze anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească declarațiile de martori utilizate în asemenea cauze acestea trebuie analizate numai în raport cu cerințele generale cărora li se circumscriu mijloacele de probă.

Mai mult, în condițiile în care recurenta nu a fost prezentă nici în fața instanței de fond și nici nu a anexat acele declarații de martori pe care le consideră relevante în demonstrarea netemeiniciei sentinței pronunțate, a solicita instanței de recurs să-i comunice „dacă apreciază oportun să depună copii după aceste declarații” nu poate fi interpretată decât ca o modalitate de tergiversare a judecății.

Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, iar recursul declarat urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care intimatul-reclamant a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată depunând documente doveditoare în acest sens, urmează ca recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj să fie obligată la plata acestor cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 151/2008 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la 500 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2008.